Unii scriitori refuza sa intre in rind cu lumea digitala. Prefera mirosul hirtiei tiparite si sa scrie nu pentru un public de mase, ci pentru un public restrins. Prozatoare a generatiei ’90, dar apartinand in acelasi timp generatiei 2000, Cecilia Stefanescu este o scriitoare cunoscuta pentru Legaturile bolnavicioase din 2002 si, mai recent, pentru volumul Intrarea Soarelui, aparut la Editura Polirom in anul 2008. Interviul de fata, in loc sa portretizeze scriitoarea, a schitat mai degraba starea literaturii contemporane.

„Mircea Cartarescu ne-a ajutat sa debutam”

Faptul ca ati terminat Facultatea de Litere v-a impulsionat sa va apucati de scris?

Pasiunea mea pentru scris a inceput de cand eram mica. Habar nu am cum am ajuns eu la concluzia ca trebuie sa scriu, dar pe vremea cand alti copii se visau doctori, cosmonauti, gunoieri, eu visam sa scriu. Prima poezie am scris-o in clasa a doua. Era o poezie cu douasprezece strofe cu rima si ritm. Sigur ca era naiva, dar am continuat sa-mi epuizez toate naivitatile pana in liceu. In facultate, in schimb, am avut, prima data, constiinta ca ceea ce fac este o meserie si trebuie sa o fac cu profesionalism.

V-a ajutat cineva sa ajungeti la aceasta concluzie, in sensul ca ati avut un mentor?

Mentor nu am avut, in schimb am avut pe cineva care ne-a ajutat, nu numai pe mine, ci pe mai multi prieteni de-ai mei care au devenit intre timp si scriitori foarte cunoscuti si anume este vorba de Mircea Cartarescu, care a tinut la Facultatea de Litere din Bucuresti un cenaclu. Sunt foarte multe nume, oameni cu care m-am intalnit acolo, Teo Bobe, Razvan Radulescu care acum scrie si scenarii de film, Ioana Nicolaie. Sunt oameni cu care, practic, am crescut. Mircea Cartarescu ne-a ajutat pe fiecare sa debutam. Initial am debutat intr-un volum colectiv. Au fost de fapt doua volume colective, „Tablou de familie” si „Ferestre 98”, ambele scoase de Cartarescu. Principalul avantaj in intalnirea noastra cu Mircea Cartarescu a fost faptul ca am dezvoltat o prietenie foarte frumoasa care tine pana acum si ne-a ajutat si ca oameni si ca scriitori. Am inteles ca scriitorul trebuie sa fie o persoana foarte constiincioasa, foarte serioasa, sa raspunda tuturor intrebarilor si cu toate astea sa-si vada de drumul lui.

Ce sanse au tinerii sa faca literatura?

Tinerii au sanse reale. In perioada in care am debutat, in 2002, oamenii tineri aproape nu aveau nicio sansa, in sensul ca cei mai multi scriitori plateau editurilor ca sa-si vada cartile publicate. Astazi, munca pe care o face editura Polirom si sansa pe care o da tinerilor este enorma, in sensul in care manuscrisele adevarate de literatura buna isi vad un drum spre publicare. Un scriitor nu se mai ocupa singur de munca de promovare asa cum se intampla pe vremea aceea, ci exista un om care se ocupa de tine, care iti face cartea vizibila. Pentru ca nu ajunge doar sa publici. Poti sa publici si cartea ta sa ajunga fix la prieteni si la familie. Astazi, intr-adevar, traim intr-o industrie, intr-o lume profesionista, care nu face altceva decat sa-i incurajeze pe oamenii tineri sa scrie si sa publice.

Cu toate astea, cluburile literare, cenaclurile si majoritatea formelor de manifestare a culturii sunt pe cale de disparitie. Unde este interesul tinerilor?

Eu cred ca niciodata tinerii nu au fost atat de interesati de literatura, ca dovada, totusi, ca n-a plouat cu scriitori, nici in Romania, nici in alte tari. Literatura este un gen greu si in sensul ca nu-ti ofera o glorie imediata, nu-ti ofera nici o relaxare financiara. Nu castigi foarte mult, nu te imbogatesti de pe urma cartilor pe care le publici. Asadar este o munca care necesita pasiune si perseverenta. Putinii tineri care mai sunt astazi interesati de literatura, o vor face impotriva acestor asperitati. Cei care nu sunt cu adevarat interesati de literatura nu vor fi convinsi foarte usor sa scrie literatura.

„Astazi, intalnesti oameni care iti adreseaza intrebari cu adevarat pertinente si cu adevarat interesante pentru o discutie literara”

Cum caracterizati publicul cultural in acest moment?

Este un public in continua crestere, un public care a inceput sa se informeze. Exista un interes real fata de autorii romani contemporani. Cred ca este un public in continua emancipare si cizelare. Astazi, de exemplu, intalnesti oameni care iti adreseaza intrebari cu adevarat pertinente si cu adevarat interesante pentru o discutie literara. Asta inseamna ca oamenii aceia au si citit foarte mult, sunt si la curent cu ce se intampla, ceea ce nu poate decat sa te bucure pe tine, ca scriitor.

Cum vedeti evolutia cartii in paralel cu evolutiile tehnologice?

