S-a născut în Vaslui și a avut abilitatea de a comunica fără reţineri. Datorită acestui fapt, persoanele de lîngă el îl vedeau un avocat consacrat şi chiar el însuşi credea asta. Însă, provocarea reală a venit dinspre radio. A început să lucreze încă din liceu la radio, în Vaslui, şi în cele din urmă asta i-a fost meseria. Cătălin Striblea, un jurnalist cu experienţă de aproape 30 de ani, a trecut prin toate etapele jurnalismului, pas cu pas, iar în prezent îl puteţi auzi la Europa FM.

Pe blogul dumnevoastră scrie că aţi început să lucraţi la radio de la vîrsta de 15-16 ani. Cum a apărut pasiunea pentru jurnalism?

Este mult spus pentru jurnalism. A fost pentru radio în primul rînd, pentru că la noi în casă era un radio deschis mereu, de la prima oră de cînd ne trezeam, pînă ne culcam. Cînd eram la ţară, la Botoşani, undeva prin Săveni, în casa bunicilor mei era un difuzor. Nu era un aparat de radio. Era pus în casa fiecărui om din sat şi era legat de o staţie coordonată de alţi oameni. Nu puteai să-ţi alegi singur programele. Era un singur program care se difuza, probabil Radio România Actualităţi, şi ţin minte că mergea multă vreme, iar cînd ne culcam, nici măcar nu-l dădeam încet, pentru că pe la 12 noaptea se închidea de la sine. Este primul radio de care îmi aduc aminte. După care am primit un radio Gloria, la care puteai să-ţi alegi lungimile de undă, banda şi aşa mai departe. Undeva, pe la finalul anilor ’80, am descoperit Radio România Tineret, care avea un altfel de program faţă de cel de la Radio România Actualităţi – mai multă muzică şi nişte emisiuni mai adecvate, iar după 1990 a fost primul radio de libertate care se putea asculta în toată ţara. Avea muzică nouă, DJ cum sînt astăzi, premii, emisiuni pentru adolescenţi. Mi-a plăcut mult ce auzeam şi mi-am închipuit că aş putea lucra şi eu cîndva. Iar cînd a apărut un radio în Vaslui m-am dus să lucrez acolo.

Ce părere aveau colegii sau profesorii despre activitatea dumneavoastră la radio?

După ore mergeam să fac program la radio, inclusiv în week-end. În liceu, asta venea cu bune şi cu rele, în sensul că unii colegi se uitau admirativ la mine, dar nu toţi vedeau cu ochi buni lucrul ăsta, în special profesorii. Ei mai ridicau cîte o sprînceană, pentru că lumea nu prea încuraja activităţile extraşcolare, în care mai poţi să cîştigi nişte bani, cum este astăzi. Perioada în care am lucrat la radio era şi funny, pentru că oamenii de acolo organizau şi petreceri, puteam să-mi invit colegii de la liceu, era o îmbinare de distracţie şi muncă. Diferenţa între prezent şi momentele de atunci este că acum tinerii privesc oportunităţile mai pragmatic. Atunci era o perioadă romantică, nu prea existau oportunităţi, iar cînd aveai şansa să faci altceva decît şcoală sau decît ce făcea restul lumii, să-ţi îndeplineşti o pasiune, luai posibilitatea aia și dacă nu apăreau banii nu era nici o problemă, pentru că oricum era la fel de distractiv. Făceai lucruri la care ceilalţi nu aveau acces, aveai contact cu oameni mai mari, mai venea cîte un actor, mai venea cîte o vedetă.

La Vaslui era ceva nemaipomenit. Îmi aduc aminte o seară la Bienala Umorului Românesc. Noi aveam legitimaţii de ziarişti şi trebuia să acoperim evenimentul ăsta. Ne-am petrecut seara în culise, cu Dem Rădulescu, care s-a dovedit a fi unul dintre cei mai simpatici oameni. Ne uitam la el ca la un zeu şi el ne povestea diverse lucruri printre intrările lui în scenă. Tot așa am cunoscut multe personalităţi care au venit la Vaslui. 

„Meseria o furai, pentru că n-o ştiai”

De ce aţi ales să studiaţi la Facultatea de Drept din Iaşi, în ciuda faptului că aţi început să cochetaţi cu jurnalismul încă din liceu?

