Sticla televizorului raceste foarte mult caracterul omului care se afla dincolo de ea. Bariera se interpune intre om si prezentator si nu mai stim sa facem diferenta. Am descoperit insa ca aceasta diferenta nu este atit  de mare in cazul lui Catalin Stefanescu – realizatorul emisiunii „Garantat 100%”. Ni s-a aratat in tot atitea culori ca la televizor si a folosit acelasi umor pe care obisnuieste sa il foloseasca acolo, in platou. Am reusit sa rupem bariera si am descoperit un Catalin Stefanescu care se fereste de generalitati si este un ambasador foarte priceput al povestilor oamenilor. Si un fauritor grabit al propriei sale povesti.

Ce garantati 100% telespectatorilor dumneavoastra?

Nu le garantez nimic. Noi am spus „Garantat 100%” cu vreo 12 ani in urma pentru ca ce faceam noi la ora aceea era foarte diferit de ce facem acum. Atunci spuneam povestile unor oameni pe care ii descopeream si s-au adunat in timp 400 si ceva de povesti. Spuneam „Garantat 100%” pentru ca nu pacaleam deloc, adica, asa cum gaseam personajul, asa il prezentam. Incercam sa fie cit mai adevarat ce facem acolo in ceea ce il priveste pe personaj si cit mai performant din punctul nostru de vedere. De asta am spus „Garantat 100%”, cu o oarecare naivitate si cu tupeu maxim, dar asa a ramas. Continutul intre timp s-a schimbat radical, facem cu totul si cu totul altceva, dar spiritul povestii a ramas. Si daca e sa mai tin cu ceva de numele asta, atunci el inseamna, cit se poate, sa ocolim o forma de simulare, sa nu pacalim, sa nu simulam.

Si dumneavoastra ce va garantati cind ati inceput?

La modul cel mai sincer, imi garantam pasiunea pentru ceea ce faceam. Mai mult decit atit nu imi garantez nici la ora asta. Si nu fac pe nebunul cand spun ca in meseria asta se descopera si se invata lucruri in fiecare zi. Oricum, e o meserie care se schimba de la o zi la alta si e de invatat. La  vremea aia, ne adunam la TVR Cluj si faceam o scoala care, din pacate, cred ca nu se face nici in scolile de profil la ora asta. Faceam o scoala foarte serioasa intre noi. Era o forma de autoeducare, insa asa erau si vremurile atunci. Era foarte greu sa ai acces la informatie, sa rasfoiesti filme, era o performanta sa prinzi carti despre meserie. Atunci era o aventura sa rasfoiesti aceste lucruri. Noi ne adunam si faceam toate astea asa cum ne taia capul. Am facut unele lucrusoare bine, altele nu grozav de bine si am vazut in timp asta, insa a fost o perioada care a contat foarte mult.

Vi s-a intimplat sa aveti si invitati care nu s-au ridicat la nivelul asteptarilor?

Nu as putea sa povestesc lucrul asta pentru ca nu ar fi corect fata de oamenii care au acceptat sa ne calce pragul si tratamentul este egal pentru toata lumea. Din start, la emisiunea asta nu vine cine ne place sau ne tihneste noua, nu vine cineva care raspunde gusturilor noastre personale. Vin, in general, oameni pe care ii consideram de interes pentru cei care ne fac privilegiul de a-si consuma timp uitindu-se la noi.

Multi tineri au crescut cu emisiunea „Garantat 100%”. Dumneavoastra cu ce ati crescut?

Eu am crescut cu emisiunile lui Tudor Vornicu. El era un personaj care facea emisiuni de televiziune inainte de 1989. Un om foarte special care isi facea foarte bine meseria si care incerca, asa cum putea, sa faca in programul sau care era simbata, ceva care nu semana deloc cu atmosfera acelor ani. Adica, ginditi-va ca oamenii astia difuzau filme fara licenta, „furaciuni”, cum am spune noi astazi. Asa am vazut filme mari, Muppets, desenele animate minunate de la vremea aia. Era o rubrica, „Gala desenului animat” si erau lucruri legendare pentru vremea aia. Cu aia cresteai. Cresteai cu filmele de la video in ultima parte a anilor ‘80, care erau cumplit de greu de procurat. Dar in principal cresteai cu carti – care erau de departe baza instruirii la vremea aceea – , discuri si  mersul din cind in cind la teatru.

