„Senior al Scrisului Bucovinean”, umoristul sucevean Constantin Horbovanu s-a visat, în tinerețe, regizor de teatru și film. Talentul regizoral a rămas neexploatat, însă cel a scrisului a prins aripi; textele lui au fost interpretate de mari actori ca Stela Popescu, Dem Rădulescu, Tamara Buciuceanu-Botez. Vă invit să-l cunoaștem mai bine din interviul pe care mi l-a acordat.

Ați avut o copilărie fericită? Ce vă amintiți din acea perioadă?

Eu zic că am avut o copilărie fericită. Îmi amintesc bocancii și pantalonii în parte de jos înghețați – erau bocnă cînd ajungeam în casă, dar eram fericit. Aveam obrajii roșii, îmi curgea nasul, dar eram sănătos. A fost frumos!

Ați povestit, la un moment dat, faptul că mergeați mult la teatru, chiar și în culisele Teatrului Național „Vasile Alecsandr” din Iași.

Este adevărat. În perioada în care am stat în Iași, datorită unor cunoștințe, am reușit să ajung la Teatrul Național. Am mers și în culise de multe ori, am văzut repetiții, mi-a plăcut atmosfera. De aceea, am vrut să fac și eu teatru la un moment dat, nu am reușit, dar a fost o perioadă frumoasă din viața mea, pentru că am cunoscut oameni adevărați. Actorii sînt niște oameni deosebiți. Și de aceea i-am stimat și îi stimez și pe cei de astăzi.

Visul dumneavoastră a fost să deveniți regizor de teatru și film. De ce nu s-a materializat acest vis?

Pentru că eu nu am avut pregătirea necesară. Toți cei care dădeau la Teatru se pregăteau. Mulți se pregăteau chiar cu profesori de la IATC, de la București. Prin intermediul unui mare actor de la Iași (care m-a stimat oarecum), Petru Ciubotaru, am reușit să stau în culise și să mai fur ceva meserie. Dar nu a fost îndeajuns ca să ajung student la Institutul de Teatru.

Ce regret v-a lăsat acest vis neîmplinit și ce ați învățat de la actori?

Cînd stăteam în culise și urmăream pregătirile pentru următoarele piese, veneam cu idei și de multe ori ideile mele erau bune. Poate că aș fi putut ajunge un mare regizor. În perioada aceea am învățat că fiecare om are o idee la care ține. Iar lucrul ăsta mi-a rămas pentru toată viața. În momentul în care vrei să faci ceva într-o colectivitate, întrebi: „Nu s-ar putea și așa?”. Pentru că cei din jur nu se supără. Dar dacă spui: „Așa trebuie să facem!” și dai cu pumnul în masă, în momentul acela nu-i bine.

În perioada ´78-´90 ați colaborat cu Radio București și cu Televiziunea Centrală. Cum au venit aceste colaborări?

Am început prin ´76, cu „Zori Noi”, cu „Urzica”, unde se pătrundea destul de greu. Eram în perioada aceea cel puțin 300 care voiam să ajungem să publicăm în „Urzica” și eu am reușit. Iar în ´78 am reușit la Radio București, prin ´80 -´81 am intrat și la televiziune, dar mai puțin.

Și mă bucură faptul că la ora actuală pe YouTube se găsesc multe dintre emisiunile la care am colaborat, le pot reasculta. Îmi amintesc de actorii mari pe care i-am cunoscut. Am stat de vorbă de multe ori la cafea cu Mihăilescu Brăila, Dem Rădulescu, Ion Lucian, Dumitru Furdui. Apoi cu Tamara Buciucianu, Stela Popescu, Carmen Stănescu, foarte mari actori. Mergeam de multe ori lunea cînd făceau înregistrări la radio, stăteam două ore acolo și îi urmăream, după care urmau discuțiile. A fost cea mai frumoasă perioadă din tinerețea mea în ale scrisului.

„Acum, actorii mi se par mai distanțați, s-au împărțit în tabere”

În memoria marilor actori pe care i-ați întîlnit ați realizat și emisiunea „Cinemascultă”, la Radio As. Îmi puteți povesti puțin din culisele acestei emisiuni? 

La Radio As, dar și la Tv Plus, împreună cu Gorge Pascal am o emisiune. Aici vin cu actori români și actori străini. Cam pe toţi actorii români de comedie i-am adus în acele emisiuni, i-am prezentat, am vorbit despre ei, despre realizările lor, despre cît de mari au fost. Dacă trăiau poate alte vremuri, erau și mai mari sau dacă aveau norocul să trăiască în altă țară. După ce am vorbit la radio ori la televiziune despre un actor care nu mai este, am mers la biserică și am aprins o lumînare.

Ce îi poate îndemna pe oameni să mențină vie memoria marilor actori?

