Bogdan Creţu este criticul literar, cronicarul şi eseistul care se află din anul 2014 la „cîrma” Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, fiind cel mai tînăr manager din cadrul Academiei Române. Rolul de conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatură română de la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi se sprijină pe aceeaşi „tentativă de a explica” presupusă de critica literară pe care o manevrează. De literatură s-a apropiat încă din anii studenţiei, cînd participa la cenacluri în calitate de poet. Aceeaşi pasiune se remarcă şi astăzi prin teancurile de cărţi care se mişcă împrejur în ritm cu noile proiecte puse la cale. De la revistele „Observator cultural”, „Convorbiri literare” sau „România literară” şi pînă la revista „Contrafort” din Chişinău, nu a încetat să se ţină ocupat cu „disciplina scrisului”, fiindcă „atunci cînd nu sînt ocupat, ceva nu funcţionează”, îmi zice Bogdan Creţu. Criticul şi cronicarul literar nu este nicidecum descriptivist, iar scrisul acestuia este echilibrat, uşor ironic şi responsabil. Dacă nu pare să fie aşa, „cred, cu toată convingerea, că există şi un anumit estetism de bun augur al criticii, al eseului care nu trebuie dispreţuit, ci, dimpotrivă, apreciat, gustat, aşa cum merită orice lucru rafinat”.

În literatură există şi cazuri de „malpraxis”, atunci cînd intenţia criticului e mult mai importantă decît intenţia operei

Aveaţi de gînd să faceţi o sinteză a celor întîmplate cu literatura ultimilor 20 de ani, din „necesitatea indiscutabilă”, cum îi spuneţi.

Da, vreau să fac asta, pentru că sîntem în 2014 şi s-au împlinit 25 de ani din 1989. S-au întîmplat lucruri foarte interesante şi au fost foarte mari confuzii de valori, aşa încît, din cînd în cînd, deocamdată nu sistematic, lucrez la proiectul respectiv. Şi eu aştept această sinteză, care trebuie neapărat să fie scrisă. Nu e uşor, dar nici greu, fiindcă nu sînt în afara temei. Respir şi scriu în literatura asta timp de mai bine de 15 ani, cunosc scriitorii, am citit şi recitit, am scris studii, adică n-aş avea nevoie de acomodare. Lucrurile deja sînt aşezate. Nu mai trebuie decît așternute pe hîrtie.

Pe terenul literaturii apar tot mai mulţi scriitori tineri. Credeţi că lucrările lor sînt mai nonconformiste ?

Nu cred că sînt. Sincer să fiu, cel puţin în epoca operelor „Madame Bovary” sau „Anna Karenina”, scriitorii erau mult mai nonconformişti, fiindcă intrau în contradicţie cu un anumit simţ burghez comun care se simțea șocat de orice disidență socială. Pe noi însă, ce ne-ar mai putea mira? Cred că în materie de literatură nu m-ar mai putea şoca nimic. Nonconformismul e foarte bun cînd este autentic şi cînd contestă lucrurile de fond.

Unul dintre păcatele literaturii este faptul că într-un fel s-a lăsat dusă de acest ritm nebun al vremii, s-a îndepărtat de mizele alea mari, adînci şi constante ale literaturii dintotdeauna, că s-a izolat într-un anumit minimalism tematic, că nu mai are curajul să atace problemele esenţiale şi mari ale omenescului.

Cum ar trebui să se comporte un critic literar bun faţă de cărţile analizate: să le modeleze sau să discute cu acestea?

S-a spus foarte clar, la noi sînt principii încă din secolul XIX, trebuie judecată opera, nu autorul. În mod inevitabil, există întotdeauna acea subiectivitate care face aşa ca critica literară să nu fie un exercţiu steril, rigid-ştiinţific, ci să intre în zona creaţiei. Un critic re-creează, conform propriului gust, propriilor înţelegeri, inteligenţe, culturi, opera literară, o explică, îi deslușește resorturile, influențele, încearcă să reconstruiască opera și contextul acesteia. Ca să spun mai direct, există şi cazuri de „malpraxis”, din punctul meu de vedere, cînd intenţia criticului e mult mai importantă decît intenţia operei. Subiectivitatea impune acest lucru, de fapt. Altfel zis, orgoliul acestui critic ocupă prim-planul. Inteligenţa poate să saboteze de foarte multe ori un critic, atunci cînd este foarte sigur de propria inteligenţă, cultură şi de calităţile din dotare şi caută să le valorifice în exces.