V-ar face aceeasi placere sa moderati o emisiune cu tema politica sau sportiva?

Nu. Inainte mi-a facut placere sa merg in citeva emisiuni sportive si sa povestesc despre pasiunile mele de microbist. Dar nu sint facut pentru asta. Oamenii care se pricep la ceva trebuie sa faca acel ceva. Iar o emisiune politica nu as face. Nu spun asta raspunzind la felul in care se face politica in Romania, ci cred ca, la fel ca orice disciplina de pe lumea asta, incepind de la tamplarie pina la a fi profesor universitar, se adreseaza unor oameni care sint facuti pentru asa ceva. Eu nu cred ca sint facut pentru o emisiune politica, in nici un caz.

Cele mai importante lucruri pentru mine pe vremea facultatii erau muzica, literatura si filmul

Daca tot ati mentionat de carti, ce autori sau opere v-au atras cel mai mult?

Sint foarte multe. Acum chiar despre asta scriu. Scriu un serial la revista „Dilema”, care a ajuns la episodul 24, unde povestesc despre citeva mecanisme culturale care s-au intimplat inainte de ’89. Ce a fost bine si ce a fost rau, cu ce „maladii” am ramas si care au fost lucrurile bune care au ramas dupa vremea aia. Insa insist sa va spun ca nici in serialul de la „Dilema”, nici in ce spun aici, nu am nici macar o secunda pretentia ca dau un verdict asupra a ceea ce s-a intimplat si ce se intimpla. Fara nici un soi de arogare sau omniscienta, este doar parerea unui individ asupra lucrurilor alora.

Si ca sa ma intorc acum la intrebare, citeam foarte mult si ascultam foarte mult, in masura in care aveam acces la tot felul de lucruri. Adica, citeai cam tot ce iti pica in mana, avind citeva linii importante. Cita vreme erai in liceu si te pregateai pentru facultate, citeai ce era de citit pentru examenele de bacalureat si cel de admitere la facultate. Examenul pe atunci avea o cu totul alta greutate decit o are acum pentru ca putea sa insemne continuarea vietii in mod normal sau esuarea in cel mai sinistru mod cu putinta. Odata neintrat la facultate, te supuneai opobriului public, erai considerat aproape cineva care a pierdut si lucrul asta te marca psihologic foarte tare. Era o batalie cumplita sa intri la facultate. Pentru asta trebuia sa studiezi foarte serios si studiul asta serios insemna mult citit. Eu nu am reusit sa intru la facultate inainte de Revolutie, am intrat in ’90, am terminat in ’95 si, daca faceam ceva consistent la vremea aia, in afara de intilniri cu prieteni, asta era foarte mult citit, vazut film si ascultat muzica. Astea erau cele trei lucruri importante: muzica, film, literatura. Era o forma de a evada din lumea in care se traia atunci si de a-ti construi intr-un fel personalitatea.

Cind v-ati simtit mai „jurnalist”, cind mergeati pe teren in cautare de subiecte sau acum, cind stati intr-un platou confortabil, cu muzică ambientala?

Pe pe teren mai merg si acum din cind in cind si mai lucrez cite ceva. Jurnalist te simti tot timpul. E foarte adevarat ca perioada aia foarte romantica si foarte activa – asta insemnind deplasari, cunoasterea oamenilor, cunoasterea locurilor noi – este o perioada foarte buna si esentiala pentru cine incepe sa faca asta. Apoi descoperi si alte dimensiuni ale meseriei de jurnalist. Inveti tacticile de interviu, in masura in care vor fi existind pentru ca aici teoria si scoala sint extrem de sanatoase, dar ele pot sa functioneze exact in aceeasi masura in care nu pot sa functioneze.

Depinde foarte tare de felul tau de a te investi. Eu m-am investit si intr-o parte si in cealalta; si in povestile cu terenul si studioul si in cele citeva cursuri la care am fost invitat sa predau, la Facultatea de Jurnalism de la Cluj si cea de la Bucuresti. Sint mai multe dimensiuni ale lucrurilor astora pe care ai norocul la un moment dat sa le cunosti. Nu pot spune ca m-am simtit neaparat mai bine pe teren. Pot insa sa spun ca imi place foarte tare sa fac asta si acum si o voi face ori de cate ori voi putea.