Poate frumusețea sufletească a acelor actori, valoarea textelor, sînt multe lucruri. Faptul că acei actori au fost apropiați de oameni, că prezentau momente pe scenă sau la radio și televiziune apropiate de cerințele oamenilor. Oamenii așteptau zîmbete senine, așteptau lucruri, „șopîrliţe”, așa cum spunea regretatul Toma Caragiu. Nu se trăia prea bine în perioada aceea și atunci cine putea să mai aducă un zîmbet? Actorul. Acum, actorii mi se par mai distanțați, s-au împărțit în tabere, s-au mai dat și la politică și nu-i bine, e rău. Părerea mea!

„Marele Shakespeare ne-a învățat că mai mult merită să plîngi după o Julieta și un Romeo, decît după un rege”

Sînteți unul dintre fondatorii Clubului de Inițiativă Literară (CIL). Cum a luat naștere acesta și ce reprezintă pentru dumneavoastră?

Aș vrea să spun înainte cîteva cuvinte despre Cenaclul „Ridendo” de la Casa de Cultură Suceava, care a luat naștere din inițiativa Rodicăi Dominte, metodist acolo, în perioada anilor 1978 și mai tîrziu. Acel cenaclu era pentru toți umoriștii din județul Suceava, s-au petrecut lucuri frumoase acolo. Cenaclul a început să colaboreze cu revista „Urzica” (poate și datorită mie, care eram deja colaborator), apăream pe scena Casei de Cultură, am invitat mari epigramiști, actori, cîntăreți, poeți – foarte mulți oameni de cultură din țară.

Cenaclul CIL a apărut prin 2011-2012, el s-a desprins din „Zidul de hîrtie”, care promova mai mult poezia. Colaborările cu Centrul Cultural, cu Observatorul Astronomic, unde am ținut ședințe de cenaclu, au fost cît se poate de frumoase, iar noi am venit totdeauna cu idei și cu literatură (fie poezie, fie proză) destul de bună, apreciată de cei care veneau să ne asculte.

Dar Cenaclul „Mașina cu poeți”?

Ei, o treabă interesantă s-a întîmplat în 2016. Gina Puric, care este lector la Universitatea din Suceava, ținea atunci cursuri la catedra de limba română din Cernăuți. Odată, venea cu autobuzul din Cernăuți spre Suceava, alături de Vasile Tărîțeanu, un mare om de cultură și au zis: „Hai să facem un cenaclu”. Gina se întreba pe cine se poate baza din zona Bucovinei și s-a gîndit la mine. Am dus-o la CIL, i-a plăcut atmosfera, textele, ce se întîmpla acolo și a zis gata, facem CIL cu Cernăuți . Dar am invitat din tot județul, am făcut ședințe și la Botoșani, la Berchișești.

De ce este Shakespeare preferatul dumneavoastră?

Pentru că a fost mai apropiat de oameni decît de ăia de sus, așa cum a fost și Cehov, și mulți alți scriitori. Eu am și spus la un moment dat că marele Shakespeare ne-a învățat că mai mult merită să plîngi după o Julieta și un Romeo, decît după un rege. Celor din jur le-a plăcut ideea mea, poate că așa e bine în lumea asta, să fii mai apropiat de cei mulți decît de unul sau doi-trei dintre cei de sus. Ei sînt acolo datorită celor de jos, dar nu-i ascultă atunci cînd se cocoață acolo, îi uită și este păcat. Nu numai ai noștri, cei de astăzi, așa se întîmpla și pe vremuri. Ajungea cineva rege și își schimba inima, nu mai era ăla al poporului, al oamenilor, era rege pentru el. În marea simfonie a universului, singurele note false sau grave vin din partea omului – una dintre Însemnările mele de trecător.

„Zîmbetul este un salut universal”

Ați mărturisit că ați încercat ani la rînd să fiți Horbovanu. Cît de greu este să-ți păstrezi originalitatea?

Foarte greu. Eu am început și am rămas fidel unor idei. Am început cu umorul, am continuat și cu treburi serioase, proză scurtă, dar am revenit totdeauna la umor. Am început cu acele Însemnări ale unui trecător, prin ´70 și ceva, le-am dat și la radio, la revista „Urzica”. Cîteva au fost prezentate la o emisiune de duminică de marele si regretatul nostru actor Radu Beligan. Apoi am avut schițe pe care le-am dat la diverse ziare și cu ele am rămas de la început. Deci însemnările de trecător, schițele, miniaturile, am publicat și trei cărți – astea le-am avut de-a lungul anilor, le am și acum.

Cum ați defini simțul umorului?

Cei care au simțul umorului sînt mult mai creativi, leagă mai ușor prietenii. Trebuie să ne gândim la faptul că Einstein, pe care îl cunoaștem cu toții, avea un simț al umorului deosebit, nu era niciodată constrîns de ceva, nu era rigid. Oamenii cu simțul umorului – asta e părerea mea – nu sînt agresivi, evită conflictele, controversele. Dacă cei desus ar avea simțul umorului, multe lucruri urîte nu s-ar petrece. Adică, ar fi altă viață pe planeta asta a noastră, dacă am avea șefi cu simțul umorului. Și e o chestie, mulți pun întrebarea: „De ce să zîmbim?”. Eu am explicat odată faptul că zîmbetul este un salut universal, te înțelegi cu oricine din lumea asta; dacă îi zîmbești, îți răspunde. Oamenii ăștia care zîmbesc și pe care vreau să-i văd zîmbind, consolidează relațiile, încurajează comunicarea aia deschisă.

