Claudia Partole: „Dacă nu aș scrie pentru copii, cred că aș obosi”

Am cunoscut-o la Biblioteca Națională pentru copii „Ion Creangă” din Chișinău. Nu cred că exista un loc mai potrivit în care poeta, prozatoarea și jurnalista Claudia Partole să îmi povestească cu atîta căldură și blîndețe despre începutul carierei sale, dragostea față de copii și menirea de a fi scriitor. Felul în care vorbește te face să-ți dorești să prelungești cît mai mult momentul în care conversația va lua sfîrșit. Vă invit să o descoperiți în interviul pe care ni l-a acordat.

Sînteți de profesie jurnalistă. Știu că ați absolvit Facultatea de Filologie, secția Ziaristică. Care a fost motivul care a stat în spatele acestei alegeri?

De fapt, am vrut să fiu medic. Acesta este visul meu nerealizat. Dar s-a întîmplat că am început să scriu. Învățătorii mei au fost cei care mi-au zis că „uite, aici, este locul tău, drumul tău” și mi-am schimbat macazul după clasa a opta, cînd urma să plec la Școala de Medicină din Soroca, după care să ajung la Institutul de Medicină. Într-un fel nu regret, pentru că există o afinitate între aceste două domenii – medicină și jurnalism. Practic, vindecă și cuvîntul. Aici am găsit acea tangență care m-a făcut să cred că am îmbinat două dorințe de-ale mele. În jurnalism, fac ceea ce pot mai bine. Cine știe dacă făceam asta dacă eram medic. Astfel, am devenit medic care vindecă sufletul, spiritul și fizicul.

Activați atît în presa scrisă, cît și în radio și televiziune. În care dintre aceste domenii vă regăsiți cel mai mult?

Activitatea mea de pînă astăzi e la radio și îmi place foarte mult, pentru că, sinceră să fiu, televiziunea te blochează. Trebuie să fii atent să arăți mereu bine. De obicei, la noi se apreciază mai întîi haina. La radio sunt mereu degajată, parcă stau față în față cu mine și dialoghez cu cel care mă ascultă.

Am început să activez în domeniul radioului din anul al II-lea de facultate. Așa s-a întîmplat ca accidental să am o întîlnire cu o ziaristă, Victoria Tomuz, cu care sînt prietenă pînă acum. Ea m-a ademenit și am început să colaborez la radio. Prin anul al III-lea de facultate eram cea mai activă, dar și cea mai bogată. Pe atunci se plăteau onorarii destul de bune pentru acele timpuri. Puteam să fac o emisiune și să am cît bursa pentru o lună. La televiziune făceam mai mult scenarii pentru emisiunea „Prichindel”. Era un studio care crea desene animate în baza unor scenarii.

Dar cel mai mult am activat în presa scrisă. Menționez scrisă, căci cuvîntul pe care îl scrii are un alt impact asupra cititorului și chiar asupra celui care scrie. Ai scris cuvîntul, își ia zborul, iar cel care citește surprinde și slăbiciunile, și forța ta de a transmite o anumită energie. Deci, activitatea la ziare, reviste m-a pregătit pentru a fi prozator, pentru a mă consacra scrisului literar.

„Aș fi adunat toți copiii care, după ce îi întîlneam, îmi ziceau mamă”

Știu că un subiect de care ați fost preocupată mult timp a fost abandonul copiilor. De ce v-a interesat această temă?

Abandonul copiilor a fost un subiect pe care l-am studiat cu multă durere în suflet. Părea că aș fi fost în stare să-i înfiez, să deschid o casă de copii a mea. Dacă aș fi avut posibilitate și bani, aș fi adunat toți copiii care, după ce îi întîlneam, îmi ziceau mamă. Toți căutau în mine un sprijin, un suflet apropiat. Era foarte dureros cînd îmi dădeam seama că nu pot decît să le găsesc o mamă și să le înțeleg durerea. Această temă aș putea și acum să o abordez, deoarece atunci știam că există în Republica Moldova, oficial, 15.000 mii de copii abandonați. Acum am impresia că există mult mai mulți copii fără părinți sau cu părinți plecați peste hotare, care le trimit bani ca ei să ducă un trai mai fericit. În schimb, ei sînt privați de dragostea de care o are nevoie copilul pînă cînd devine el părinte. Dar chiar și atunci ai nevoie de sprijinul, de sfatul părintelui. Mi-e foarte milă de copiii care nu au primit căldură și dragoste din partea părinților.

