Aurora Ciucă: „Pandemia nu a generat discriminări, ci a fost un revelator al discriminărilor existente”

Profesor la Facultatea de Drept și Științe Administrative a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava și avocat în Baroul Iași, Aurora Ciucă a predat discipline precum Dreptul comerțului internațional, Drept internațional privat, Drept internațional public, Drept comunitar și Protecția juridică a drepturilor omului, însă se simte atașată de domeniul drepturilor omului. Avînd în vedere contextul pandemiei de COVID-19, am invitat-o la un dialog despre problemele apărute privind limitarea exercitării și respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, cît și despre provocările la care au fost supuse autoritățile statului pe parcursul stării de urgență din 2020.

Perioada stării de urgență a fost una cu multe restricții. Ce drepturi ne-au fost încălcate atunci, din punctul d-voastră de vedere?

Declararea oficială de către OMS (la 11 martie 2020) a unei pandemii a schimbat paradigma existențială a omenirii și a generat reacții individuale și etatice (n.r. – care aparțin statului) diferite. Spre deosebire de valurile de epidemii cunoscute de-a lungul secolelor, ne-am aflat în fața unei crize planetare, a morții fără frontiere, a unei anxietăți generalizate. „Pan-demonul” (așa cum a fost numit virusul în prima carte-document a erei Covid) a avut un puternic impact asupra statelor și a sistemelor juridice, în general. Aceste circumstanțe excepționale au impus adoptarea de măsuri excepționale, care au condus la restrîngerea unor drepturi și libertăți fundamentale. Prin Decretul de instituire a stării de urgență (pentru 30 de zile), România a restrîns sfera de manifestare a exercițiului drepturilor la liberă circulație, la viață familială și privată, la inviolabilitatea domiciliului, a dreptului la învățătură, la libertatea întrunirilor, dreptul la grevă, dreptul de proprietate, libertatea economică. Dintr-o dată, lumea noastră s-a oprit. Distanța socială și izolarea au devenit cuvinte de ordine.

Cred însă că izolarea a fost un test al unui comportament individual responsabil social, de conformare cu deciziile autorităților etatice, care au obligația să protejeze viețile cetățenilor. De ce? Pentru că protecția vieții presupune, în același timp, adoptarea de măsuri pentru realizarea binelui comun sau pentru limitarea riscurilor la care unele persoane se expun. Și pentru că teama, în aceste situații, nu este o figură de stil, este o lecție, un test al umanității noastre.

Sub aspect juridic, cum apreciați că au acționat autoritățile în contextul pandemiei?

Măsurile luate de autoritățile din România au fost corecte și, în linii mari, comparabile cu cele adoptate în toate statele lumii afectate de criza generată de Covid-19. A fost declarată starea de urgență printr-un act administrativ cu caracter normativ emis în vederea executării unei legi organice. E adevărat, s-a discutat mult despre forța juridică a acestui act, însă cred că, într-o atare situație, care presupunea celeritate în gestionarea situației, a fost singura soluție. Ordonanța la care mă refer prevede că, în funcție de evoluția stării de pericol, Președintele, cu încuviințarea Parlamentului, poate prelungi durata stării de urgență, ceea ce s-a întîmplat la data de 15 aprilie. Fundamentul constituțional este art. 53, alineatul1, care permite restrîngerea unor drepturi sau libertăți pentru „apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”.

De asemenea, România s-a numărat printre țările membre ale Consiliului Europei care au recurs la activarea articolului 15 din Convenția europeană a drepturilor omului. În sistemul european, pentru o derogare „validă”, un stat trebuie să invoce „starea de război sau altă urgență ce amenință viața națiunii”. Termenul de „urgență” a fost definit jurisprudențial de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind „o situație excepțională de criză sau urgență care afectează întreaga populație și constituie o amenințare la viața organizată a comunității”. În afara nucleului dur, ocrotit de Convenție și compus din drepturile non-derogabile (dreptul la viață, interzicerea torturii și tratamentelor sau pedepselor inumane și degradante, interzicerea sclaviei, legalitatea pedepselor), majoritatea statelor la care ne referim au înțeles să deroge de la: dreptul la viața privată și de familie,  libertatea de asociere, dreptul la educație, libertatea de circulație, libertatea de asociere. Subliniez că România, în mod corect, a informat (prin necesara notificare) Secretarul General al Consiliului Europei despre motivele derogării, măsurile adoptate și durata acesteia.

