CONSTANTIN CRENGANIS: „Cea mai frumoasă artă este arta pe care o simți tu”

Constantin Crenganis este un sculptor din Iași, recunoscut adesea pentru lucrările sale împrăștiate în multe județe din țară. „Leii” din fața Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, monumentul din fața Universității de Medicină și Farmacie din Iași, statuia regelui Ferdinand de pe Bulevardul Ștefan cel Mare din Iași, dar și Monumentul Eroilor din Bîrlad sînt doar cîteva dintre sculpturile care ne aduc aminte de numele său. Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, sculptorul a terminat studiile la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași și predă în prezent la Liceul de Artă „Octav Băncilă”. Un interviu despre un sculptor dominat de modestie, dragoste pentru profesie și de smerenie intelectuală.

V-ați început activitatea profesională încă din adolescență? De unde  a venit această pasiune pentru sculptură?

Activitatea profesională am început-o cu mult înainte de a intra la facultate. Este știut că în perioada premergătoare Revoluției, Facultatea de Arte era foarte greu accesibilă. Am dat de patru ori la facultate. Și în perioada de la terminarea școlii a trebuit să mă angajez și să lucrez pe cît posibil într-un domeniu apropiat de artă, de sculptură. Am optat pentru sculptura decorativă, lucrînd cîțiva ani la un atelier de sculptură și prototipuri, la o fabrică de mobilă din Iași. Acolo am avut ocazia să lucrez și pentru Palatul de la Cotroceni, ornamentație destul de complicată. Și, practic, în această perioadă, vreo șapte ani de zile, am deprins meșteșugul cioplitului atît în lemn, cît și în piatră. După aia am intrat la facultate, al doilea pe țară, și am făcut studiile la Iași. Maestrul Hatmanu, care mi-a fost și profesor, a reușit, ca să nu se desființeze facultatea de la Iași, să o împartă în două. Și a rămas jumătate din secția de plastică la Iași și jumătate la București. Un an se făcea pictura la Iași, sculptura la București. Și de asta a durat mai mult de patru ani pînă am intrat, pentru că am așteptat să vină rîndul Iașului.

Atît sculptura „Shaman” din bronz, cît și sculptura „Iisus înviat” se prezintă cu mîinile la piept. A fost o coincidență această asemănare sau ați dorit să îmbinați religia cu istoria?

Practic omul, în evoluția lui, pornind de la desprinderea de civilizațiile, de culturile arhaice, culturile primitive și-a căutat un protector în spațiul celest. A evoluat și în felul ăsta s-a ajuns la religiile pe care le știm, marile religii ale lumii, politeismul și monoteismul. Prin „Shaman” tocmai asta am vrut să reprezint – desprinderea de credințele primitive a personajului care este și sub formă de animal, și sub formă de om, a acelui personaj care ajunge la un nivel foarte ridicat al conștiinței și ajunge să creadă într-un singur Dumnezeu, într-un singur zeu, practic monoteismul. Această idee se regăsește și la „Iisus înviat”.

Aveți foarte multe sculpturi din bronz. De ce ați ales acest material?

Prefer și marmura, am și sculpturi din marmură. Marmura este mai greu de transportat la dimensiuni mai mari. Cea românească se pretează mai mult pentru lucrări de tîmplărie în piatră, coloane, mai mult spre zona decorativului. La figurativ nu rezistă în timp, pentru că are granulația foarte mare. Avînd și liniatură de metal în ea, oxidează și, în timp, se desprinde, se exfoliază, se desface, spre deosebire de marmura de Carrara, care are granulația foarte fină, fiind foarte albă, statuară, dar care este foarte scumpă și nu avem posibilitatea să o achiziționăm. De aceea, bronzul, fiind mai accesibil, permite să faci lucrări mai mari și, practic, odată cu turnarea în bronz, în atelierul de specialitate, după ce artistul îi face finisajul, se încheie lucrarea. Marmura e mai complicată. Dar rămîne, totuși, materialul cel mai frumos.

Predați acum la Liceul Octav Băncilă. Cum a fost trecerea de la a sculpta la a preda sculptura?

Prima dată n-a fost ușor, mai ales că erau generații foarte bine pregătite. Ei veneau aici din București, Constanța, din toată țara, erau foarte bine pregătiți și atunci și nivelul trebuia să fie foarte ridicat. Trebuia să te adaptezi la cerințele lor, dar eram mai apropiat de vîrstă cu ei, așa că i-am tratat ca pe niște colegi mai tineri și de aceea am avut și rezultate.

Cei din primele promoții au intrat aproape toți la Facultate, din toate grupele. Și am foști elevi care sînt mari artiști prin Norvegia, Danemarca, Italia. Mulți dintre ei, din cauză că piața muncii nu le asigură posibilitatea de a trăi din sculptură, au abordat și alte profesii mai apropiate sau mai legate de latura umană pentru a-și putea cîștiga existența. Și fiica mea a făcut aici grafică, a făcut și vreo doi ani, aproape trei facultatea, la UNAGE și a terminat Medicina. Pentru că este foarte greu, competiția este foarte mare, piața nu achiziționează lucrări de artă decît în mică măsură și atunci sigur că trebuie să-și creeze tînărul un venit.

