Constantin Vasilică: „Românii sînt un popor cu foarte mulți oameni deștepți, dar cu prea puține caractere”

În curînd, prof. univ. dr. Constantin Vasilică, de la Universitatea de Agronomie „Ion Ionescu de la Brad” din Iași, va păși în rîndul nonagenarilor. A împărtășit neobosit din impresionanta sa bogăție spirituală și intelectuală, reușind, în decursul timpului, să cîștige simpatia studenților, dar și a colegilor de breaslă. L-am provocat la un dialog despre etapele istorice pe care le-a traversat și despre transformările prin care a trecut învățămîntul superior românesc.

Credeți că respectul d-stră pentru pămînt și pentru cei care îl muncesc a izvorît datorită satului Tudora, în care ați crescut, sau ar fi existat indiferent de meleagurile natale?

Sigur că a venit din satul meu, din familie, și din faptul că am frămîntat în copilărie glodul din curte cu picioarele desculțe. Probabil că mi-a pătruns pînă în măduva oaselor apa amestecată cu pămîntul din curtea părintească, dar și munca agricolă pe care am depus-o pînă la 18 ani.
Vă închipuiți ce greutăți erau pe umerii mei, fiind primul copil din cei 11 ai familiei, la început trebuind să am grijă de frați, cînd rămîneam singuri acasă, iar după aceea să duc cîrlanii la păscut pe cîmp.

Sînteți primul copil dintre cei 11 ai Soficăi și ai lui Dumitru Vasilică, urmași ai țăranilor răzeși. Ceilalți frați au avut parte de o educație aleasă, la fel ca a d-stră?

Numai sora cea mai mică a urmat studii superioare, după mine. Eu am avut noroc fantastic că m-a dat tata la școală.
Dascălul meu de la școala primară l-a convins, pentru că tata avea nevoie de forță de muncă acasă. Erau alte concepții. În mintea țăranilor din acei ani, din timpul războiului și de după război, nu exista să nu-ți dai copii măcar la școala primară. Dar mai departe, se gîndeau că mersul la școală presupune cheltuială și nu prea aveau bani.
N-aș putea să-i învinovățesc niciodată că nu i-au dat și pe ceilalți la școală. Eu aproape tot liceul l-am făcut scoțînd lemne din pădure și vînzîndu-le în Botoșani. Cu toate acestea, mi-am ajutat mereu frații și îi ajut în continuare.

„Puțini monarhi și conducători ai acestei țări vor face pentru cultura românească ceea ce a făcut Carol al II-lea”

Ați avut privilegiul de a parcurge trei regimuri politice prin care a trecut România în ultimul secol. Care regim credeți că i-a fost cel mai benefic?

Cred că anii `33-`38, cînd era Carol al II-lea. Puțini monarhi și conducători ai acestei țări vor face pentru cultura românească ceea ce a făcut Carol al II-lea. A înființat Fundația Culturală Regală și o revistă a Fundațiilor Regale (n.r.– o revistă lunară de literatură, artă și cultură generală, publicată în perioada interbelică), care a lansat foarte mulți scriitori. A ajutat toate mișcările și Societatea Uniunii Scriitorilor, Academia, și a înființat Străjeria.
L-am admirat foarte mult și pe Antonescu, în ceea ce privește dragostea lui față de patrie. Cred că nu-i poate nimeni reproșa că nu și-a iubit țara, cu toate că a făcut greșeli politice. Dar dacă el ar fi venit mai devreme și l-ar fi împiedicat pe Carol al II-lea să se încurce cu Lupeasca, lucrurile ar fi evoluat cu totul altfel.
În acea perioadă primeam de la părinți în fiecare zi o monedă de doi lei, cu care îmi luam o bucată de pîine consistentă și una de halva cu ciocolată. Mai apoi aveam cîte 5 lei, cu care îmi luam o înghețată în fiecare zi. Deci, nivelul de trai era cu totul altul, școala era școală, siguranța oamenilor pe stradă era garantată la orice oră din noapte sau din zi.
De aceea, din punct de vedere economic și cultural, consider acea perioadă ca fiind cea mai benefică României.

Cum arăta Iașul și cum erau oamenii în acea perioadă de vindecare, de după al Doilea Război Mondial?