Aşa cum eram eu crescut acasă, aşa cum mai vorbeam cu unii şi cu alţii şi cum se desfăşura personalitatea mea la vîrste fragede, pentru că aveam darul de a vorbi, ceilalţi spuneau că o să devin avocat. Am crescut în sensul că ştiam că voi face Dreptul şi ştiam asta de prin clasa a VI-a sau a VII-a. Avînd în vedere că jurnalismul era o pasiune şi Dreptul o meserie, am ales să studiez la Facultatea de Drept, în Iaşi. A fost o opţiune de termen lung, să mă pregătesc să am şi o meserie. Nu regret deloc că am făcut Dreptul, dimpotrivă, îmi aduce multe avantaje, o mai mare înţelegere şi mi-a lăsat şi nişte prietenii. N-a fost o facultate foarte grea, plus că aveam timp să fac şi radio în continuare.

A fost folositoare experienţa de la Drept în începutul carierei de jurnalist?

Da. Pentru că te ajută să cunoşti instituţiile statului foarte bine şi relaţiile dintre persoane juridice, înţelegi modul de funcţionare a statului, a instituţiilor, ştii care sînt puterile în stat şi cum pot fi ele balansate. Iar dacă devii jurnalist politic, ceea ce mi s-a întîmplat mie în primii ani din Bucureşti, lucrul ăsta te ajută foarte tare. Înţelegi mecanica de funcţionare de la bun început. Cîtă vreme lucrăm în piaţa publică media, multă lume este călăuzită de întrebarea: „Dar de ce nu se întîmplă aşa?”. Ori legile şi mecanismele pe care le avem în faţă sînt atît de complexe şi în momentul în care ai Dreptul înţelegi mult mai bine ce se petrece într-o speţă şi vezi că nu poţi să faci ce spune lumea, ci să urmezi legea. Deci, eşti înarmat cu un set de aptitudini care te îndrumă către aprecierea mai exactă şi mai corectă a unor fenomene din societatea românească.

Care au fost primele producții jurnalistice pe care le-ați realizat şi ce dificultăţi aţi întîmpinat?

Primele produse jurnalistice pe care le-am făcut au fost cele de la radio Unison, din Vaslui. Erau programe de linie, aşa li se spune astăzi – programe de DJ, prezentam muzică, trebuia să aduc o ştire şi un interviu, după care trebuia să fac buletine de ştiri sau să scriu ştiri pur şi simplu. Nu a existat o şcoală în sensul acesta; erau persoane în jurul tău care îţi spuneau cum trebuie să faci şi de ce trebuie să faci.

După ce am mers la Radio Iaşi, unde făceam mai multă publicistică şi mai mult jurnalism, am început să scriu relatări, în special la redacţia sportivă, după care m-au pus să realizez emisiuni şi am învăţat cum se structurează o emisiune generalistă de radio. Dificultăţile apăreau pe măsură ce te apucai să faci produsul, pentru că nu ţi se explica foarte clar ce ai de făcut, era o epocă romantică. Dacă stau şi mă uit bine, nu eram privit cu foarte mult drag sau cu dorinţa de ajutor. Îmi aduc aminte un episod cu un editor celebru al jurnalelor de ştiri, îi spuneau Luca Arbore, era un pseudonim, un jurnalist bun şi vechi de acolo, care m-a trimis să fac o ştire la sosirea unor ambulanţe mai moderne, în Iaşi, ajutor din partea autorităţilor engleze. M-am dus acolo de capul meu, am luat nişte interviuri, sunete, iar el m-a trimis de vreo două-trei ori înapoi cu lucrurile pe care le făcusem, fără însă să-mi explice ce aştepta de la mine. Pentru el era de la sine înţeles că trebuia să fac conform aşteptărilor sale.

Astea erau dificultăţile – că neavînd explicaţii foarte clare, trebuia să te prinzi de ceea ce fac alţii, trebuia să înveţi meseria, să urmăreşti, să fii mimetic într-o oarecare măsură. Norocul meu a fost că şeful meu de la data respectivă, Vali Ştefan, unul dintre jurnaliştii importanţi din Iaşi în perioada anilor ’90 – 2000, m-a încurajat şi mi-a dat voie să fac orice. Pentru mine, întîlnirea cu el a fost extraordinară, pentru că el mi-a dat o şansă pe care puţini oameni mi-ar fi dat-o. El n-avea emoţii din astea, te împingea în apă şi te punea să lucrezi.