„Sfatul meu este cel de a nu te îndepărta de viziunea lumii în care trăiești”

Pentru că tot am ajuns la acest subiect, care vi se par cele mai comune gînduri ale unui sculptor în momentul în care vrea să profeseze în acest domeniu?

Cred că pentru tinerii din ziua de azi, dorința este de a se afirma într-un timp foarte  scurt și de a profita cît mai mult de pe urma acestei afirmări, atît financiar, cît și din punctul de vedere al lansării pe piața artei a propriei personalități și a lucrărilor lor. Însă, această fugă după afirmare are și un risc, pentru că a fi în trend pentru o perioadă scurtă de timp poate fi un lucru ușor, dar, în același timp, aceste tatonări, aceste căutări ale tinerilor de a fi contemporani cu ce se întîmplă pe piața artei expiră repede.

Ce le-ați spune acestor tineri?

Sfatul meu este cel de a nu te îndepărta de viziunea lumii în care trăiești, dar, în același timp, de a te regăsi pe tine, de a te întoarce în tine, să vezi ceea ce simți. Cea mai frumoasă artă este arta pe care o simți tu, care este făcută cu simț de răspundere, știind că sîntem tributari primului sculptor, celui din peșteră. Deci nu poți spune că tu inventezi acum ceva nou. Preiei, prelucrezi, adaptezi și îți însușești fără să vrei, încă din timpul facultății, niște tehnici, niște viziuni asupra formei, asupra lucrărilor marilor artiști ai lumii. Și, la un moment dat, poate mai aduci și tu ceva în plus, prin ceea ce simți tu.

În 2500 de ani nu poți spune că cineva a adus ceva nou. Michelangelo a adus ceva nou, în schimb a preluat în felul lui toată zestrea comună. Eu i-am urmărit pe toți acești mari căutători ai formei și am ajuns la concluzia că sculptorul a transmis, de-a lungul timpului, informații ce au ajuns pînă la noi. De aceea este bine ca să cernem, să vedem ce rezistă în timp, ce nu rezistă în timp. Cel mai important e să fii tu, că în rest nu știm noi că cel mai mare dușman al nostru este timpul.

Dumneavoastră ați făcut această greșeală cînd erați student?

Nu am făcut greșeala asta. Eu, avînd experiența cîtorva ani, vreoșapte ani de sculptură decorativă și tatonări cu sculptura figurativă, cunoșteam tehnicile foarte bine și dorința mea a fost să am acces la informațiile din lumea artei, din anatomia artei, din filosofie, pentru a mă instrui și a vedea clar care este mersul artei de la începuturi. Una este să citești un manual de istoria artei și alta e cînd, într-un amfiteatru, vine o mare personalitate și-ți explică, ai o discuție liberă, te face să vezi lumea cu alți ochi. Bineînțeles că am tatonat și eu, toți studenții au tatonat diferite curente care erau mai puțin accesibile înainte de anii ´90 față de acum. Acum sînt foarte multe informații și este foarte bine.

Ce părere aveți despre lucrările ce sînt însoțite de muzică, dat fiind faptul că sînt din ce în ce mai cunoscute?

Nu sînt adeptul acestor montaje, acestor instalații care sînt însoțite de texte, de muzică, așa zisele povestiri, care se vînd cu milioane de euro. Aici e o spălare de bani și acestea nu rezistă sau poate rezistă pentru o perioadă, dovadă că și marii colecționari ai lumii nu se mai îndreaptă atît de mult asupra acestor găselnițe, dar poate să aleagă fiecare. De ar fi la noi colecționari care măcar instalații să cumpere…

Acum cîțiva ani au fost furate cîteva busturi din parcul Copou și ați fost chemat pentru a le reface și a le înlocui. Care a fost cea mai dificilă parte în a realiza acest lucru?

Au fost trei furate în Copou, trei busturi. Au fost vandalizate de niște tineri care au încercat să vîndă materialul. Dificil a fost pentru că trebuiau făcute într-un timp foarte scurt și pe foarte puțini bani, pentru că Primăria nu putea să aloce fonduri pentru lucrări care erau de patrimoniu, nu era în planul lor. Trebuiau înlocuite pentru că opinia publică nu agrea faptul că au rămas niște socluri goale. Au fost turnate prin donația bronzului de către un fost student care avea o afacere prin Brașov. El a donat bronzul și busturile s-au turnat la Miercurea Ciuc. Lucrările s-ar fi putut face într-un timp mai lung, mai pe îndelete, dar au trebuit înlocuite rapid. Păcat că s-au furat, păcat că s-a găsit și soluția aceasta, dar mulți nu înțeleg că o comandă se poate face pe mai mulți ani.

„Nu doresc să fiu contemporan cu niciun preț”

Am observat și din discuția pe care o avem acum, dar și din lucrările dumneavoastră, că principalele teme abordate sînt religia și istoria. Ce alte surse de inspirație aveți?