Acesta este rolul criticului. Dar literatura poate exista fără critică?

Nu, nu poate exista. Nici nu se poate dezvolta, aşa cum nu ne putem deplasa fără semne de circulaţie. De ce? Întrucît critica literară este unul dintre organele acestui organism, care este literatura. Este esenţială. Valorile şi orientările se stabilesc în critica literară. La un moment dat este vorba de nevoia oricărui scriitor de a avea acces la o opinie sau la o receptare profesionistă. De regulă, scriitorii sînt foarte nemulţumiţi faţă de criticii literari. Aceştia par o sectă dubioasă. Nu ne iubesc, dar au şi nevoie de noi. Chiar mi-aş imagina cum ar exista literatura fără reacţie. Cred că n-ar mai fi dialog. Critica este cea care face ca operele să comunice între ele. Pînă la urmă, ea este cea care impune o anumită conştiinţă de sine.

Dacă nu ai curajul de a încălca regulile atunci cînd eşti tînăr, înseamnă că nu le vei încălca niciodată şi fără asta nu se poate

Ce greşeală nu iertaţi literaturii române de astăzi?

Iert orice greşeală. Nu este vorba de a ierta sau nu, dar nu generalizez. Unul dintre păcatele literaturii este faptul că într-un fel s-a lăsat dusă de acest ritm nebun al vremii, s-a îndepărtat de mizele alea mari, adînci şi constante ale literaturii dintotdeauna, că s-a izolat într-un anumit minimalism tematic, că nu mai are curajul să atace problemele esenţiale şi mari ale omenescului. Dar, repet, nu generalizez.

Aţi făcut stagii de cercetare în străinătate. Totuşi, care este avantajul scriitorului rămas în România ?

Nu cred că există. Nu strică niciodată o experienţă de bibliotecă şi nu numai asta. Cînd ajungi în marile oraşe, tot ce înseamnă aerul pe care îl respiri, toate lucrurile văzute, muzeele, îţi deschid mintea. Cred că trebuie să profităm din plin că acum se poate. Dacă vrei să-ţi duci pînă la capăt o temă sau o idee, orice nouă bibliotecă e o nouă şansă. Nu cred că e mare avantaj să rămîi în ţară.

Vă plac încercările independente ale scriitorilor, cei care îşi păstrează aceleaşi păreri pentru toate publicaţiile. Totuşi, cum credeţi că ar putea „creşte” autorii tineri, aflaţi încă în stadiul de dependenţă, în ţară?

Nu impune nimeni regulile. Dacă ai vocaţie, îţi impui singur regulile, în funcţie de chemarea respectivă. Dacă nu ai curajul de a le încălca atunci cînd eşti tînăr, înseamnă că nu le vei încălca niciodată şi fără asta nu se poate.

Bogdan Crețu

Aveţi publicate multe studii, recenzii şi articole în reviste precum „Contemporanul” şi „Conservator cultural”, dar şi în „Contrafort”, publicaţia lunară de la Chişinău. Se mai ia în dezbatere subiectul confruntărilor politice interne de acolo?

Am avut, în „Contrafort”, acum cîțiva ani, o rubrică la care am renunţat din lipsă de timp. Revista „Contrafort” este una dintre revistele deschise, una europeană, aş spune, sub conducerea lui Vasile Gârneţ şi a lui Vitalie Ciobanu. Problema e alta, pentru că din cîte am văzut, acolo orice cuvînt poate avea o dublă greutate. Miza nu este una strict estetică, să demonstrăm noi cît de bine scrie Dumitru Crudu sau Emilian Galaicu-Păun sau nu ştiu…alţi scriitori. Acolo deja a scrie bine e mult mai mult decît atît, capătă automat o greutate inclusiv politică, naţională, pentru că miza este aceea de a păstra în continuare o identitate, de fapt.