Am venit prima dată în Iași în `45, primăvara. Era dezolant. Rîpa Galbenă avea jumătate din zid prăvălit, dupa ce a fusese bombardată. Foarte multe case aveau urme de gloanțe și geamuri sparte, uși lipsă.
Este greu de descris acea imagine a Iașului de după război, dar era o imagine care s-a perpetuat cîțiva ani.
Pe străzi umblau români dornici de jecmăneală, îmbrăcați rusește, înarmați, care te jefuiau în plină stradă.
Populația orașului era formată din 60% evrei, inclusiv Poliția avea numai membri evrei. Aceștia conduceau orașul. Și țin minte că am văzut unul din cei care jefuiau, împușcat de Poliție și lăsat în Piața Gării. Așa au făcut cu încă doi, iar după asta i-au lecuit, au dispărut.
În rest, era o lipsă acută de alimente, iar despre alte lucruri trebuitoare fiecăruia, nici nu se mai punea problema.

„Odată am fost publicați la gazeta de perete pentru că de 1 mai ne-am dus acasă și am fost acuzați că nu suntem atașați de clasa muncitoare”

În ce fel v-a influențat viața schimbarea climatului politic de după război, mai precis instaurarea regimului comunist?

Auzisem că un reputat medic fusese anchetat două săptămîni, după ce i-a adresat niște cuvinte fratelui său, cuvinte care au fost ascultate printr-un microfon adus odată cu un buchet de flori în casă. Atunci, eu și cu soția mea ne-am pus de acord să avem mare grijă pe cine primim în casă, unde ne ducem și ce vorbim. Așa ne-am obișnuit să ducem o viață oarecum izolată, avînd relații mai apropiate doar cu două familii. N-am dus o viață de familie normală, cu prieteni, vizite, petreceri.
Odată am fost publicați la gazeta de perete pentru că de 1 mai ne-am dus acasă și am fost acuzați că nu suntem atașați de clasa muncitoare. După asta, ne-am tot ferit de complicații.

Cum ați reușit să vă desfășurați activitatea în acea perioadă?

În `52, am scăpat din a fi numit Directorul General al Propagandei din Ministerul Agriculturii, lucru de care nu voiam să aud, și, pentru că nu eram membru de partid, nu puteau să-mi facă nimic. Ca să îi conving că nu-mi doresc acea avansare, i-am spus personal Ministrului Agriculturii că între postul de ministru adjunct al Ministerului de Agricultură și asistent la catedră, eu prefer să rămîn asistent. Și așa am și rămas.
Să știți că m-am făcut membru de partid tîrziu, în `62, cînd am primit de la Botoșani o adresă la rectorat, cum că părinții mei nu vor să se înscrie în colectiv. Rectorul mi-a spus că, dacă într-o săptămînă nu mă fac membru de partid și părinții nu se înscriu în colectiv, mă dă afară.
Am trecut prin momente destul de riscante, dacă luam atitudine în acea perioadă erau niște riscuri greu de prevăzut uneori.

„Oamenii sînt predispuși să renunțe la multe lucruri, însă la două nu pot renunța niciodată: la credință și la limbă”

Știu că v-ați perfecționat profesional la Institutul Tehnic Agricol al Inului pentru Fibre-Paris, Școala Superioară de Agricultură-Praga, Universitatea Leipzig, Universitatea Giessen. Ce v-a făcut să vă reîntoarceți, de fiecare dată, pe pămînt românesc?

Am fost de sute de ori în Germania. Într-una din dăți am fost cu mașina, cu un coleg de-al meu. În mod ciudat, am avut niște presimțiri, cum că mașina s-ar putea strica pe drum. Astfel că m-am dus și am cumpărat un bilet dus-întors de la o agenție, pentru orice eventualitate. Normal că mașina s-a stricat, am dus-o la un service, unde a venit și un profesor de la Universitatea Giessen. Acesta mi-a spus că au postul de profesor de Plante medicinale liber, și că, dacă aș dori, pot să rămîn. I-am arătat biletul și i-am spus că eu și pe jos mă întorc la soția mea și la frații mei, pe care, dacă i-aș părăsi, aș deveni o morișcă în mormînt, ca Stalin.
La ei era bine trei zile, după care se termina statutul de musafir și începea viața, care nu e chiar așa cum arată în vitrine. După asta, n-am mai primit nicio propunere în acest sens.

Ce credeți că oferă României unicitate?