De-a lungul vieții am întîlnit oameni care știu să rîdă frumos, dar și oameni care rîd fals. Credeam că după ´90 găsesc oameni mai deschiși. Spre surprinderea mea, oamenii au luat-o pe altă cale, mai ales acum, cînd se împart în tabere, după partide, doctrine. Ne-am stricat cu totul, nu mai știm să zîmbim. Dacă nu zîmbim, de rîs nici atît.

Ce părere aveți despre titlul pe care vi l-a atribuit Ion Drăgușanul, acela de „Ultimul umorist al Sucevei”?

A fost o încîntare pentru mine, nu știu dacă merit titlul acela. A fost o încîntare și că am ajuns Senior al Scrisului Bucovinean. Am cunoscut aici, în Bucovina, oameni de cultură deosebiți. Drăgușanul a fost un mare epigramist. Am trimis cîteva dintre cărțile scrise de el pe la Ploiești, București, au ajuns și în Anglia, Suedia și a fost foarte apreciat.

Scriind de-a lungul timpului aforismele numite „Însemnările unui trecător”, în ce fel v-ați obișnuit să priviți viața?

Am început cu aforismele astea cînd eram în liceu. Le prezentam la serbări, la Casa de Cultură a Studenților din Iași, și au plăcut. Mulți nu credeau că sînt ale mele. Eu întotdeauna am avut și am un pix și o bucată de hîrtie în buzunar și îmi scriu diverse gînduri. Sau dacă aud la cineva un cuvînt, îmi amintește de ceva, notez, vin acasă și scriu acea însemnare de trecător. Care poate fi cu zîmbet sau fără zîmbet.

Și aici e o chestie frumoasă, am devenit un om care gîndește înainte de a spune ceva, am devenit cît se poate de echilibrat. Mai aveam eu o chestie: Eu nu sînt unul dintre aceia care de bucurie aruncă căciula sus sau de supărare o dă de pământ, în noroi. Stau, rumeg, aștept, încerc totdeauna să văd partea frunoasă a lucrurilor, să nu jignesc niciodată pe nimeni. Cam așa m-au învățat „Însemnările de trecător„ – să fiu un om echilibrat.

De ce undeva la 90% din succesul dumneavoastră se datorează prietenilor și doar 10%, după cum ați afirmat, ar fi succesul literar?

Înainte de a trimite la radio, la televiziune „Însemnările de trecător”, le dădeam la cinci-șase prieteni să le citească. Fiecare punea un punct în partea stîngă a paginii dacă-i plăceau. Dacă vedeam că foaia nu are niciun punct, însemna că ceva nu era în regulă și le trimiteam la radio pe cele care aveau mai multe puncte, iar la celelalte mai lucram.

Iar apoi tot prietenii m-au ajutat și cu cărțile; dacă nu mă încurajau, nu le scoteam. Aveam gîndul ăsta că sînt atîția scriitori pe toate drumurile, mai apar și eu… Ei au zis să scriu și să trimit cartea, să apară, că am multe lucruri deosebite de spus. Și am zis că dacă dintr-o carte de 300 de pagini 100 au plăcut înseamnă că era bine. Și am înțeles pe urmă tot de la ei că nu le-am scris degeaba.

Cine ar fi fost Constantin Horbovanu dacă nu exista scrisul în viața sa?

Un om care pleca lunea pe teren, se întorcea sîmbăta, mai mergea la iarbă verde sau la țară, la părinți. Ar fi rămas în urma mea poate hărțile pe care le-am făcut la Cadastru, adică rămînea ceva. Dar așa au rămas și niște cărți. Aș fi vrut să ajung un mare regizor, nu am reușit. Am reușit măcar cu trei cărți, cu acele emisiuni de la radio cu care mă mîndresc. Lucrurile astea fac acum, după 60 de ani, să fiu un om mai vesel, care privește în urmă și spune: „Uite că am făcut totuși ceva”.

Scurtă biografie

Constantin Horbovanu s-a născut pe 8 septembrie 1952, la Botoșani. 

Este autorul volumelor Înțelepciunea umorului (2014), Cu cărțile pe față (2016) și Însemnările de trecător (2019)

În 2015 a primit premiul „Eusebiu Hotinceanu” pentru epigramă la Campionatul județean de Caricatură și Epigramă Suceava.

În noiembrie 2020 a primit, la Suceava, titlul de „Senior al Scrisului Bucovinean”.

*Sursă fotografii: www.facebook.com/constantin.horbovanu