Deci, cred că astea erau dificultăţile. Meseria o furai, pentru că n-o ştiai, ca să o aplici. Iar pe de altă parte oamenii te priveau cu o sprînceană ridicată, în sensul de „bă, ce-i cu copilul ăsta? Oare nu-i acordăm cam multă încredere?”. Îndrăznesc să spun că şi asta e o şcoală a vieţii.

„Un jurnalism dintr-o cu totul altă ligă”

Aţi stat aproximativ cinci ani la BBC, după care s-a desfiinţat sediul din România. De ce n-aţi continuat aventura la BBC în Anglia?

Am lucrat în Anglia, la BBC, tot pentru departamentul românesc, dar am avut posibilitatea să iau contact cu ceea ce înseamnă BBC-ul mare, să văd ce înseamnă BBC News sau televiziunile din BBC. Lucrurile sînt însă mai complicate, pentru că erau chestiuni administrative, aveam contract care ţinea de România şi nu sînt vorbitor nativ de limbă engleză, iar asta este o diferenţă majoră. Dacă vrei să faci jurnalism acolo, trebuie să ajungi la un nivel de engleză înalt, ca să vorbeşti şi să scrii ştiri în limba respectivă, trebuie să ai background-ul şi cultura necesare să activezi într-o societate străină. Venind din România, e foarte complicat să înţelegi instituţiile democratice ale Angliei, să ai background-ul ascultătorilor sau cititorilor tăi, să corelezi şi să faci raportări la fapte din trecut, lucruri pe care nu le ştii locuind acolo de puţină vreme.

Era un handicap pe care eu nu puteam să-l sar atît de uşor. Dacă aş fi lucrat la Londra mai mulţi ani, poate m-aş fi încumetat, dar aşa eram departe de nivelul acela. Sînt însă oameni din secţia română a BBC-ului care au reuşit să facă lucrul ăsta. Adrian Chiculiţă, care lucrează la BBC News este un exemplu. Anca Toader, care este unul dintre profesorii BBC, predă jurnalism şi tehnici de jurnalism oamenilor angajaţi de BBC din toată lumea, la fel. Sînt oameni care au reuşit, dar care au făcut parte din societatea engleză. La mine nu este cazul.

Care a fost cel mai provocator proiect jurnalistic pe care l-aţi avut, care v-a solicitat cel mai mult?

Au fost mai multe. Cred că perioada de la BBC, refacerea redacţiei şi modul în care au fost regîndite emisiunile de acolo a fost unul dintre ele. Cea mai interesantă chestie de acolo a fost expediţia jurnalistică de două săptămîni în Amazon, unde am trecut prin diferite întîmplări şi a trebuit să facem diverse relatări.
Ne-am confruntat pentru prima dată cu tot ceea ce însemna multimedia şi social media la data respectivă. Era un proiect cum nu mai făcusem vreodată, am prins perioada aceea de tranziţie, în care trebuia să lucrăm doar ca jurnalişti de radio, dar lucram pentru prima dată şi ca jurnalişti TV, lucram cu fotografii şi lucram şi online, iar asta a fost teribil de obositor şi complicat, adică ceea ce face astăzi în mod obişnuit un ziarist. Trebuia să pregătim pentru mai multe formule şi mai multe medii, iar eu am făcut, în premieră pentru mine, în 2007 sau 2008, tot ce înseamnă transmisiune jurnalistică, muncă jurnalistică cu speciile şi subspeciile genului radio, dar şi partea online, iar aia a fost o poveste care m-a pus la încercare.

După asta a fost construirea proiectului Realitatea FM, împreună cu Teodor Tiţă şi Filip Standavid, iar acest lucru este formidabil şi culmea e că a avut şi succes.

Mai nou, în ultima toamnă, am filmat şi am făcut reportaje video cum nu mai făcusem demult, pe tot cuprinsul ţării, cu diverse ONG-uri din România care ajută oameni, într-o campanie care se numeşte „Punem Suflet”. Dincolo de oboseala generată de călătoritul în toată ţara, a fost interesant să-i văd, să-i ascult pe toţi oamenii pe care i-am cunoscut. Să le spun povestea a fost cu atît mai provocator, cu cît oamenii aceştia care salvează vieţi, redesenează afaceri sau au grijă de cei nevoiaşi. Aveam la dispoziţie doar  patru minute să le spunem povestea, ceea ce a fost destul de greu din multe puncte de vedere. Eu zic că toate lucrurile pe care le-am abordat au fost interesante.