Fac ceva tot timpul, sînt mai degrabă agitat decît ocupat, dar încerc să mă ţin ocupat

De ce nu fotbalist sau chitarist, pînă la urmă?

Erau idei de copilărie şi de adolescenţă. E acea perioadă tulbure, foarte frumoasă, dar şi foarte confuză cînd ţi se aşează chemările, valorile şi altele. Sigur că la zece ani îmi doream să ajung fundaş dreapta la Steaua, sigur că la 15-16 ani voiam să ajung chitarist într-o formaţie de muzică rock. Totuşi, astea ţin de bovarismele adolescenţei, pubertăţii un pic ridicole, privite meschin acum. Dar ridicolul e interesant, ba chiar profitabil dacă te duce mintea să ți-l asumi.

Presupun că aveţi strategii ordonate foarte clar înainte de a scrie. Cum este „masa de lucru” a criticului literar Bogdan Creţu?

Cum arată şi biroul de acasă. Destul de dezordonată, în funcţie de proiectele la care trag, cu cărţi în jur care îşi schimbă întotdeauna ordinea. Niciodată nu e ordine. Cînd este ordine pe masa de lucru, e rău, ceva nu e în regulă.

Sînteţi mereu ocupat.

Ocupat, da. De lucrat cu adevărat, nu. Lucrez cînd se poate, fiindcă e nevoie de linişte. Fac ceva tot timpul, sînt mai degrabă agitat decît ocupat, dar încerc să mă ţin ocupat. Cînd nu sînt ocupat, ceva nu e bine, ceva nu funcţionează cum trebuie.

Nu, n-am fost sîrguincios în toate. În mod special, ceea ce m-a interesat am făcut bine; esențial a fost că am citit foarte mult şi am încercat să duc pînă la capăt o pasiune. Aşa fac tot timpul.

Vă autocriticaţi?

Da, dar nu în public. Nu am foarte multe blocaje. Doar mă bucur și de ce nu îmi iese, sînt adesea autoironic.

N-am avut altă opţiune, n-am încercat altceva niciodată, fiindcă nu mă pricep la altceva

Sînteţi profesor universitar, doctor în filologie, critic literar şi mai nou, director al Institutului de Filologie Română din Iaşi. Care dintre aceste nominaţii vă este mai aproape de inimă?

Nici nu fac diferenţa între ele. Pentru mine, a scrie sau a discuta cu studenţii la curs nu sînt lucruri diferite. Ele pornesc pînă la urmă din acelaşi punct, sînt foarte asemănătoare. Critica literară este tot o tentativă de a explica, acelaşi dialog.

Aţi fost un student sîrguincios în toate sau doar în materiile care vă plăceau ?

Nu, n-am fost sîrguincios în toate. În mod special, ceea ce m-a interesat am făcut bine; esențial a fost că am citit foarte mult şi am încercat să duc pînă la capăt o pasiune. Aşa fac tot timpul. În rest, doar am încercat să fac faţă. N-am avut nota 10, nici măcar 9 sau 8 la multe materii pe care le socoteam, greșit, probabil, secundare.

Pasiunea era pentru literatură.

Da, a fost mereu aşa.

Tot mai mulţi studenţi se înscriu la facultate de dragul de a nu rămîne în urmă sau, cu alte cuvinte, din necesitate, bani şi alţi factori. Unde credeţi că aţi fi fost acum dacă ar fi trebuit să alegeţi în funcţie de competitivitate şi nu de acest ataşament pentru literatură?

M-am gîndit la asta, dar n-am găsit un răspuns. N-am avut altă opţiune, n-am încercat altceva niciodată, fiindcă nu mă pricep la altceva. Puteam să fac orice, să ajung agricultor sau altcineva. Nu mi-am pus problema asta. Lucrul acesta mi l-am propus de cînd eram adolescent, cu pasiunea am mers şi am ajuns s-o fac şi în prezent.

Semnul cel mai clar că e ceva coerent în tot ceea ce faci e că nu simţi nevoia să te rupi cu totul de ceea ce ai fost, dar să îţi asumi cumva toate identităţile cu tot ridicolul lor.