O altă temă este această căutare a omului de a se regăsi între cunoscute și necunoscute, temerile noastre, paranormalul. Am o lucrare, „Trecere” se cheamă, cu personajul care se confruntă cu timpul și cu alte personaje, care, probabil, au avut viețile anterioare ale personajului respectiv. Și în lucrarea aceasta se văd aceste triplări ale personajului și această trecere a altui personaj, care încearcă să se înalțe într-un personaj care e imens, dar care nu știe unde va ajunge și al cărui chip nu poate fi definit. Deci sînt preocupări, dar tot în sfera figurativă. Am lucrat și în non-figurativ și lucrez și cu elevii mei de la liceu tot non-figurativ, dar asta pentru a stăpîni forma. Mai am vreo doi ani pînă la pensie, așa că poate voi face și lucrări non-figurative mai tîrziu, mai apropiate, dar nu forțez nota, nu doresc să fiu contemporan cu niciun preț.

Dumneavoastră ați menționat că sculptura „Iisus înviat” a fost inspirată de o perioadă mai grea din punct de vedere medical. Dacă ați avea posibilitatea, ce sculptură ați crea după pandemia de Covid-19?

Este greu de precizat cum ar arăta. Toate temerile care au încercat omenirea pînă acum le-am trăit fiecare dintre noi. Nu știu, probabil fără un chip definit, fără a arăta și a fi comparat cu un personaj arhicunoscut de noi. Este o provocare pe care, dacă ar fi un concurs de soluții, aș accepta-o. Vedeți, una este să ai viața de atelier, de multe ori ți-ai dori să faci multe lucrări, toate căutările tale să le materializezi, dar nu îți permite nici timpul și problema este și a banului, ca să-ți asiguri existența familiei și a copiilor.

Dacă ați avea oportunitatea de a plasa o sculptură oriunde în Iași, care ar fi aceea și de ce?

Am avut o sculptură de suflet și o am și acum în atelier, o machetă a marelui voievod, a domnului Mihai Viteazul. Am participat la concursul de soluții și a fost apreciată lucrarea, dar fiind atunci în proces cu primăria, cu statuia de la Medicină (n.r. – din fața Universității de Medicină și Farmacie din Iași), unde se întîrziaseră lucrările pentru că nu venise marmura, nefiind vina mea, dosarul nu mi-a fost acceptat și lucrarea a rămas nejurizată. A fost și un critic, Valentin Țuca, care a spus că este cea mai bună lucrarea a secolului XXI. Este o lucrare care ar fi răsturnat puțin percepția despre compoziția unei ecvestre, a unui personaj stelar. Și mai ales că în această regie Mihai este cu mîinile făcute în formă de cruce, fără sabie, fără alte arme și pe un cal foarte frumos, dinamic, ca o săgeată. Nu a fost să fie. Poate asta aș fi vrut să o fac pentru Iași, poate o s-o fac pentru altcineva, dar este de suflet.

Și plănuiți să o afișați undeva într-o zi?

Am zis să caut o hală pe care să o măresc și o s-o donez orașului, care vrea s-o toarne în bronz.

Ați menționat că mai aveți aproximativ doi ani pînă la pensie. Ce doriți cel mai mult să realizați pînă atunci?

Am în plan, dacă voi fi sănătos și dacă partea financiară mă va ajuta, să fac cîteva lucrări pentru o esplanadă, care să fie o compoziție proprie,  nu cu tematică istorică, cu incluziune mai mult paranormală, și să obțin o finanțare pentru a le amplasa pe esplanadă, să fie numai acolo. Plănuiesc acest lucru pentru că șansa de a face o lucrare și a cîștiga un concurs este de 1 la 1.000, dacă nu mai mult, pentru că fondurile sînt puține, lucrările sînt cu tematică, în funcție de alegerile care se fac într-un oraș.

Aveți lucrări în Iași, dar și în alte zone ale țării. Monumentul eroilor din Bîrlad este o sculptură interesantă. Care este povestea din spatele ei?

Este lucrare foarte frumoasă, de suflet, cu a cărei viziune am cîștigat concursul. Am făcut statuia cum am vrut eu s-o fac. Era problema de a face pe această temă soldați cu baioneta în spate. Am făcut altceva, am făcut o flacără. Cînd eram mic, am fost crescut de o bunică, de Valeria Șileanu, mătușa actorului Ștefan Șileanu. Și unul dintre unchii mei a murit pe front, la Cotul Donului. Atunci cînd se făcea rugăciunea, cum eram într-o casă micuță, la maginea Iașului, seara ne închinam la un opaiț, o candelă care se aprindea cu un fitil și puțin ulei. La flacăra aceea trebuia să te închini și pentru cei pe care i-ai cunoscut, și pentru cei pe care nu i-ai cunoscut, și pentru cei care au murit pe front. Și lăsa umbre pe perete. Eram fascinat și în același timp nedumerit de imaginea pe care o lăsa. În felul acesta este construită și arhitectura statuii eroilor de la Bîrlad. Fiecare lucrare are partea ei de suferință, de tristețe, frumusețe, jertfă. Important e să rămînă o fărîmă din ceea ce am făcut sincer.

Sursă fotografii: www.facebook.com/constantin.c.gh