Luînd în considerare faptul că v-ați început activitatea jurnalistică în anul 1974, ce părere aveți despre presa din ziua de astăzi?

Astăzi poți să-ți spui liber cuvîntul. Da, există riscul de a nu mai fi publicat, dar într-un final, te poți exprima. Pe acele timpuri, aveam un singur partid pentru care scriam. Eu am activat într-un săptămînal al pedagogilor – „Învățămîntul Public”, actualmente ziarul „Făclia” și deseori simțeam un fel de dirijare de sus; nu cumva să scrii pe un alt subiect decît cel propus. Am avut cîteva lovituri dureroase atunci cînd am investigat niște subiecte, ca într-un final să îmi fie scos materialul din pagină.

Libertatea e în noi. Nu trebuie să ți-o dea nimeni din afară. Atît timp cît noi simțim că sîntem liberi, avem dreptul să spunem ceea ce credem.

Poezie sau proză? Ce scrieți cu mai mare plăcere?

De toate. Prima a fost poezia. A fost ca o explozie, care m-a speriat, de fapt. Mai tîrziu am început să scriu proză, pentru că proza e mai aproape de realitate. Nu întîmplător zicem proza vieții. Ea este cea care poate să descrie întru totul. Poezia cere aripi. Parcă într-un fel vrea să spulbere tot ceea ce este neplăcut. Scriu uneori proză, pentru că mă cheamă și trebuie să spun ceva. Alteori, am clipe de poezie. Am momente în care vreau să fiu în universul celor vîrstnici, alteori pe maidanul copilăriei, toloaca cea de altădată. Scrisul este acea insulă miraculoasă pe care încă nimeni nu ți-a descoperit-o și unde te poți simți în largul tău.
 
Ați debutat în anul 1982 cu un volum de proză pentru copii „Mahalaua Veselă”. De ce ați ales să vă începeți cariera de scriitoare cu publicarea textelor pentru cei mici?

Cu toții avem niște călăuze care ne vin în cale la momentul potrivit. Nu întîmplător în filosofia orientală se spune: „Cînd elevul este gata, apare și învățătorul”. Asta mi s-a întîmplat și mie. Mi-a ieșit în cale un „învățător” căruia îi sînt foarte recunoscătoare – Alexandru Cozmescu, prozator, traducător și dramaturg. Ușa casei dînsului nu se închidea. Am impresia că și noaptea, dacă te duceai, îți era deschisă. Era în stare să asculte toate „matrapazlîcurile” (n. r. – „șmecherii”) de care acum îmi este rușine că i le spuneam. Dar i le ziceam pentru că ghicea în cafea. Îmi dau seama că multe dintre cele spuse atunci cînd îmi ghicea în cafea s-au transformat în creația mea.

M-am dus la el cu poezie, proză, dramaturgie și, după ce mi-a citit cu atenție lucrările, mi-a zis: „Claudia, mergi pe calea creației pentru copii mai întîi”. Aveam o carte deja pregătită și am prezentat-o la Uniunea Scriitorilor. Pe atunci era un fel de filtru. Veneau scriitori cu experiență și te atenționau, te opreau. Nu era acest val de literatură – oricine scrie și consideră că trebuie să publice. Cred că tot ce ai scris trebuie să stea un pic, să se sedimenteze. Nu regret că am așteptat opt ani după ce am publicat prima carte.

„Un scriitor nu trebuie să fie supărat pe lume”

Într-un interviu ați afirmat: „Să scrii pentru copii e ca un joc”. De ce?

E un joc frumos. Jocul copilului e o taină mult mai mare decît taina atomului. În jocul copilului e ascunsă o mare filosofie. Dacă nu aș scrie pentru copii, cred că aș obosi. Atunci cînd scriu pentru copii și adolescenți plătesc tribut copilăriei. Ea este cea care îmi trimite mesaje, iar eu parcă aș repovesti, aș spune în felul meu. Mi se transmite acea stare, atmosferă pe care o pierdem cu anii.

Dar în cărțile pe care le scrieți pentru adulți, ce fel de subiecte preferați să abordați?