Este adevărat, derogarea de la prevederile Convenției nu este o obligație, rămîne la latitudinea statelor să decidă. Unele state (Italia, Spania) au preferat să adopte măsuri de izolare, screening, interzicerea evenimentelor publice, întreruperea activității școlilor, a instanțelor de judecată, fără activarea art.15, cu riscul, însă, ca autoritățile să adopte măsuri disproporționate, să folosească aceste pretext în folosul intereselor politice partinice.

Derogarea nu exclude însă dreptul unei persoane de a reclama încălcarea drepturilor sale în acest interval de timp. Probabil, în viitor Curtea va fi chemată să se pronunțe cu privire la măsurile adoptate de state, la justificarea lor din perspectiva dreptului material și la verificarea validității derogării.

Probabil este prematur să spunem dacă toate măsurile la care m-am referit, cît și cele privind prelungirea stării de alertă au fost eficiente, dacă au trecut testul proporționalității și dacă autoritățile și-au îndeplinit obligația pozitivă de a proteja efectiv persoanele și drepturile lor.  

Ce părere aveți despre reacția Bisericii și a credincioșilor la restricțiile impuse de pandemie? A fost încălcată libertatea religioasă, așa cum au susținut oamenii?

Libertatea religioasă înseamnă dreptul oricărei persoane sau comunități de a avea o convingere religioasă și de a o manifesta liber. Așadar, avem în vedere două dimensiuni: pe de o parte forul interior al persoanei și, pe de alta, dimensiunea exterioară a acestui drept, care presupune libertatea de manifestare a religiei sau convingerilor în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și ritualuri.

Convingerile religioase au caracter absolut și nu pot fi supuse ingerințelor din partea statului, însă manifestările exterioare pot face obiectul unor limitări. Desigur, limitările la care mă refer nu pot fi decît măsuri prevăzute de lege, care să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică și să răspundă testului proporționalității. O sumară verificare a acestor condiții ne arată că măsurile impuse de pandemie au fost legal instituite și au fost previzibile de la începutul crizei. Scopul legitim urmărit a fost acela al protecției sănătății publice dar și al protecției drepturilor și libertăților altor persoane. Decretul pentru prelungirea stării de urgență limitează participarea publicului la practicile și ritualurile specifice și nu oficierea acestora de către slujitorii cultelor religioase recunoscute oficial și, totodată solicită participarea unui număr redus de persoane la practicile și ritualurile cu caracter privat (botezurile, cununiile, înmormîntări), în scopul prevenirii răspîndirii COVID-19. Conținutul Ordonanței militare nr. 2/2020 este aproape similar, precizând în plus că slujbele pot fi transmise în mass-media sau online, iar numărul persoanelor care se pot reuni la acte religioase cu caracter privat este de maximum 8.

În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a insistat asupra necesității realizării unui echilibru între necesitatea de a proteja și măsurile care sînt calificate ca ingerință. Mai mult, toate măsurile au fost excepționale și temporare.

Reacția credincioșilor pare a fi venit ca urmare a reacției Bisericii (majoritare) și, în cîteva ocazii a fost departe de a respecta drepturile altor persoane. Ori, în pandemie, înainte de toate, îi protejăm pe semenii noștri. Acesta este un comandament creștin.

„Nu știu care ar fi fost scenariul ideal pentru desfășurarea activității didactice”

Sînt voci care susțin că s-au făcut discriminări în legătură cu elevii și chiar studenții care nu au acasă condițiile necesare pentru a participa la orele online. Cum ar fi trebuit să fie abordată situația în ce privește desfășurarea activității didactice?