Spuneaţi undeva că în perioada studenţiei aveaţi prea puţine dileme şi mai multe certitudini. Cum s-au schimbat acestea pînă în prezent?

Cu cît te maturizezi, ca să nu zic cu cît îmbătrîneşti, lucrurile care ţi se par foarte clare atunci cînd n-ai experienţă, încep să ţi se pară foarte incerte, neaşezate chiar. E foarte bine să nu fii sigur, să ai dileme. Cînd ți se pare că le ştii pe toate, în momentul în care toate lucrurile îţi devin clare, e un semn de amorţire. E bine să ai multe curiozităţi.

Imaginile mele au fost ilustraţiile din cărţi. Nu se mişcau, se mişcau numai în mintea mea. Aşa că am citit foarte mult

Mai există talent, dacă n-a secat încă?

Sigur că există, dar n-aş şti să-l definesc. Ştiu atît: cu talentul, doar cu el, nu faci nimic. Este doar un ingredient, dar îţi mai trebuie responsabilitate faţă de talent. Dacă ar fi să formulez o definiţie ar fi că vocaţia înseamnă responsabilitate față de propriul talent.

Ce aţi făcut cînd realizările nu au ajuns aşteptările ?

Am insistat.

Povesteaţi într-un articol că în „cariera scurtă, dar intensă de pionier” aţi făcut boacăne cu grad ridicat de risc. Vă mai mîndriţi cu ele şi acum?

Da, da, da! Semnul cel mai clar că e ceva coerent în tot ceea ce faci e că nu simţi nevoia să te rupi cu totul de ceea ce ai fost, dar să îţi asumi cumva toate identităţile cu tot ridicolul lor.

Unde erau cărţile în această perioadă?

La televizor nu mă uitam oricum. Copilăria mea a fost înainte de 1989. Prin urmare, am trăit în altă lume. A fost o lume fără imagini, în care erai obligat să-ţi construieşti propriile imagini. Imaginile mele au fost ilustraţiile din cărţi. Nu se mişcau, se mişcau numai în mintea mea. Aşa că am citit foarte mult.

Ele v-au determinat să continuaţi?

Sigur, e o legătură.

Dacă un text literar te lasă în pace, nu e bun. Trebuie să te intrige, să te şocheze, să lucreze în tine

Mai mult sau mai puţin, oamenii au în sînge necesitatea de a critica. Ce-i mai trebuie azi „mînuitorului de cuvinte” pornit în drumul criticii literare?

Aşa cum înţeleg eu critica, aceasta nu înseamnă a căuta nod în papură. Cum au spus şi alţii, este un gest de admiraţie, o încercare de a-ţi explica în mod coerent admiraţia. Sigur că asta presupune şi un anumit ecarisaj, adică de detaşare a valorii. Accentul cade pe cultivarea valorii.

Vă mai surprindeţi cu un proiect nou sau vă gîndiţi să mai săpaţi în „materia umană”?

Din săpăturile astea vor ieşi multe alte proiecte. „Materia umană” este nedeterminată şi inepuizabilă. Şi asta înseamnă literatura.

Cînd credeţi că veţi încheia capitolul „critică literară”?

Nu exclud acest fapt. De renunţat cu totul nu voi renunţa niciodată, probabil. Lucrurile însă deja se aşează într-un fel. Am propriile bovarisme. Simt că nu e departe vremea cînd scrisul meu se va orienta de la sine în altă direcţie, însă fără a renunţa cu totul la critica literară. E o meserie şi, atîta timp cît o voi face bine, nu voi renunţa.

Cum trebuie să fie un text reuşit, care să nu vă frămînte gîndul?

Abia dacă-mi frămîntă gîndurile e bun. Dacă un text literar te lasă în pace, nu e bun. Trebuie să te intrige, să te şocheze, să lucreze în tine.

Vă consideraţi perfecţionist sau sînt vinovate priorităţile?

Oricine are priorităţi, gusturi sau opinii. E mai uşor de spus nu decît da. Dar e păcat să te rezumi la asta.