Din păcate, promisiuni au făcut toți politicienii în campanii electorale, dar n-au făcut nimic pentru asigurarea unei perspective de viață tineretului. Cu toate acestea, majoritatea românilor sînt tentați să se întoarcă în țară, mai ales dacă au o familie numeroasă aici.
Știți, oamenii sînt predispuși să renunțe la multe lucruri, însă la două nu pot renunța niciodată: la credință și la limbă. Oricît de bine ar ști un cetățean limba engleză, tot nu poate uita limba româna, dacă este român. Limba noastră are expresii care nu se pot traduce în altă limbă. Cum s-ar putea traduce „lapte acru-n călămări, chiu și vai prin buzunări”? Sau cuvîntul „dor”, pe care nu-l găsești în nici o altă limbă. Dorul de o fată, de țară, nu se găsește în altă limbă, decît perifrazat. Astfel, credința, familia, limba, sunt legături indestructibile între români și țară.

„Agricultura este singurul sector economic al omenirii care asigură suportul biologic al vieții”

Ce importanță prezintă azi agricultura pe plan european și mondial?

Este o vorbă: „Statul, oricît e de mare, de la pămînt cere mîncare și armata, oricît e de tare, tot de la plug cere mîncare”.
Agricultura este singurul sector economic al omenirii care asigură suportul biologic al vieții și, deseori, uităm că singura sursă, deocamdată viabilă și sustenabilă pentru viața omului, rămîne agricultura.
Războaiele, în comparație cu foamea, nu sunt niciodată atît de insistente și nu urmăresc cu atîta perseverență omul. Am spus de multe ori- foamea urmărește omul mai afurisit decît îl urmărește umbra pe beduinul în Sahara. Cum îl prinde incapabil să-și asigure hrana, foarte curând îi cade victimă.
Așadar, ce poate fi mai elocvent decît această perspectivă a agriculturii? De aceea, eu nu cred că chimiștii vor fi în stare să înlocuiască cu o tabletă sintetică hrana zilnică a omului. Sau, dacă vor reuși, tot despre agricultură vor aduce aminte.

Cum vedeți viitorul plantelor modificate genetic și cum va face față Europa provocărilor legate de acest subiect?

Plantele modificate genetic nu sînt plante sintetice, sînt tot naturale. Acestea sunt o mare revoluție, în sensul că se pot găsi soluții la probleme care erau considerate irezolvabile. Boli dăunătoare care pot compromite recolta în cîteva zile, care lasă omenirea expusă foametei, se pot rezolva la ora aceasta prin organisme modificate genetic.
Pînă acum eu n-am găsit nicio dovadă convingătoare că aceste plante modificate sunt dăunătoare sănătății. Afirmațiile contrare nu le cred nici cu suport real la bază, pentru că sînt popoare întregi care consumă de ceva vreme aceste organisme și nu au murit din cauza aceasta.
Știu doar că la cîteva secunde un copil moare în lume din cauza subnutriției. Deci, ce trebuie să facă omenirea? Să renunțe la organismele modificate genetic și să moară mulți semeni de foame, sau să le adopte și să trăiască fără griji? Eu cred că organismul uman se va adapta treptat la acestea; omenirea trebuie să găsească soluții.
În ceea ce priveste poziția Europei față de acestea, asta este o problemă de politică economică și nu una reală, privind sănătatea și alimentația omului.

„Eu pămîntul nu l-am iubit pentru că a adus nenumărate averi părinților, eu l-am iubit din convingerea că-mi hrănește familia și pe mine”

Credeți într-un „blestem al pămîntului” sau într-o „binecuvîntare a pămîntului”?

Nu cred că pămîntul poate aduce blesteme omului, ci dimpotrivă, omul poate face greutăți pămîntului, căruia el, cu generozitatea naturală pe care o are, îi iartă totul și înghite multe. Este și un proverb: „Pămîntul, de-ar ști vorbi, multe ne-ar mai povesti”.
Eu pămîntul nu l-am iubit pentru că a adus nenumărate averi părinților, eu l-am iubit din convingerea că-mi hrănește familia și pe mine. Dar, paradoxal, n-am venit la Agronomie pentru dragostea de pămînt.

Dar ce v-a adus aici?

Prima dată m-am înscris la Construcții, dar niște colegi din liceu m-au făcut să mă răzgîndesc. Tot îmi spuneau că ce fac cu Construcțiile, o să fac case pentru oameni bogați? Asta mi-a dat de gîndit, că asta însemna că lucram pentru bogați și lăsam țăranii să trăiască în continuare în mizerie. Și doar nu mă trăgeam din viță nobilă..
Astfel, am scos dosarul de la Construcții și l-am depus în ultima zi de înscrieri la Agronomie.

