Premiat de UNITER, în 2019, cu premiul pentru critică teatrală, Călin Ciobotari este astăzi una dintre vocile care contează în zona teatrologiei românești. Consideră că un critic de teatru trebuie să dea dovadă de onestitate și de o bună cunoaștere a fenomenului teatral la nivel mondial. „Cu cît ai mai multe spectacole văzute de-a lungul vieții, cu cît ai cercetat mai apăsat fenomenul teatral, cu atît mai plauzibilă este opinia ta în privința actului critic”.

Cum se construiește pasiunea pentru critica de teatru?

Cum se construiește pasiunea de a pescui sau cum se construiește pasiunea de a hrăni porumbeii? Nu știu dacă se construiește în vreun fel. Pasiunea apare sau nu apare. E o chestiune pe care nu o poți premedita. Evident, pasiunile se pot rafina. În timp ajungi la un anumit rafinament al acestei pasiuni și cred că în acel moment pasiunea devine mai mult decît o pasiune. Ajunge uneori să se plieze chiar pe existența ta, pe viața ta.

Sînteți profesor atît la Universitatea Națională de Arte ,,George Enescu”, unde lucrați zilnic cu studenți din domeniul actoriei, regiei, coregrafiei și teatrologiei, dar sînteți și profesor asociat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, la secția de Comunicare și relații publice . Care este modalitatea prin care le dezvăluiți lumea teatrului văzută prin ochii dumneavoastră și care este relația pe care o încurajați să o aibă un actor în raport cu scena?

Pe mine mă ajută foarte mult interacțiunea cu studenții. Stilul meu de curs e unul interactiv. Eu nu cred că rostul unui profesor, cel puțin în zona asta, artistică, este de a livra conținuturi informaționale. Conținuturi informaționale îți livrează internetul sau sutele de cărți care s-au scris pe toate domeniile. Eu cred că rolul meu ca profesor este să stîrnesc un fel de „poftă de mîncare” studentului, care să-l inspire, să-i creeze acel entuziasm care să-l facă să se ducă singur spre cercetare. De aceea, cursurile mele sînt foarte puțin diferite de seminarii și sînt bazate pe dialog, pe ridicarea de probleme, de întrebări, pentru că în artă întrebarea este mult mai importantă decît răspunsul. În momentul în care îți formulezi o întrebare, deja ești în dialog cu tine însuți. Or relația cu sine, în raportul actor-scenă, este o relație prioritară în stabilirea viitoarelor relații pe care le ai cu ceilalți, cu partenerii de scenă, cu decorul, cu textul, cu toate celelalte ingrediente, care alcătuiesc ceea ce numim generic spectacol. Deci, ca profesor, eu sînt oarecum diferit de sensul tradițional al conceptului de profesorat universitar.

Tatăl dumneavoastră a fost colonel și și-ar fi dorit să urmați o carieră militară. Ce v-a convins să vă urmați propriul drum?

Unul dintre momentele cele mai importante ale vieții mele a fost atunci cînd am coborît din trenul Suceava-București, cînd trebuia să merg să susțin examenul la Academia de Poliție. Am coborît la Ploiești, pentru că am avut sentimentul că nu sînt în trenul corect. Pe urmă, am ales să urmez Filosofia, la Iași, terminînd în anul 2003. În 2004 m-am angajat la un ziar local, unde am activat pe secția de cultură. Între timp, am început să merg la spectacole de teatru, fără să-mi imaginez în ce se va transforma chestiunea aceasta. Îmi făceam doar treaba de jurnalist.

În 2004 sau 2005 am avut șansa de a vedea un spectacol numit „Livada de vișini”, al lui Alexander Hausvater, care m-a tulburat într-un asemenea hal, încît orizonturile și perspectivele mele asupra teatrului s-au transformat radical. Relația mea cu teatrul a devenit în acel moment una foarte complexă și foarte profundă. Am urmat apoi Facultatea de Teatru, Secția de Teatrologie, am terminat și un doctorat în teatru și, în felul acesta, relația mea cu teatrul a devenit și una de natură tehnică, nu doar una sub aspectul unei pasiuni, ci și una sub aspect științific.

,,Lumea teatrului este o lume foarte efemeră, în care astăzi joci un rol și mîine acel rol și-a pierdut consistența”

Dintre cărțile publicate de dumneavoastră, Emil Coșeru, actorul nostru este o carte pe care ați scris-o „între opt pisici și doi cîini, în 2014, la casa domnului Coșeru, pe Sărărie, acolo unde nu ai loc de parcare niciodată”, așa cum ați spus la lansarea acestei cărți. Cine este Emil Coșeru pentru dumneavoastră?

E foarte complicat să răspund la această întrebare pentru că țin foarte mult la actorul Emil Coșeru, cît și foarte mult la omul Emil Coșeru. Relația mea cu Emil Coșeru este una de afecțiune foarte înaltă și un tip de prietenie cultural-umană valoroasă, cel puțin pentru mine.