Cartea va exista, indiferent cat de mult vor scrie unii pe bloguri sau cat de mult vom folosi internetul. Cartea ramane importanta si este, macar din punct de vedere traditional,  la fal ca cultura noastra crestina. Indiferent cat de mult ne-am relaxa, cat de dezinhibati am fi, cate tabuuri am vedea in jurul nostru, pana la urma, din punctul de vedere al traditiei, al culturii in care traim, vom pastra ideea ca trebuie sa facem copii, ca trebuie sa  mergem mai departe. Cartea intra in acelasi tip de cultura si cred ca va rezista. Eu nu am niciun fel de indoiala ca batalia dintre media audio-vizuala si carte nu e una reala si cartea va dauinui in timp. In plus, publicul de literatura n-a fost niciodata un public de mase, a fost un public restrans si cred ca asa ar si trebui sa ramana.

„Eu sunt adepta cartii, a textului printat, de aia si public”

Sunteti o scriitoare traditionalista sau va adaptati tendintelor, adica scrieti doar pentru cititorii de print sau si pentru cititorii virtuali?

Nu comunic virtual, nu am blog. Pana acum n-am vazut un blog scris profesionist. Am senzatia ca, uneori, oamenii par indreptatiti sa scape virgule prin locuri nepotrivite doar pentru ca e postat pe internet si asta nu pare foarte responsabil. Eu sunt adepta cartii, a textului printat, de aia si public. Daca n-as fi adepta printului, probabil mi-as fi urcat textul pe internet si cu asta basta. Asta nu inseamna ca internetul, blogurile sau forumurile nu au rostul lor. Chiar si eu, uneori, mai cotrobai pe paginilie de internet si citesc anumite discutii, urmaresc anumite bloguri. Insa, pana acum, nu am vazut ceva care sa se ridice la valoarea unei carti. Habar nu am de ce. Nu ma intrebati de ce pentru ca lucru asta este inca un mister si pentru mine.

Ce-l poate bucura cel mai mult pe un scriitor?

In primul rand sa-si vada cartea publicata. Si-apoi sa gaseasca macar un cititor caruia sa-i fi placut cartea pentru ceea ce vrea sa exprime, pentru continutul ei. Pentru ca degeaba vine un cititor si-ti spune ca i-a placut cartea ta, daca argumentele pe care le aduce nu au valoare sau sunt infantile.

Ce inseamna pentru un scriitor intalnirile cu cititorii sai?

In ceea ce ma priveste, pentru mine este o detasare. In momentul cand se vorbeste despre cartea mea, opera mea e ca si cum s-ar vorbi despre copilul meu. Cartea este exact ca un copil pe care il cresti, dar pana la urma il lasi sa aiba viata lui proprie. Iar in ceea ce priveste critica nu pot sa spun decat ca tonul face muzica. O carte nu poate sa placa tutoror, iar daca place tuturor inseamna ca e o problema cu cartea respectiva. Criticile din partea cititorilor sunt constructive in masura in care sunt spune pe un ton just. Adica, fiecare cititor trebuie sa se adapteze la ceea ce vrea porpune cartea, nu la ceea ce ar vrea ei sa propune. Aceste intalniri dintre cititori si scriitor sunt constructive atat pentru unii, cat si pentru altii, scriitorului pentru ca stie ce asteapta publicul de la el si publicul pentru ca intelege mai usor perspectiva din care a fost scrisa cartea.

„Nu fumez in timp ce scriu, nu beau in timp ce scriu, nu pot sa mananc in timp ce scriu, am asa, un fel de regim auster”

Debutul editorial, volumul „Legaturi bolnavicioase” a fost regizat de Tudor Giurgiu dupa un scenariu scris de dumneavoastra, film care a fost nominalizat la sectiunea „Panorama” la festivalul de la Berlin. Care e secretul acestui succes?

Totul a inceput de la un telefon pe care l-am primit de la Tudor, intr-o seara. Noi nu ne cunosteam, nici nu stiam cine e el. El a dat peste cartea mea intr-o librarie, a citit-o, i-a placut si mi-a propus sa facem un film. Am primit cu mare rezerva propunerea lui, crezand ca e un moft de-al lui pasager. Dar, el s-a tinut de capul meu un an de zile si bine a facut. Festivalul de la Berlin e de fapt un stup de albine si nu ai timp sa ai emotii pentru ca toata lumea te asalteaza. Ajuns acolo nu ai alte sanse decat sa te simti bine. Pentru mine a fost o enorma placere sa fiu acolo. Totul a fost relaxat, am avut o sala plina, ne-au fost adresat foarte multe intrebari la care a raspuns toata echipa. Cred ca e una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am.

In 2007 ati participat la Targul de Carte de la Leipzig. Care sunt diferentele pe care le-ati simtit intre publicul strain si cel roman?

Diferentele sunt majore. In primul rand publicul strain este obisnuit cu lecturile publice, este antrenat cu tipul asta de lecturi. Face eforturi sa vine pentru orice fel de scriitor, venit din orice tara, oricat de necunoscut ar fi. In mod evident sunt mai receptivi. In Germania, de exemplu, lecturile publice sunt platite. Oamenii isi cumpara bilet si stau pana la sfarsit si asculta chiar si o ora de lectura.

Sinteti o scriitoare „mofturoasa”? Asteptati sau cautati inspiratia?

Nu am niciun fel de tabiet. Scriu atunci cand ma simt odihnita. Probabil ca pentru mine principala  conditie ar fi sa fiu odihnita, apoi sa stau intr-un mediu curat, sa am liniste in jurul meu, sa nu bazaie nici musca. Nu fumez in timp ce scriu, nu beau in timp ce scriu, nu pot sa mananc in timp ce scriu, am asa, un fel de regim auster.

Anca Ioana Cracana