După experienţa la BBC, aţi lucrat în televiziune, la Realitatea, RTV, B1. Aţi declarat că televiziunea poate fi un mediu toxic. Cum credeţi că poate fi schimbată percepţia oamenilor din televiziune, astfel încît producțiile de televiziune să fie de o calitate mai bună, iar materialele culturale să aibă audienţă mai mare?

Răspunsul meu sincer este că nu se poate. Faptul că nu este consumată cultura la radio, la televiziune sau online este o vinovăţie împărţită; nu este musai vina jurnaliştilor. Ştiu produse culturale superbe, dar care n-au un consum atît de mare şi asta este despre modul de cum este construită societatea. Într-o ţară ca România, tipul acesta de produse înalt culturalizate nu sînt cele mai alese. Luaţi un exemplu. „Teambuilding” a avut cele mai mari încasări obţinute vreodată, în timp ce filme de artă premiate la Berlin nu fac nici pe departe aceleaşi încasări. Aici sîntem şi în materie de televiziune. Nu uitaţi că televiziunile sînt un produs de consum pentru public şi ele vor să facă bani şi audienţă și se adresează părţii celei mai mari din public. Deci, eforturile pe care ar putea să le facă o televiziune sînt minime şi ar fi împotriva propriilor lor interese. Sînt însă şi televiziuni generaliste care fac o treabă extraordinară şi care ştiu să strîngă la un loc publicul acela care are nevoie de un produs calitativ. Aici mă refer la PRO TV, de exemplu. Dar ca să faci aşa ceva trebuie să investeşti foarte mult şi nu-şi permite toată lumea.

Împreună cu Radu Paraschivescu, la podcastul „Vorbitorincii”, pe care-l realizează împreună

Din cauza stresului şi presiunii muncii din televiziune, plus alţi factori aţi suferit un AVC. Cum v-aţi găsit puterea de a continua munca asta ?

Mi-am dat seama că ceea ce făceam înainte era într-o oarecare măsură greşit. Am realizat că nu făceam ceea ce îmi doream, că nu erau lucrurile care îmi plăceau cel mai mult, că era o presiune asupra mea pe care nu o doream, iar apoi am început să mă feresc de lucrurile alea.

Eu întotdeauna mi-am dorit să fac genul ăsta de meserie, mereu mi-am dorit să comunic, asta a fost viaţa mea. Și atunci am hotărît să scriu, să vorbesc şi să ating şi lucrurile care îmi plac mult mai mult. Desigur că, mi-am dorit să apar la televizor şi să fac emisiuni TV, dar nu mi-a plăcut niciodată cum se desfăşurau lucrurile acolo, în culise, toate mecanismele alea care te împingeau către o audienţă absurdă şi nici presiunile patronale. M-au consumat foarte tare.

După asta am început să fac pas cu pas lucrurile de care sînt pasionat. Am deschis un blog, unde scriu ce-mi trece mie prin cap, după care am revenit la radio, a apărut Facebook-ul, care mi-a dat posibilitatea să mă exprim pe mai multe canale şi pe mai multe subiecte, am început să vorbesc despre sport, despre cărţi, despre Milu Café, unde îmi petrec mare parte din timp bînd cafea cu tot felul de necunoscuţi, despre toate lucrurile bune şi frumoase din viaţa noastră. Făcînd toate lucrurile astea, găseşti şi putere. Te uiţi la viaţa ta şi alegi să dai balastul deoparte.

Aţi declarat anterior că sistemul medical nu are o direcţie clară în ceea ce priveşte tratarea persoanelor care au suferit AVC, deoarece au nevoi speciale. Care consideraţi că ar fi schimbarea necesară?

Au trecut 10 ani de atunci şi sigur că în România s-au mai îmbunătăţit lucrurile. Acum nu mai există povestea aia în care mă plimb între spitale cu maşina de ambulanţă si cu oamenii aceia care se întreabă cine poate să mă primească. Dar ce e foarte important, este episodul post AVC.

În România, în general, dacă treci printr-o astfel de situaţie şi dacă te zdruncină mai tare, practic ajungi un întreţinut şi nu trebuie să fie aşa. Trebuie să poţi să-ţi continui viaţa. Medicina şi tehnologia au ajuns la un nivel în care te lasă în viaţă, şi asta înseamnă că trebuie nişte centre de recuperare, care să te ajute să te reintegrezi cît mai bine în societate, să-ţi dea cît mai multă siguranţă şi libertate. Nu ştiu în ce măsură are România asemenea centre, dar despre asta ar trebui să fie vorba.