Actorul Emil Coșeru vine în siajul relației mele cu omul Emil Coșeru. L-aș defini ca actorul nostru pentru că e un bun public al Iașiului, un bun patrimonial și m-am bucurat foarte mult că am scris acea carte, în care permanentizăm trecerea lui prin lumea artei, prin lumea teatrului. Este o lume foarte efemeră, în care astăzi joci un rol și mîine acel rol și-a pierdut consistența, nu mai există. Efemeritatea teatrului este pentru mulți principala problemă și atunci o carte în care actorul vorbește despre rolurile lui repară, cumva, simbolic problema efemerității. Am mai scris o carte despre o altă mare actriță a teatrului ieșean, Cornelia Gheorghiu. Acestea sunt contribuții foarte importante, pentru că și Emil Coșeru, și Cornelia Gheorghiu fac parte dintr-o generație de aur a teatrului românesc, care la ora actuală este considerată o generație-reper, o generație de modele. În teatru, din fericire, încă avem modele foarte foarte puternice.

Cum a fost toată experiența de a cunoaște viața acestuia?

Experiența m-a făcut să retrăiesc alături de subiectul cercetării mele etapele sale de viață. E un proces care are prea puțină legătură cu cercetarea. E mai mult o topire a celui care întreabă în emoțiile celui care răspunde. Pe mine mă emoționa foarte mult cînd asistam la procesul acesta de anamneză emoțională a actorului Emil Coșeru, care își retrăia viața. Erau secvențe din dialogurile noastre în care el nu mai era prezent în fața reportofonului, ci se transpunea în acel timp despre care vorbea, iar eu îl urmam. Situația era atît de spiritualizată, încît aproape că, după ce terminam discuția, eram plin de nostalgie, tînjeam după ceva nedefinit.

A fost o carte la care am lucrat cu mare plăcere și mi-a venit atît de greu după ce s-a terminat, pentru că obișnuiam să ne vedem, să vorbim, încît multă vreme după aceea ne-am căutat unul pe altul, ca să suplinim cumva absența lucrului la o carte finită. Acum doi ani am scos o nouă ediție la această carte, pentru că Emil Coșeru mai jucase și încă mai joacă, iar cartea trebuia completată cu noile roluri, noile spectacole, cu noile fapte culturale pe care le tot face.

„Un premiu te obligă să-ți modifici propriile tale relații cu ideea de a scrie despre teatru”

Ați fost cîștigătorul premiului pentru critică teatrală al UNITER (Uniunea Teatrală din România), un premiu destul de important la noi în țară. Ce impact a avut pe plan profesional, dar și personal?

În breasla noastră e distincția cea mai importantă pe care o poate lua cineva. E un premiu periculos dintr-un anumit punct de vedere, pentru că, după ce îl iei, nu mai ai nicio miză la nivel național, ți-ai atins punctul maxim. Nu mai rămîne decît să primești, la final de viață, un premiu pentru întreaga activitate.

Dincolo de asta a fost în mod cert un premiu foarte important pentru traseul meu profesional. A fost o confirmare, o validare și sentimentul că în toți acești ani n-am muncit chiar degeaba în plan teatral. De altfel, cred că un premiu rămîne doar un premiu. El nu poate să-ți reconfigureze în mod radical existența sau viața. Îți aduce și multe bătăi de cap, pentru că, după ce am luat acest premiu, jumătate dintre directorii de teatru din România au început să mă invite la spectacole. Este foarte complicat să onorezi atîtea invitații. Un critic de teatru circulă foarte mult, iar România este o țară destul de mare și are foarte multe teatre, așa că, dacă intri în povestea asta, ajungi să-ți petreci mai bine de jumătate de viață în hoteluri, ceea ce are alte consecințe în planul artistic, în planul altor proiecte pe care le desfășori. Eu sunt și redactor-șef la revista „Dacia literară” a Muzeului Național al Literaturii Române, am și emisiuni TV, deci profesional mă împart în foarte multe locuri.

După cîștigarea acestui premiu au crescut și mizele, și obligațiile. În momentul în care lumea e cu ochii pe tine trebuie să fii mult mai precaut, iar responsabilitatea e una mai mare. Un premiu te obligă să-ți modifici propriile tale relații cu ideea de a scrie despre teatru, relațiile cu actorii și cu regizorii.

Într-o publicație din Iași din anul 2015 ați criticat activitatea și conducerea Teatrului Național din Iași. Care este relația pe care o aveți acum cu Teatrul Național, avînd în vedere că ați continuat să colaborați?

Am încercat să fiu foarte onest cu un teatru la care țin destul de mult și tocmai de aceea durerea și frustrarea mea s-au resimțit destul de acut, dat fiind faptul că Teatrul Național din Iași este unul dintre cel mai puțin vizibile teatre naționale din România.