Eu sunt ca un leș în bătaia vîntului sau ca o frunză luată uneori de vînt și acolo unde aterizează simte durerea acelui loc și devine un motiv pentru a scrie. De obicei, subiectele îmi vin accidental. Spre exemplu, tema migrației moldovencelor la munci peste hotare, despre care am scris în două cărți, Viața unei nopți sau Tötetanz și Straniera, mi-a venit după ce a plecat cea mai bună prietenă a mea, o ziaristă foarte bună. Ajunsese să nu aibă cu ce își hrăni copila și a plecat în Grecia, la muncă. Asta m-a făcut să meditez asupra acestui exod, asupra a ceea ce a provocat fenomenul dat. Un fenomen marcant pentru întregul neam, nu doar pentru o persoană. Așa că am tatonat această temă.

Prima mea întîlnire cu femeile plecate a fost în Italia. Atunci ele s-au apropiat de mine și m-au întrebat: „Cînd ați fost aici? Descrieți cum am trăit în Italia și chiar parcul unde ne adunam noi”. Le-am spus că nu am fost niciodată și acest fapt a stîrnit nedumerire. Spusele lor m-au complimentat, pentru că asta a însemnat că eu chiar sînt un scriitor.

Părea că ar fi trebuit să pun punct, să mă opresc, pentru că am spus destul, dar au mai fost niște momente care iarăși m-au provocat. Am citit o informație despre Spitalul „Sfîntul Spiridon” din Iași, unde poposesc multe dintre femeile revenite acasă, care au lucrat ca badante, practic bolnave. Ele absorb toată durerea și tristețea celor pe care îi îngrijesc și se îmbolnăvesc.

Cineva m-a întrebat de ce în cărțile mele există și tristețea. Tristețea e alături de bucurie, așa cum viața e alături de moarte. Din acest motiv sînt și veselă, și tristă. Trăiesc viața personajelor mele.

Totuși, cărui public vă este mai ușor să vă expuneți, copiilor sau maturilor?

Am aceeași atitudine, responsabilitate și dragoste pentru ambele publicuri. Trebuie să îți fie dragă și munca ta. Și oamenii. Chiar dacă ești uneori supărat, rănit, spulberă durerile și scrie. Un scriitor nu trebuie să fie supărat pe lume. El trebuie să își accepte publicul.

„Mi-s dragi copiii și cu ei mă simt chiar mai bine decît cu cei de vîrsta mea”

Cum sînt copiii în relația cu dumneavoastră, ca scriitor?

Eram la o întîlnire cu copii și m-au întrebat: „Dumneavoastră vă simțiți scriitoare?”. Mă gîndeam cum aș putea să le răspund atît lor, cît și mie. Era o zi caniculară și le-am zis: „Dacă acum ar începe să plouă, eu aș zice că sînt, într-adevăr, scriitoare”. Am dialogat noi vreo oră și cînd ies afară cu copii, unul dintre ei strigă: „Doamnă, sînteți scriitoare!”. Începuseră să cadă cîteva picături de ploaie. A fost ceva amuzant, într-un fel, dar care mi-a părut că ar fi și un semn. Mi-s dragi copiii și cu ei mă simt chiar mai bine decît cu cei de vîrsta mea. Copiii sînt deschiși. Sînt ca o carte în care scrii ceea ce îți dorești. Cu ei trebuie să fii sincer, altfel nu te acceptă în jocul lor.

Mi-ați mărturisit că urmează să lansați un nou roman, intitulat „Fraierul”. Căror cititori le este destinată cartea?

Este o carte pentru adolescenți, pentru băieți, în primul rînd. M-a îndemnat să scriu această carte un tînăr care mi-a zis: „Credeți că noi, băieții, nu avem probleme?”. Asta m-a făcut să mă îndrept și spre tematica adolescentină, dar vorbind despre băieți, pentru că despre fete am scris în Rebela. Chit că am și eu un băiat și am avut problemele pe care încercam să le rezolv ca un părinte, ca un adult. Ca mai tîrziu să îmi dau seama că el a așteptat de la mine altceva – să-i fiu un prieten, cineva care să-l înțeleagă.

Cartea este despre un tînăr care trece prin toate încercările imposibile și posibile, ca pînă la urmă să realizeze faptul că cel mai bun sfetnic îți ești chiar tu. Este foarte important să nu te crezi net superior celorlalți. Nu prin asta ești mai important sau mai bun decît alții. Toți sîntem egali și trebuie să fii prietenos, indulgent, să fii tolerant și bun. Să fii!

Dintre toate cărțile pe care le-ați publicat, care este preferata dumneavoastră?