După acele momente, v-aţi axat mult mai mult pe dumneavoastră. V-aţi creat şi un blog unde postaţi articole interesante şi apare şi semnătura băiatului dumneavoastră. L-ați încuraja să urmeze o carieră în jurnalism, avînd în vedere minusurile presei de azi?

Da şi nu. Eu îi spun mereu că poate să facă asta şi i-am tot spus, însă el nu e cel mai atras de chestia asta, cel puţin aşa mi s-a părut mie. El realizează o secţiune zilnică a blogului, selectează ştirile internaţionale şi e priceput la asta. Învață foarte repede, e o persoană foarte atentă şi conectată la presa internaţională. Eu îl încurajez pentru că ştiu mediul ăsta, nu mi-e teamă de acest mediu şi sigur că îl pot îndruma să nu repete greşelile pe care alţii le-au făcut. Sper să facă cît mai puţine greşeli, dacă alege meseria asta. Este nevoie de oameni care să vină în jurnalism, este nevoie de generaţii tinere, care să-şi asume, să aibă sete de dreptate, să scrie corect, să scoată la suprafaţă adevărul. Pe de altă parte, în 2023, industria asta a comunicării s-a extins atît de mult şi are atîtea canale şi atîtea zone în care poate interveni, încît poţi să faci diverse meserii care, deşi nu fac parte din jurnalism, au la bază tehnici din jurnalism. Deci, dacă vrei să lucrezi în social-media, pe platforme, să-ţi faci propria întreprindere de jurnalism sau de comunicare, poţi să faci asta cum niciodată nu s-a putut în istoria lumii. Oamenilor nu ar trebui să le fie frică de faptul că ai de suferit în jurnalism. Cu multă muncă, talent poţi să reuşeşti lucruri extraordinare în acest domeniu.

„Mai multă informaţie şi mai puţină opinie”

Anul 2022 a început furibund cu războiul din Ucraina, care continuă şi ne afectează în continuare, iar propaganda şi informaţiile false au fost în floare. Cum poate fi oprită răspîndirea de fake news şi ce au de cîştigat persoanele care fac asta?

Asta este o temă de curs universitar care să dureze doi ani. Noi avem de dus o muncă foarte mare cu răspîndirea acestor informaţii, dar mi-e teamă că lucrurile sînt mai complicate. Este un curs făcut online de agenția de știri Reuters, pe care o să-l urmez şi eu zilele astea, iar una dintre informaţiile care m-a frapat este că două treimi dintre oameni îşi iau informaţiile de pe Facebook în momentul ăsta şi că generaţia voastră pur şi simplu nu are reflexul de a accesa un site de ştiri. Eu ies de pe reţeaua socială, care este o încărcătură de ballast, şi mă duc să verific. Pentru mine este un gest reflex, iar pentru majoritatea lumii acest gest nu există. Întotdeauna cînd există o informaţie care vă face să palpitaţi, vă pune pe gînduri, verificaţi-o pe un site cu outlet de presă. Acest reflex trebuie construit, altă cale nu este în acest moment. Chiar dacă şi publicaţiile populare şi vechi mai greşesc, ele au un mecanism de control pentru distribuirea şi reaşezarea informaţiei.

De ce credeți că e contaminată atât de mult de activism presa, la nivel global?

În mod evident, nu există presă clară. Există foarte multă presă militantă şi asta este tot o consecință a reţelelor sociale şi a modului cum se cîştigă banii în presă, plus exprimarea opiniilor. Este un fenomen foarte complex, greu de inversat, dar la care trebuie să ne uităm cu atenţie în anii următori, şi de asta tu, ca ascultător, trebuie să-ţi iei informaţia din mai multe surse şi să urmăreşti mai multe chestiuni, altfel nu vei putea să o scoţi la capăt.

Multe lucruri sînt confundate cu opinia, iar multe redacţii au o orientare ideologică foarte profundă. Este o activitate individuală. Nu sta doar în bulă, ieşi din ea. Şi eu zic aşa: mai multă informaţie şi mai puţină opinie.

Biografie

Cătălin Striblea s-a născut pe 11 iunie 1977, la Vaslui. A urmat Liceul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, apoi a absolvit la Facultatea de Drept de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Este unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști de radio și de televiziune din România.

Surse fotografii: Arhiva personală Cătălin Striblea; www.facebook.com