Cum era viața de student în acele vremuri?

În primul an, imediat după al Doilea Război Mondial, toți cei 40 de studenți înscriși la Agronomie stăteam într-o cameră dintr-un cămin improvizat de Armată. Erau paie pe jos, pe care se puseseră pături, niște perne tot cu paie, iar într-un colț era o băncuță cu două găleți cu apă și două căni. Am rezistat doar trei săptămîni în acel dormitor, după care m-am mutat.
În rest, pe vremea aia nimeni nu lipsea de la cursuri și laboratoare, în primul rînd pentru că nu erau materiale de pe care să învățăm și trebuia să sintetizăm prelegerile profesorilor. În al doilea rînd, pentru că nu aveam haine ca să mergem în oraș. Cine prindea un costum, nu mai trecea cîte trei zile pe la facultate. Greutățile mari pentru studenți au venit după seceta din 1946.

Ce s-a întâmplat în acea perioadă?

Păi, acea secetă a dus la neajunsurile din 1947, în special în Moldova. Cantina asigura prînzul numai trei zile din șapte, n-aveau niciun fel de aprovizionare. Țin minte că deseori ne dădea mămăligă cu pronunțat gust de mucegai și brînză de oi, de putină, dar roșie de iute și sărată, cine știe de unde era și aia căpătată. Abia anul următor cantina a început să ofere prînzul în fiecare zi, unul mult mai decent.

„Am considerat că niciodată în capul unui student nu pot încăpea cunoștințele din capetele a 26 de savanți”

Care sunt primele cuvinte ce vă trec prin minte cînd auziți numele magistrului d-stră, Nicolae Zamfirescu?

El era un basarabean și unul dintre profesorii de modă veche. A reînființat Facultatea de Agronomie în 1940 și mai apoi a devenit rectorul acesteia. Dar, după aceea, a fost forțat să plece din Iași, din cauza altor basarabeni.
Nicolae Zamfirescu, împreună cu un alt profesor de Botanică, erau singurii care erau înzestrați cu harul pedagogic, oameni de înaltă cultură, care țineau cursurile liber, fără suport de curs. Eu am „furat” multe de la Zamfirescu: comportarea la catedră, ținuta, modul de a pregăti sala pentru începerea cursului; lucruri pe care n-aveam de unde să le știu.
Însă el avea un dar pe care nu l-am putut fura – ideile principale le repeta mereu cu alte cuvinte. Pentru asta trebuia o cultură generală teribilă.

Ați parcurs șase decenii de activitate didactică. Cum s-au schimbat generațiile de studenți în tot acest timp?

Studenții au evoluat, dar n-aș putea spune că am constatat deosebiri mari. Mie îmi plăcea să discut cu studenții în pauze despre două mari hobby-uri ale mele: istoria filosofiei și istoria țării.
Am constatat că generațiile care au urmat liceul după reforma din 1948 nu știau un gram din istoria adevărată a țării, ci doar ce era în programa impusă de Partidul Comunist. Ei n-aveau nicio vină, dar discuții de cultură generală nu prea existau.
Însă lipsa unei evoluții clare a fost și este cauzată de introducerea sistemului bolșevic, în locul celui francez, de organizare a învățămîntului. De aceea, societatea nici acum nu-și poate reveni la făgașul ei normal.

Cum ați putut aplica cu studenții perceptul conform căruia o greșeală nu trebuie pedepsită, ci îndreptată?

Eu nu am cerut niciodată studenților să învețe cursul pe de rost. Am considerat că niciodată în capul unui student nu pot încăpea cunoștințele din capetele a 26 de savanți. Ei trebuie să judece, să gîndească asupra conținutului. Din această cauză, niciun student n-a reușit să mă copieze la vreun examen.
Odată, unul dintre ei mi-a spus înainte de examen că o s-o facă și am făcut un tîrg: dacă reușește să ma copieze, îi dau două salarii de-ale mele pe loc, și, dacă nu reușește, îmi dă el la sfîrșitul facultății, o damigeană de vin. După ce a văzut subiectele, s-a ridicat și mi-a promis damigeana, pe care nici în ziua de azi nu am văzut-o.
Am făcut mereu experimente cu studenții la examene. Odată, am dat cafea la toată lumea și unii, care nu dădeau examen, beau cafeaua și plecau. Am vrut să văd comportamentul celor care vin la examen relaxați, nu sub presiune. Și este o mare diferență. Altă dată am dat bomboane, țigări.
N-am avut niciodată intenția să mă afirm sau să mă dau mare în fața studenților, conform principiului „magister dixit”, ci m-am postat în poziția colegului care poate da niște informații, atît. Cu asta mi-am cîștigat simpatie în rîndul studenților.