Este exact întrebarea pe care mi-o adresează copiii și atunci îi provoc și eu la o întrebare: „Mai ai frați sau surori? Întreabă-i pe părinți care copil le este mai drag”. Cărțile sînt ca cele cele 10 degete de la mîini. Cînd te doare unul, îi acorzi atenția cea mai mare. Dar, de fapt, toți sînt la egal.
De obicei, atenția e la cel mai mic. O carte, cînd apare, devine mezina. Atunci toată atenția este îndreptată către ea, pînă apare alta nouă. Toate îmi sînt dragi.

„Ni se pare că noi sîntem cei care vom spune adevărul”

Ați menționat într-un interviu că nu există profesia de scriitor. Ce ar însemna pentru dumneavoastră a fi scriitor?

A fi scriitor este o menire. Iată aici găsesc din nou o tangență cu medicina. Ca să fii un medic bun, trebuie să fii foarte bine pregătit. Acest lucru se întîmplă și în acest dar, al cuvîntului. Este o responsabilitate de care noi, la început, cînd pornim pe calea scrisului, nu ne dăm seama. Vrem și noi să spunem ceva. Ni se pare că sîntem cei care vom spune adevărul. De fapt, adevărul a fost scris în Cartea Cărților. Toate au fost spuse, însă noi le tălmăcim în felul nostru. De multe ori stau la îndoială, chiar fiind deja recunoscută, în ce măsură sînt sau nu sînt scriitoare. Este o foarte mare responsabilitate să fii scriitor.

În ce fel poate influența un scriitor cititorii pentru care scrie?

Există un mare impact. Să vă dau un exemplu. Am o piesă Păziți copiii, sufletul și animalele, care a fost montată la radio, ca piesă-spectacol Floarea din Cenușă. Am acolo o Marie, o bătrînă care își vindecă nepoata printr-o formulă magică pe care, practic, am inventat-o eu. A venit, odată, la redacție o femeie de la țară cu un colac mare, cu toate bunătățile pe care le avea. A vrut să-mi mulțumească pentru acea formulă magică pe care a urmat-o nepoata ei pentru a se vindeca de timiditate. Eu am rămas uimită. După aceea am practicat și eu propria-mi formulă. Iarăși revenim la menire, să știi că cineva se regăsește în cuvîntul tău sau că cineva caută un balsam, un leac pentru suflet. Sau la Rebela, cînd a venit o fetiță izbucnind în plîns, zicîndu-mi că am ajutat-o să treacă peste despărțirea de tatăl său.

Chiar și eu mă regăsesc în creațiile înaintașilor mei. Recent am citit o poezie scrisă de Vasile Romanciuc și am găsit răspuns la o întrebare care mă frămînta de mult. Noi puteam să ne găsim gemenii, nu în frații și surorile de sînge, ci și în oamenii cu care avem o comuniune, o apropiere sufletească, uneori nebănuită.

Ce v-a învățat scrierea de cărți?

Am învățat răbdarea. Răbdarea și încrederea. Uneori îmi apare gîndul: „Oare eu sînt cea care trebuie să vorbesc despre aceasta? Am dreptul să sacrific atîția copaci pentru a face o carte?”. Acum am mult mai multă responsabilitate pentru cuvîntul scos în lume. Am și o arhivă bogată, pe care am adunat-o timp de mulți ani. O trec acum printr-un „ciur” (n. r. – sită) și multe le arunc sau scot doar cîteva gînduri, propoziții, pentru că la momentul respectiv mi se părea că am descoperit lumea, dar de fapt ea era, deja, descoperită. Trebuie să realizăm rolul nostru în ceea ce spunem, să fim proprii profeți.

Scurtă biografie

Născută în satul Cotova, raionul Drochia, Republica Moldova, scriitoarea Claudia Partole a semnat, de-a lungul anilor, versuri, eseuri, proză şi dramaturgie.

În anul 1993 a devenit membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova, iar în anul 2000 a Uniunii Scriitorilor din România. Este și membră a Uniunii Jurnaliștilor din Republica Moldova.

Din 1994 este moderatoarea Cenaclului literar (azi Salonul literar-artistic) „La Creangă”.

A fost distinsă cu premii la Saloanele Internaţionale de Carte de la Chişinău (2002, 2005, 2006, 2009, 2013) şi Iaşi (1995).

Cartea sa Straniera a fost inclusă în „Topul celor mai citite 10 cărți, editate în 2020”, realizat de către Biblioteca Națională a Republicii Moldova.

Sursă fotografii: www.facebook.com/partole.claudia