E o întrebare dificilă. În calitate de cadru didactic am urmărit modul în care s-au desfășurat activitățile în învățământul preuniversitar și am fost direct implicată cu studenții în munca de predare online. Evident, am constatat diferențe uriașe între modul de lucru în amfiteatru și cel virtual. Tehnologia, oricît de avansată, are limitele sale, mai ales atunci cînd ne referim la rolul educației, care nu este doar de informare, ci și de formare. Dreptul la educație, din perspectiva analizei făcute de Comitetul onusian (n.r. – care se referă la ONU – Organizația Națiunilor Unite) pentru Drepturile Economice, Sociale și Culturale, cere statelor să pună la dispoziția instituțiilor educaționale programe suficiente din punct de vedere cantitativ și calitativ și să asigure accesibilitatea. Acest din urmă concept presupune nediscriminarea, accesibilitatea fizică (care nu exclude educația realizată prin intermediul mijloacelor tehnologice) și accesibilitatea economică (în sensul gratuității învățămîntului primar și al dezvoltării posibilităților statelor să susțină progresiv gratuitatea educației secundare și universitare).

În această lungă perioadă de timp în care prioritatea autorităților a fost aceea de a proteja viața și sănătatea oamenilor, în ciuda eforturilor profesorilor, elevilor și studenților din toate ciclurile de studii, educația a avut de suferit.

Din păcate, nu știu care ar fi fost scenariul ideal pentru desfășurarea activității didactice. În aceste circumstanțe au fost (mai) vizibile diferențele dintre învățământul în mediul urban și cel rural. S-a constatat că școlile se află în epoci diferite în ce privește dotarea cu mijloace moderne de comunicare, că profesorii și elevii din țară nu au aceleași posibilități tehnice pentru a susține orele online. Probabil, se poate spune că pandemia nu a generat discriminări, ci că a fost un revelator al discriminărilor existente, decurgînd din condițiile obiective de existență. Incontestabil, autoritățile au făcut eforturi pentru a asigura accesul la educație însă nu puteau imagina un model ideal. Probabil că o mai puternică solidaritate umană și instituțională ar fi ajutat.

Cînd a venit vorba de alegeri, oamenii au fost încurajați să își exercite dreptul la vot, dar mulți cetățeni au criticat această atitudine, spunând că alte drepturi le-au fost neglijate. Cum comentați această situație?

Dreptul de vot este un drept fundamental, care, potrivit dispozițiilor constituționale, se interpretează în lumina Declarației Universale, a pactelor și tratatelor la care statul nostru este parte.

Drepturile electorale sînt esențiale pentru asigurarea bazelor democratice ale statului de drept. Înțeleg însă că întrebarea dvs. vizează conflictul acestui drept cu alte drepturi. Așa cum am menționat, dreptul la vot trebuie exercitat fără discriminări și restricții. Deși sănătatea (starea de sănătate) nu este un motiv distinct, în condițiile pandemiei, o discriminare indirectă pe motiv de sănătate față de o persoană infectată ar putea fi invocată (cu condiția să se constate încălcarea dreptului la vot (nediscriminarea nu este un drept independent, ci se „atașează” altui drept protejat de convenție). În același context, aș aminti că restrîngerea drepturilor și libertăților nu poate fi aplicată în alte scopuri decât cele pentru care a fost prevăzută. Ca atare, nu cred că din această perspectivă, amînarea alegerilor ar fi fost justificată. Și, după cum s-a văzut, exercitarea acestui drept, eminamente individual, nu a periclitat situația medicală.

La un moment dat în timpul stării de urgență, o problemă majoră a fost cea cu amenzile date cetățenilor pentru încălcarea ordonanței de urgență. A fost această situație o încălcare a drepturilor?