În ce direcție i-ați îndruma pe tinerii care oscilează între o carieră științifică în România sau una în străinătate?

Studenților le-am spus să se specializeze în afară și să nu uite locurile în care s-au născut. Datorită mie, cel puțin 100 de studenți au făcut practică de vară în Germania, dar tot datorită mie s-au și întors.

Am înțeles că vă ocupați de scrierea unei cărți. Puteți să-mi spuneți despre ce este vorba?

În prezent scriu o carte de memorii, amintiri. Pe la 20 noiembrie anul trecut, au venit la mine doi doctoranzi să-mi spună că vor să mă aniverseze pe 5 februarie, dar cu cartea de memorii „jos”, altfel nu facem nimic.
E dificil, pentru că termenul e foarte scurt și eu nu am avut o viață ușoară. Am prins cele mai nenorocite decenii din istoria acestui neam, pe care le-am trăit, nu mi le-au povestit alții.

„Este greu să fii dascăl, poate nicio altă profesie socială sau nicio breaslă din lume nu implică atîtea obligații morale”

Dacă ați trece în revistă cei peste 60 de ani de carieră didactică, ce ați dori să le comunicați studenților de astăzi?

Primul lucru este să nu renunțe la citit, pentru că o carte rămîne cel mai serios mijloc de studiu și de informare.
Al doilea ar fi să nu creadă niciodată că au ajuns știutori ai breslei, mă refer la inginerii agronomi. Este o meserie căreia e foarte greu să-i dai de capăt; aici ai obligația să înveți toată viața.
Și al treilea lucru pe care vreau să-l știe – să aibă grijă să se poarte colegial și principial cu semenii. Infatuarea o consider unul dintre cele mai mari păcate ale omului – n-ai dreptul să desconsideri pe nimeni. Nu poți fi în niciun caz mai deștept decît colegul care n-a citit ce-ai citit tu sau nu poți să te consideri superior fiindcă te-ai născut în altă familie sau ai alte mijloace de trai decît colegul cu care stai de vorbă.

Dar colegilor dumneavoastră, profesori, ce aveți să le spuneți?

Din păcate, eu mereu spun un lucru: românii sînt un popor cu foarte mulți oameni deștepți, capabili, activi, îndrăzneți, inovatori, dar un popor cu prea puține caractere.
M-am întristat de multe ori, cînd am citit despre unele mari personalități care s-au pretat la lucruri nepermise. Nu cred că îi este permis, în breaslă, unui dascăl, indiferent pe ce treaptă se află, ca șlefuitor de caractere, să abuzeze sexual de unele elemente pe care el în mod normal trebuie să le îndrume, condiționîndu-le promovarea de acte care nu au nimic de a face cu conștiința unui dascăl adevărat. Și sînt destule exemple.
Nu vreau să mai spun că multe cadre, cu pretenții deosebite pe scara socială, folosesc tot felul de tertipuri, cele mai abjecte șantaje, cele mai urîte căi de a obține sentimentele de dragoste ale unei persoane care nu este dispusă să i le acorde. Așa ceva este de neiertat. În studenția mea, nu se auzea de asemenea lucruri.
Este greu să fii dascăl, poate nicio altă profesie socială sau nicio breaslă din lume nu implică atîtea obligații morale, precum meseria de dascăl.
Ce s-ar alege din șlefuitorul de diamante, dacă în faza în care este aproape gata să finiseze ultima fațetă a diamantului, dă cu ciocanul și-l strică?

CARTE DE VIZITĂ

Născut pe 5 februarie 1926, la Tudora, în județul Botoșani, prof. univ. dr. Constantin Vasilică este unul dintre cei mai mari specialiști români în Fitotehnie, avînd în spate o carieră didactică și de cercetare de peste șase decenii, desfășurată la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” din Iași.
Este doctor honoris causa al USAMV Bucureşti, membru corespondent al Societăţii de Fitotehnie din Germania, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice din România și autorul a 132 de lucrări ştiinţifice, printre care trei volume de „Prelegeri de fitotehnie“.