Jurnalismul este o meserie care nu seamana cu meseria de la birou sau fabrica

Ati mentionat faptul ca ati predat citeva cursuri. Sint oameni care imbatrinesc la catedra, pe dumneavoastra nu v-a tentat niciodata mediul academic?

M-am gandit la asta. Insa propunerile pe care le-am primit in sensul acesta nu au fost niste propuneri extrem de tentante pentru cineva care are o foarte buna constiinta a felului in care iti faci datoria in meseria asta. Cita vreme invitatia care se face are un raspuns material ridicol citeodata, si nu vad de ce as face-o pe diplomatul in cazul acesta, nu poti sa consumi foarte multa vreme pregatind lectiile cu care trebuie sa te prezinti in fata studentilor. Cred ca trebuie sa te duci extrem de bine pregatit. Si meseria aceasta, fata de care am tot respectul, este o meserie care te consuma foarte tare si cred ca ar trebui recunoscuta si rasplatita in felul asta. Ginditi-va numai ce inseamna sa cumperi niste carti in momentul de fata… acesta a fost unul dintre motive.

Un altul a fost faptul ca, fizic, am timp foarte putin pentru treaba asta. Dar ori de cite ori apare putin timp pentru asa ceva si pot sa raspund unei invitatii, merg cu tot dragul si entuziasmul. Pentru ca a venit vorba de asa ceva, cita vreme a fost vorba de lucruri facute voluntar, nu m-am gindit niciodata la vreo forma de plata. Nici nu imi trece prin cap sa vorbesc despre asa ceva. Dar cita vreme este vorba despre „catedra” in sensul adevarat al termenului, cred ca sistemul nostru este extrem de anchilozat, este in continuare extrem de dinastic si lucrul asta ii confera o doza de barbarie.

Cred ca transmiterea dinastica a competentelor universitare este o problema care nu se intimpla numai intr-un singur centru universitar din tara aceasta. Atmosfera de schimbare foarte lenta, de patrundere grea si uneori imposibila din partea generatiei tinere spre straturile inalte ale catedrelor universitare, ne tine pe loc si a capatat un fel de scoala a diplomatiei universitare. Dar acesta este un subiect pe care nu l-as povesti acum pentru ca mi-ar lua zile intregi. Insa ceea ce pot sa spun este ca sint extrem de trist atunci cind vad colegi de-ai mei mult mai tineri pe care i-am cunoscut la facultate, care patrund extrem de greu in lumea academica si isi cuceresc pozitia mult mai greu decit ar trebui. Ei fiind oameni foarte bine pregatiti.

Revenind la emisiunea „Garantat 100%” de la inceput, imi povestea tatal meu despre reportajele pe care le faceati cu niste oameni foarte deosebiti. Isi amintea, de pilda, de un om care suporta sa se conecteze la o instalatie electrica si sa friga cirnati in palme. Ce subiecte v-au ramas intiparite si nu vi le puteti scoate din cap?

Sint foarte multe subiecte. Sint toate. Daca imi spui un titlu de reportaj sau un nume de personaj, sint in stare sa spun mare parte din povestea omului. Si au trecut niste ani de atunci.

V-ati atasat de ele…

Sigur ca m-am atasat, pentru ca a fost vorba de o investitie personala. Vreme de vreo sapte ani nu am avut deloc concediu – concediu insemna sa fugi undeva trei sau patru zile, la sfirsit de saptamina – si nu faceam lucrul asta pentru ca nu s-ar fi putut, ci pur si simplu pentru ca nu voiam. Asta este o meserie care nu seamana cu meseria de la birou sau fabrica. Nu este una care incepe dimineata la opt si se termina la amiaza. Este o meserie care dureaza tot timpul. Si cita vreme ai putere fizica sa faci treaba asta, e foarte bine sa o faci si, impreuna cu citiva colegi, am facut-o din plin si continui sa o fac fara nici un fel de problema.

Perioada romantica a constructiei de inceput e de departe cea mai frumoasa

Va aflati intr-un fel de mariaj cu ea.