Este adevărat că ne-am aflat într-o situație critică, generată de creșterea alarmantă a  numărului cazurilor confirmate și a deceselor cauzate de virus, dublată de o criză morală și politică întreținută de acuzațiile de abuz de putere împotriva Președintelui și de sesizările de neconstituționalitate  a OUG nr.1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență și implicit a actelor emise în acest context. În condițiile în care lumea juridică era divizată, în care Avocatul Poporului se pronunța asupra rolului pur formal al șefului statului în declararea stării de urgență (rol rezumat la obligația de a stabili prin decret doar motivele, durata și zona de instituire), în care s-a insistat pe depășirea atribuțiilor legale, evident că, la nivelul comunității s-a produs o ruptură. Ca atare, percepțiile individuale au fost serios afectate de suspiciune, de neîncredere, reflectate în atitudinea refractară față de măsurile impuse.

Curtea Constituțională a României (CCR) a fost sesizată cu privire la neconstituționalitatea unor articole din OUG nr. 1/1999. Primul este legat de decretul de  instituire a stării de urgență, care, în opinia Avocatului Poporului trebuia să prevadă măsurile de primă urgență adoptate, drepturile și libertățile fundamentale al căror exercițiu este restrâns în limitele constituționale, autoritățile militare și civile desemnate pentru executarea prevederilor decretului și competențele lor. Cu privire la acest aspect, CCR a respins excepția de neconstituționalitate și a stabilit că, în declararea stării de urgență, rolul Președintelui nu este unul formal și că procedura restrÎngerii drepturilor este cea prevăzută de OUG 1/1999, iar actele ulterioare (decretul Președintelui, ordonanțele etc.) nu fac decît să pună în aplicare OUG. Cu alte cuvinte, CCR afirmă imposibilitatea Parlamentului de a legifera cu celeritate în timpul stării de urgență.

În al doilea rînd, problema neconstituționalității s-a ridicat în legătură cu obligativitatea respectării măsurilor stabilite prin ordonanța de urgență, prin ordonanțele militare sau  alte ordine și cu sancționarea contravențională sau stabilirea unor sancțiuni contravenționale complementare, prevăzute în ordonanțele militare. Cu privire la acest aspect, CCR a decis că nu sînt îndeplinite cerințele de  claritate, precizie și previzibilitate ale normelor prescrise, acestea lăsînd loc de interpretări.

„Polarizarea societății în privința vaccinării a deschis un nou «front» al pandemiei”

În ce momente din perioada pandemiei putem spune că au existat situații de tipul  „libertatea mea se termină atunci cînd începe libertatea altuia”?

Atunci cînd, știind că aș putea fi contaminat, dar asimptomatic, m-am gândit să-i protejez pe cei din jur, să nu-i molipsesc, să nu-i ucid prin imprudență. Adică, în orice moment cînd ne-am aflat sub semnul străvechiului principiu honeste vivere alterum non laedere (trăiește cinstit, nu vătăma pe nimeni).

S-a vehiculat mult pe rețelele de socializare, dar au existat și dezbateri televizate pe tema obligativității vaccinului anti-COVID-19. Există temei legal în baza căruia vaccinarea să poată deveni obligatorie?

Specialiști din cadrul OMS, ONU și numeroase personalități cu autoritate mondială au propus ca antidotul să fie recunoscut ca un „bun al tuturor”, să aibă prioritate în procedurile de brevetare (sau chiar să fie exceptat de la acestea) și să se distribuie voluntar și gratuit. Cu toate acestea, există discuții controversate cu privire la vaccin. Politicile statale în acest domeniu sînt adoptate de autorități după consultarea specialiștilor din domeniul sănătății.

Din perspectiva (doctrinară și jurisprudențială) dreptului european al drepturilor omului, pot exista așa-numite „atingeri legale” ale dreptului la integritatea fizică și la respectarea vieții private a persoanei, atunci cînd, pentru realizarea unui echilibru necesar între riscuri și beneficii pentru populație, balanța înclină spre acestea din urmă (pentru atingerea obiectivelor imunizării în comunitate). Sigur, în acest moment vaccinarea este o opțiune individuală. Dacă însă nu va ajunge să răspundă în această manieră demersului colectiv și să servească interesul general, nu sînt excluse măsurile obligatorii. Trebuie să avem în vedere circumstanțele pe care le-am menționat deja, referitoare la pandemie și faptul că această criză sanitară a impus politici comune la nivel regional (în cadrul Uniunii Europene) și global (OMS, ONU), astfel că autoritățile naționale trebuie să aibă în vedere și angajamentele internaționale care presupun răspunsuri comune.