Teatrul Național din Iași a intrat într-o zonă a mediocrității, din nefericire. Au invitat regizori importanți, au avut bugete mari, însă ceva nu s-a legat. Îmi dă senzația că e un teatru închis în sine, că nu e un teatru care să aparțină comunității. Ei în afară de a organiza spectacole și premiere, nu au altă activitate. Acest lucru mi se pare un deficit teribil. Dacă ne uităm la alte teatre din Româniam, vedem că teatrul este un spațiu de întîlnire, un spațiu de expoziție, de lansări de carte, conferințe și altele. Din punctul acesta de vedere, instituția ieșeană este extrem de săracă. Am continuat să urmăresc producțiile lor, să scriu despre ce mi se părea relevant, însă amărăciunea aceasta a rămas ca fundal al relației mele cu Teatrul Național din Iași. Au trecut șase ani în care nu s-a schimbat nimic. Din contră, lucrurile s-au înrăutățit. Dar eu nu tratez Teatrul Național din Iași ca pe o persoană cu care mă cert, ne luăm jucăriile și plecăm. Teatrul Național din Iași are și actori profesioniști, oameni care au momente foarte bune. Nu pot să ignor lucrurile acestea.

„Nu cred că rostul criticului este de a evalua spectacole, de a pune note, de a spune dacă e bun sau prost”

Ați spus cîndva că în România teatrală criticul a încetat să mai fie luat în serios. Ce v-a determinat, totuși, să rămîneți pe acest drum?

Eu evit să mă numesc critic. Am o problemă cu definiția, pentru că nu mă regăsesc în modul în care critica de teatru este definită astăzi în spațiul românesc.

Nu cred că rostul criticului este de a evalua spectacole, de a pune note, de a spune dacă e bun sau prost. Mai degrabă mi-am asumat o definiție pe care o dădea marele teatrolog George Banu, care vedea în critic un fel de acompaniament al spectacolului. Din punctul meu de vedere critica trebuie să facă parte din spectacol. Există și un spectacol al criticii. E un fel de relatare despre spectacol, însă din interiorul spectacolului, nu privindu-l dinafară și evaluîndu-l așa cum ai evalua merele de pe o tarabă, la piață. Eu nu mă aliniez celorlalți critici din România, mulți dintre ei variind excesiv pe acest act de evaluare.

Actul critic nu mai contează atît de mult, pentru că masa mare a spectatorilor nu ia decizia de a-și cumpăra un bilet la teatru în funcție de ce a scris criticul X sau criticul Y. Pînă la urmă, e o decizie individuală a spectatorului, care nu prea ține cont de aceste evaluări profesionale ale actului teatral. Mai degrabă aș prefera să mă numesc profesor de teatru, pentru că mă regăsesc mai mult în această formulă teoretică de a pune în discuție mai multe chestiuni teatrale, de a aborda spectacologic fenomenul teatral. Mă regăsesc mai mult în latura profesoratului decît în cea critică propriu-zisă.

Cum ar trebui să fie un critic de teatru?

Ar trebui să fie onest, cinstit, să aibă caracter, să nu mintă. Este foarte important să nu minți, să nu lași ca relațiile tale proaste din plan civil cu un actor sau cu un regizor să influențeze analiza pe care o faci sau relatările pe care le faci despre spectacol, despre regizor sau despre rolul acelui actor. Cu cît ai mai multe spectacole văzute de-a lungul vieții, cu cît ai cercetat mai apăsat fenomenul teatral, cu atît mai plauzibilă este opinia ta în privința actului critic. Deci criticul trebuie să fie și un tip informat. Nu este suficient să vezi spectacole din orașul tău sau din regiunea în care te afli. Trebuie să fii în foarte strîns contact cu trendurile teatrale, nu doar naționale, ci și europene. Pe lîngă onestitate, criticul trebuie să fie un intelectual bine informat.

Scurtă biografie

Născut în anul 1979, Călin Ciobotari este critic de teatru, scriitor, lector la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. În anul 2004 a devenit editorialist al cotidianului „Flacăra Iașului” pe departamentul „Cultural”, iar un an mai tîrziu, în 2005, redactor al revistei „Dacia literară”. Din anul 2004 și pînă în prezent este responsabil al Muzeului Literaturii Române din Iași în relațiile cu presa și a avut, de-a lungul timpului, atribuții de muzeograf la Casa „Pogor”.

În anul 2006, a publicat volumul de proză scurtă Planeta singurătății, urmat, în 2007, de volumul de teatru cu titlul Securitatea se plictisește de moarte, tovarășe Comandant.  În 2014 a publicat o carte dedicată vieții actorului ieșean Emil Coșeru, carte reeditată în 2019.

Surse fotografii:

www.iasifun.ziaruldeiasi.ro, www.uniter.ro