Da, pentru ca jurnalismul, medicina, cariera profesorala – care dincolo de faptul ca sint meserii de vocatie profunda, sint meserii care trebuie sa consume mult mai mult decit un serviciu obisnui; nu spun „obisnuit” ca sa fac vreo ierarhie, ci din punctul de vedere al programului – nu este cu program fix, este altfel. Si mi-au ramas foarte multe subiecte aproape. Ele in timp au continuat, adica nu am mai facut trei sau patru reportaje pe emisiune, am facut din ce in ce mai putine si mai cu grija lucrate. Incetul cu incetul, am inceput sa facem documentare, am luat niste premii. S-au modificat.

Si va simtiti mai mult atras de partea de la inceput sau v-ati schimbat odata cu ea?

Nu as putea spune ca ma simt atras mai mult de o parte pentru ca fiecare moment are doza lui de afectivitate investita. Sigur ca, ca in orice activitate de pe lume asta, perioada romantica a constructiei de inceput e de departe cea mai frumoasa. Este ca in dragostea fata de orice si oricine. Perioada romantica este cea pe care o iubesti foarte tare si care iti doresti sa mearga cit mai mult in timp. Pentru ca imbatrinitul in meseria aceasta este sinistru, va asigur!

La fel si confruntarea cu boala profesionala… adica sa incepi sa ai figuri in cap, s-o faci pe nebunul, se te dai in stamba, sa ai senzatia ca ti se cuvine ceva, ca vorbesti de la o tribuna, de la inaltimea vreunui tip de experienta, ceea ce mi se pare profund ridicol. Pentru ca este o meserie care se construieste constant.

Sint oameni pe care ii vad si ii compatimesc. Este sinistru sa te bati cu caramida in piept ca vei fi reprezentind vreo instanta. Este chiar o prostie. Plus ca la noi meseria de jurnalism insemna urcarea pe o treapta sociala, ceea ce insemna si in urma cu ceva vreme. Si este iar una dintre marile „maladii” care au insotit meseria aceasta in Romania de-a lungul timpului. A fi jurnalist, este, la fel ca a fi doctor sau timplar, o meserie. O meserie in care te investesti cu dragoste, cu pasiune.

Si totusi, cum ajung jurnalistii „vedete”? Imprumuta oare din prestanta interlocutorilor?

Este un mecanism foatre interesant despre care s-a scris mult. Este ca si cind esti intr-o dezbatere unde exista mai multe nivele de putere. Interventia intr-un moment bun, folosirea unui citat potrivit, te incarca intr-o forma sau alta cu valoarea celui care a emis initial citatul, presupunind ca esti moral si spui ca altcineva a lansat asta. Exact asa este si in povestea aceasta cu intilnitul cu anumite categorii de oameni, aparutul la TV, aparutul in presa… Toate lucrurile acestea sigur ca iti confera, vrei, nu vrei, o anumita notorietate, dar important este cum o manageriezi, pentru ce o folosesti, daca o folosesti la ceva. Nu acesta este scopul in sine.

Notorietatea este o consecinta a ceea ce faci pe care ar trebui sa o accepti in modul cel mai firesc cu putinta. Ba chiar cred ca, din cind in cind, trebuie sa iti aplici un soi de terapii care te distanteaza de acest tip de notorietate. Iar notorietatea, in cazul meu, nu se compara cu cea a unor oameni care fac emisiuni de divertisment, care au facut un anumit tip de presa, din ’90 incoace. Cred ca e foarte bine sa iti vezi lungul nasului in meseria asta, ca si in general. Dar aici, poate ca mai mult decit oriunde, masura este un lucru vital.

Eram ferm convins ca nu voi supravietui in meseria aceasta

Dumneavoastra aveti acest simt al masurii?

Eu cred ca da. Vreau sa cred ca este un lucru care ma preocupa in mod constant. E un lucru pe care mi-l administrez cit pot eu de bine. Cu prieteni din alte meserii sau chiar din aceasta, care ma tin cu picioarele pe pamint, cu contact cit mai normal cu lumea normala, evitarea anumitor zone mai rarefiate ale meseriei unde se intimpla alte lucruri. Cu incercarea de a gasi o forma de echilibru in toata treaba asta si cu foarte mare preocupare pentru ce am de facut, de fapt. Pentru ca daca te investesti in meserie si te preocupa, ai foarte putin timp pentru altceva.

Pentru dumneavoastra televiziune a fost o chemare?

Nu. Trebuia sa ma tin de unul singur la facultate. Am inceput sa scriu la citeva publicatii. Apoi am avut o bafta, in conditii foarte grele la vremea aceea: am facut un grup de dialog cultural impreuna cu colegii mei, de la Facultatea de Litere din Cluj, si cineva, caruia ii datoram foarte mult, ne-a invitat sa facem o emisiune la radio. Si totul a inceput acolo, unde am ramas vreo doi ani. Apoi radioul s-a despartit de televiziune si, pur si simplu din intimplare, am ajuns la televiziune. Am fost mai mult repartizat; eu faceam la vremea aceea o emsiune TV studenteasca, „Student Magazin” si la inceput eram ferm convins ca nu voi ajunge in meseria aceasta. Erau presiuni de tot felul si nu aveam obiceiul sa tac, nu am fost un „cuminte” la serviciu. Si eram ferm convins ca nu voi supravietui in meseria aceasta. Insa asa s-a intimplat.

Daca nu visati ca veti fi jurnalist, atunci ce anume va doreati sa ajungeti?

Voiam sa fac tot soiul de lucruri. Dar, in timpul facultatii voiam sa studiez zeci de ani. Sa fac o multime de masterate si doctorate si sa ma intorc sa predau la catedra. Mi-a placut cumplit de tare intilnirea cu studentii si sa incerc sa ramin cit se poate de contemporan momentului in care ma aflu, iar exercitiul cu studentii este unul dintre cele mai fericite experiente din punctul asta de vedere.
Da, asta as fi vrut sa fac. Este unul dintre cele doua lucuri fata de care am o nostalgie, alaturi de faptul ca nu am facut muzica. Ma urmareste si acum lucrul acesta si ma gindesc, „oare va fi fiind prea tirziu sa mai incerc?”.

Si teatrul?

Asta a fost o poveste foarte veche. Eram membrul unei trupe de amatori cind eram elev. Am urmat parcursul aproape normal pe care l-a urmat foarte multa lume. Am avut o trupa de muzica, asa cum se putea face pe vremea aia, si o trupa de teatru la care am tinut foarte tare.

Cred ca as fi fost un actor bun

Ati fi fost un actor carismatic?

Daca am dreptul la primul moment de aroganta pe care pot sa mi-l permit astazi, da, cred ca as fi fost un actor bun. Intilnirea cu teatrul o datorez unui om care acum nu mai e printre noi, care si-a pierdut, fara sa fac o figura de stil, o buna bucata din viata instruindu-ma in afara scolii. Un om de la care am invatat la propriu sa mananc cu furculita si cutitul, sa pun o masa, cum se citeste cu creionul in mina, am mai invatat cum se decripteaza un film, cum se asculta o muzica… un om caruia ii datorez tot. Obisnuiesc sa nu-i spun numele, era un om extrem de retras.

Am scris despre teatru, in prima jumatate a anilor ’90, pe urma am lasat-o ceva mai moale pentru ca meseria asta cerea foarte mult, dar n-am abandonat niciodata povestea cu teatrul. Intotdeauna am avut legaturi cu teatrul, prietenii cu citiva actori si regizori. Sint recunoscator ca am putut sta in preajma lor. Legatura cu teatrul este una foarte profunda si, impreuna cu muzica, cele mai dragi.

Oamenii deseori au o atitudine reticenta fata de jurnalisti. Din ce cauza credeti ca se intimpla acest lucru? Dumneavoastra ati fost pus vreodata intr-o situatie neplacuta din cauza acestui statut?

Da, sigur. Un exemplu foarte simplu este atunci cind ai de rezolvat o situatie personala si te comporti ca orice om normal. Nu spun nici locurile, nici imprejurarile in care mi s-au intimplat lucrurile astea, dar la un moment dat mi s-a spus: „esti jurnalist, statul la coada e pentru toata lumea!”. Este una din cele mai neplacute situatii. Sigur ca, vrind-nevrind, exista o forma de inlesniri, de usi cumva deschise. Insa folosirea argumentului meseriei ca sa faci treaba asta mi se pare o mojicie iesita din comun.

Cealalta parte este cea in care esti privit cu reticenta, poate ca ti se insceneaza de foarte multe ori situatii ideale, pe care trebuie sa le vezi la modul ideal, pentru ca esti jurnalist si trebuie sa vezi partea frumoasa a lucrurilor, asa cum ti se prezinta in mod exagerat si partea urata a lucrurilor. Cred ca pentru a fi un jurnalist normal, bun, trebuie sa fii in primul rind un om normal. Un om care are un oarecare respect pentru masura, are rabdare si sentimentul al datoriei. Cu cit mai bun si mai pasionat esti in meseria asta, cu atit mai normala e lumea din jurul tau si cu atit mai bine iti poti face datoria.

Ati pastrat aceeasi emotie si curiozitate pe care o aveati la inceput, cind ati inceput sa lucrati in televiziune?

Da! Raspund asta fara sa ma gindesc prea mult. Si acum e la fel, e ca si cum am inceput acum o saptamina.

Telespectatorii apreciaza profesionalismul de la „Garantat 100%”.  Dumneavoastra ce apreciati in mod deosebit la formatul ei?

Mi-e foarte greu sa spun, pentru ca sint in mijlocul povestii. Intr-o foarte mare masura asta se confunda cu cea mai mare parte a existentei. Doua lucruri care ne bucura foarte tare si care tihesc noua, realizatorilor, sint atunci cind cineva spune ca a crescut cu emisiunea asta si faptul ca noi credem ca nu ne-am prafuit in formatul acesta, n-am imbatrinit. Am fost obsedati sa schimbam, sa pastram felul in care ne facem meseria, dar sa ii schimbam chipul.

Incercam sa fim foarte contemporani, sa pastram ceva care e recognoscibil, dar schimbam felul in care se pune problema. Exista o presiune a schimbarii in meseria asta si putine formate reusesc sa se pastreze in timp. Puneti la socoteala felul complicat in care s-a facut meseria asta cu ani in urma, concurenta… E bine sa te gindesti la cum sa faci treaba mai bine. Restul trebuie lasat deoparte, trebuie sa asculti din cind in cind ce spun altii. E un joc pe care trebuie sa-l accepti.

Daca esti mult mai atent decat trebuie la observatiile, criticile si la tot ceea ce se spune in afara emisiunii, risti sa fii o victima a comentariilor. Trebuie pastrat un echilibru, dupa cum si s-o iei de nebun pe aratura si sa crezi ca faci lucrurile foarte bine, e o mare prostie. De la om la om, lucrurile difera. In general ne facem meseria in moduri foarte personale si ne uneste, din cind in cind, o forma de rigoare a meseriei si niste lucruri comune din gramatica meseriei, dar, in substanta, facem lucrurile foarte diferit.

Sint momente importante in care am pierdut in meserie din cauza modului prost in care am facut-o

Cum v-ati inteles cu esecul?

Cred ca existe o teorie foarte celebra, a esecului recuperabil. Am invatat in timp ca trebuie sa spun, desi uneori nu-mi convine, ca daca e bine meritul este al echipei, daca e rau, vina este a mea. Esecul e o treaba care te invata foarte bine, pentru ca meseria asta este una cu foarte mari orgolii, ca in teatru, film, muzica. Inveti sa-ti calci pe orgoliu, e o proba extrem de serioasa, mai ales pentru un egocentric. Ar trebui sa fie cea mai serioasa proba in meseria asta. Din esec se invata mult mai mult decit din succes, pot sa garantez lucrul asta. Insa pina va exista un mecanism de gestionare a esecului, asa cum ar trebui sa fie unul si de gestionare a succesului, prinde foarte bine sa intelegi ca faci lucrurile prost.

In ceea ce ma priveste, sint perioade cind pot sa ma uit la ceea ce facem, sint perioade cind nu pot sa ma uit. Fug de a vedea. E foarte greu, pentru ca eu si montez si astfel le vad de foarte multe ori.
Sint momente importante in care am pierdut in meserie din cauza modului prost in care am facut-o.

Spuneati de testul de rezistenta pe care un jurnalist trebuie sa-l dea. Dumneavoastra l-ati trecut?

Nu am trecut nimic, pentru ca stii cum mai e in meseria asta? Poti sa construiesti, sa te bati cu caramida in piept, uneori poate pe buna dreptate, ca ai facut in premiera niste lucruri. Ai lansat o moda, te vezi cumva intact in anumite situatii. Cred ca trebuie sa intelegi in treaba asta ca lucrurile se schimba tot timpul si e o meserie in care esti uitat extraordinar de repede. De azi pe maine, la revedere! Ziarul ala care tine o zi, dar care totusi ramane undeva la biblioteca sau in colectia cuiva inseamna ceva. Dar la radio sau televiziune, toate lucrurile au iesit prin antena si gata! Poate ca le mai gasesti acum pe net, mai exista DVD-uri, colectii de emisiuni, dar in general cea mai mare parte a ceea ce faci moare.

Sa fii umflat in pene, dupa toate astea, mi se pare ridicol. In ceea ce ma priveste, acord o atentie foarte mare altor activitati alternative meseriei: povesti cu activitati in domeniul social, pregatirea unei carti sau unui documentar. Lucrurile astea le faci pentru ca e foarte sanatos sa nu ramai tot timpul in meseria asta ale carei rezultate trec foarte repede.

Cultura romanesca credeti ca este un fel de „Closca cu puii de aur”? Adica am pierdut o parte din ea?

Nu am nici un fel de generalisme in sensul acesta. Fug de generalitati cit mai tare Cultura inseamna foarte multe lucruri. Nu pot da un raspuns la o intrebare atit de grea si generala; nu cred in categoriile de maxima generalitate. Sint prudent in fata marilor notiuni.

De ce credeti ca oamenii mari adora povestile la fel cum fac cei mici?

Este foarte simplu: pentru ca povestea face parte din substanta fiecaruia dintre noi, in cel mai profund mod cu putiinta, indiferent de chipul pe care il are.

Pentru ca n-am invatat suficienta carte, bat drumurile

Cum vedeti procesul cunoasterii, ca o acumulare de experiente sau de cunostinte teoretice?

Da-mi voie sa fiu timid in fata termenului de „cunoastere”.

Sinteti intr-o continua cautare. Cit din 100%  ati reusit sa acumulati?

Nu am cuantificat inca. Este ca la sport, pe masura ce rezolvi mai multe probleme de matematica se intimpla sa capeti o oarecare dexteritate. Astea nu garanteaza profunzimea deloc, si nici procentul. Garanteaza o oarecare forma de confort a cautarii. Cred ca marea satisfactie a cunoasterii e marea multumire a cautarii. Cita vreme cunoasterea e cautare, cred ca stam bine. Daca vreo forma a cunoasterii se transforma in certitudine, eu nu particip la tabara aia.

Ce gasiti atragator in faptul de a trai in doua lumi, dupa cum spuneti deseori?

Nu e doar atragator, e si foarte sanatos. Sint mai multe categorii de oameni. Sint unii carora nu le place sa calatoreasca, avem exemple celebre de oameni care stau intr-un singur oras – dar asta nu-i opreste sa fie geniali –, oameni care calatoresc foarte mult si nu inteleg nimic din asta si oameni care se construiesc calatorind. Eu fac parte din categoria celor care se vad mai bine si isi vad mai bine semenii atunci cind calatoresc. Pe mine traitul asta intre doua lumi – si la Cluj, si la Bucuresti – nu atit de radical diferite pe cit s-ar crede, ma ajuta sa am o oarecare masura in a face aprecieri, imi da o oarecare forma de echilibru. Sint oameni care spun ca nu ar face nicioadata lucrul asta, sa se trambaleze tot timpul. Eu obisnuiesc sa spun ca pentru ca n-am invatat suficienta carte, bat drumurile.

Va considerati un intelectual sau aveti aspiratii de intelectual?

Conform definitiei din dictionar, vrind-nevrind sint un intelectual. Cel care a a absolvit o institutie de invatamint superior si lucreaza cu capul, teoretic ar trebui sa fie un intelectual.

Cristina Babii

Irina Gociman

Catalin Stefanescu este, din 1999, realizator si gazda a emisiunii „Garantat100%”, difuzata pe TVR1. Este, de asemenea, membru al Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru si membru UNITER. De-a lungul timpului, Catalin Stefanescu a obtinut premii pentru reportajele si filmele documentare realizate intre anii 2002 si 2006, precum „Premiul APTR pentru emisiune culturala si pentru magazin cultural”, „Premiul pentru cel mai bun documentar romanesc” – „Penitenciar”, „Marele Premiu TELEVEST” (la Timisoara) – pentru „Regizorul”… si „Premiul CNA pentru cel mai bun program local de televiziune” – „Garantat 100%”. In anul 2010, a primit „Premiul Flacara” pentru jurnalism.