Aș aminti, de asemenea, măsurile privind eliberarea unui „pașaport” sanitar/vaccinal persoanelor care au acceptat vaccinul și care se bucură de ridicarea restricțiilor de circulație și a celor de izolare (care s-au introdus deja în Israel) sau celor care circulă cu anumite companii aeriene (care condiționează astfel călătoria). Cred că acestea pot fi sursa unor grave discriminări între persoane, mai ales în ce privește libera circulație.

Oricum, această polarizare a societății în privința vaccinării a deschis un nou „front” al pandemiei. Probabil însă că, odată ce majoritatea populației se va vaccina, puterea exemplului va fi decisivă. Și, nu prin lege ci prin forța presiunilor sociale, vaccinul va deveni quasi-obligatoriu.

O mulțime de oameni și-au pierdut slujbele pe timpul stării de urgență. În ce măsură putem vorbi despre încălcarea dreptului la muncă al acestor persoane? 

Așa cum nu putem incrimina crizele economice, nici alte calamități nu pot fi incriminate. Și în domeniul muncii a fost necesară adoptarea, pe durata stării de alertă, a unor măsuri restrictive, cu caracter temporar, proporționale cu nivelul de gravitate prognozat sau manifestat al crizei. Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei a adus noutăți în ce privește posibilitatea detașării (cu acordul angajatului), desfășurarea activității în regim de telemuncă, modificarea atribuțiilor, rechemarea din concedii de odihnă în caz de forță majoră, prelungirea valabilității contractelor de muncă pe perioada stării de alertă, măsuri de sprijinire a angajatorilor și de protecție a angajaților vulnerabili, ocuparea fără concurs a posturilor devenite vacante ca urmare a suspendării unor contracte din motive de neîndeplinire a obligațiilor de serviciu etc.

Din nefericire, milioane de oameni de pe întreaga planetă se află în situație de șomaj, de faliment și încearcă să se reinventeze din punct de vedere profesional, să facă față acestei perioade în care a primat interesul protecției vieții și sănătății. Sînt convinsă că, odată cu sfîrșitul pandemiei, guvernul român, ca și alte guverne, vor propune măsuri economice și de protecție socială coerente, care să vină în sprijinul celor direct afectați.

În final, cum credeți că va arăta viitorul, în ceea ce privește drepturile și libertățile noastre, după tot ce s-a întâmplat în această pandemie?

După ce vom fi traversat acest deșert pandemic în care dreptul a trebuit să răspundă celor mai mari provocări din istoria recentă, sper că vom fi în măsură să corectăm unele (inevitabile) erori și să restabilim încrederea în Drept. Așa cum am menționat, avem multe de învățat din lecția pandemiei. Sunt optimistă în ce privește protecția drepturilor omului și cred că, pe lîngă sistemul juridic național, apartenența noastră la Consiliul Europei și la Uniunea Europeană va conta în procesul de consolidare a democrației și a statului de drept.

Scurtă biografie

Aurora Ciucă s-a născut în 1962 și a absolvit Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 1986.

Din 1990 și pînă în prezent este avocat în Baroul Iași. Din 1992 și-a început și activitatea didactică, mai întîi drept asistent universitar asociat în cadrul Facultății de Științe Economice a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, pentru ca în 1995 să devină lector la Universitatea „Mihail Kogălniceanu” din Iași. În 1999 a devenit Decan al Facultății de Drept din cadrul acestei universități, unde și-a continuat activitatea didactică pînă în 2012.

În prezent este profesor la Facultatea de Drept și Științe Administrative a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava.