Andrei Crăciun: „Eu cred în muncă, nu în talent”

Scriitor și gazetar din anul 2005, după ce a cîștigat la secțiunea „Talentul Anului” din cadrul Premiilor „Ioan Chirilă”, freelancer care a scris despre medici, călugări, bone, traficanți de droguri, politicieni și oameni de rînd, Andrei Crăciun este jurnalistul care se hrănește din cuvinte și povești bine scrise. Pentru el talentul este doar o unealtă cu care poți finisa ceea ce ai construit cu muncă.

În ce măsură este valabilă afirmația: „oamenii pot fi jurnaliști fără să fie talentați”?

Depinde ce înțelegi prin cuvîntul talentat. Părerea mea este că poți să faci meseria asta și dacă nu ai neapărat un talent anume pentru ea. Se poate învăța, ca oricare meserie, dar e nevoie de foarte multă muncă. În definitiv, talentul nu asigură nimic, dacă nu este dublat de muncă, și nici munca singură, fără un pic de talent, nu o să te ducă foarte departe, dar se poate face.

Dar ca să fii scriitor, ai nevoie de talent?

Cred că e valabil și pentru un scriitor la fel ca pentru un jurnalist. Cred că se poate învăța, la fel cum se poate învăța și gazetăria. Eu cred în muncă, nu în talent.

Ce frici are un jurnalist de investigație?

Nu pot spune că am dezvoltat vreo frică anume. Sigur, ai procese, ești dat în judecată, dar, de fapt, nu-i așa de periculos cînd te ocupi de escroci. Mai periculos este să ajungi în zone în care ai de-a face cu oameni simpli și violenți. În momentul în care faci o investigație și te ocupi de niște indivizi care fac escrocherii, în principiu ei cam știu ce e un ziarist și că nu este bine să îl omori. Însă, dacă te duci într-un cartier mai dubios și încerci să faci un reportaj cu niște traficanți mărunți de droguri, acolo e mult mai periculos și poți să dezvolți frica de a nu păți ceva cu privire la integritatea ta fizică. Dar nu am pățit să nu pot dormi noaptea de frică.

„Dacă ai o echipă bună, nimic nu e așa greu”

În toată cariera dumneavoastră, care a fost cel mai greu caz de investigat?

Am vrut să fac un material, undeva prin anul 2006, despre un cetățean din București care escrocase niște șoferi de taxi congolezi. Îi ținea sechestrați într-o casă, le luase pașapoartele, trăiau într-un fel de sclavie. Era un caz de exploatare a omului de către om și mi-ar fi plăcut să fac mai mult pentru ei, să reușesc să-i eliberez de la patronul firmei de taxiuri. Nu mi s-a părut neapărat greu, cît am rămas cu regretul că nu am reușit să fac mai mult pentru ei. Nimic nu e cu adevărat greu, dacă ai cu cine să lucrezi. De foarte multe ori gazetăria, chiar și asta care pare o activitate foarte solitară, este un spor de echipă. Dacă ai o echipă bună, de oameni cu care să te ajuți, nimic nu e așa de greu.

Scrieți ficțiune și spuneți că sînteți doar un autor care transcrie capriciile unor personaje ciudate. Dumneavoastră ce fel de personaj sunteți?

Ce pot să spun e că nu vreau să fiu un personaj, nici al meu, nici al altora. Autorlîcul și personajul sînt două lucruri distincte. Dar, dacă ar fi să fiu unul, aș fi un personaj secundar.

Ce trebuie, după părerea dumneavoastră, să conțină o carte ca să fie de calitate?

Dacă vorbim de o carte de ficțiune, cred că ceea ce face povestea să fie bună este, în primul rînd, calitatea poveștii în sine.  Povestea aceasta se obține din intrigă, din tensiune, din conflict. Trebuie să fie bine construită tehnic și, dacă se poate, scrisă cu un oarecare talent literar. Dar în principiu cred că nostalgia aduce un plus. Felul în care autorul folosește timpul trecut. Și să ai niște personaje de care să te poți lega, să nu fie un text pe care să-l scrii doar pentru tine și atît.

Nu vă plac oamenii de succes, cărțile de succes, succesul în general. Ce părere aveți despre cărțile de dezvoltare personală care îndrumă spre o viață de succes?

Am o părere foarte proastă despre ele și nu aș folosi niciodată o asemenea lucrare. Mi se pare o șarlatanie. Nu recomand, dar fiecare este liber să citească ceea ce dorește, trăim în democrație. Cel mai simplu argument pe care îl pot oferi este că oamenii care au avut succes pînă să apară acest tip de cărți nu au citit înainte nici o carte despre succes. În secolul XV, spre exemplu, nu erau îndrumări de genul acesta. Cred că munca și implicarea sînt cele care, pînă la urmă, te pot ajuta să faci ceva.

Dar eu nu cred în competiție, în general. Cred că fiecare este în competiție cu el însuși și atît. Astfel, nu poți să fii mai bun ca altul, ci poți să fii mai bun decît poți tu să fii. Pe mine nu mă interesează ierarhiile și competiția și nu are de ce să mă intereseze nici succesul. Ce înseamnă succesul pînă la urmă? Să te recunoască alții într-o anumită poziție. Pe mine mă interesează doar felul în care pot să fiu eu mulțumit sau nemulțumit de ceea ce fac.

Ce părere aveți despre jurnaliștii care intră în politică? Mai pot fi considerați ei jurnaliști?

Nu. Sînt două meserii cu totul diferite. Odată ce ai făcut pasul acesta, părerea mea este că e mai greu să faci pasul înapoi și de aceea trebuie să te gîndești destul de bine. Asta e o întîmplare românească, în care tot felul de impostori fac naveta între aceste două lumi. Bineînțeles, nu poți împiedica niciun individ, indiferent de meseria pe care a avut-o înainte, să facă pasul acesta, dar părerea mea e că dacă te-ai dus aici și apoi vrei să te mai întorci ar trebui să ai ușa închisă.

„ Subiectele mele preferate sunt cu oameni marginali”

Spuneați că, dacă vă documentați, puteți scrie și despre Revolutia Franceză. Despre ce considerați că nu ați putea scrie niciodată?

În principiu, despre lucrurile la care nu mă pricep deloc, chiar dacă m-aș documenta suficient. Exemplul cu Revoluția Franceză era un răspuns la niște critici cu privire la faptul că investigam Revoluția din ’89, în condițiile în care aveam 6 ani în momentul Revoluției. Dar întîmplarea face că la Revoluția Franceză m-aș pricepe. În schimb, dacă m-ai pune să rezolv niște probleme economice complicate, cu toate instrumentele pe care le-aș avea în bagaj ca gazetar, probabil aș refuza, pentru că pur și simplu nu mă pricep la asta.

Dar despre ce credeți că ați putea scrie foarte bine?

Cred că aș putea scrie bine despre foarte multe lucruri. Dar, de cele mai multe ori subiectul în sine e cel care te face să scrii bine sau mai puțin bine. Eu nu fac o diferență între subiecte atunci cînd scriu –  unele nu le scriu mai bine și pe altele le scriu mai superficial. Însă subiectul în sine poate fi bun sau mai puțin bun. Nu-mi plac subiectele ușoare neapărat. Preferatele mele sînt cele cu oameni marginali, cu oameni despre care, în general, nimeni nu vrea să scrie, ba mai mult, nimeni nu vrea să știe de existența lor. Nu mă interesează neapărat subiectele care fac priză de masă, mă interesează să descopăr eu povești despre care oamenii nu știau că ar trebui să-i intereseze.  

Cum v-ați luat „doza de realitate” în perioada de carantină?

Nu am fost niciodată decuplat de la ea. Eu sînt un bun consumator de realitate și, în principiu, cam știu ce se întîmplă prin lume. Urmăresc citesc mult, mă uit pe geam atunci cînd nu pot să ies din casă. Bineînțeles că este un neajuns faptul că nu poți ieși din casă, mai ales pentru meseria asta, care, în mod normal, se face intrînd în contact cu oameni, mergînd pe stradă, umblînd peste tot. Dar nu cred că patimile gazetarilor că nu au putut să iasă din casă au fost mai aspre decît altele. Am făcut și eu ceea ce a făcut toată lumea.

„Acum 15 ani era un public mult mai bun decît cel din zilele noastre”

Cum s-a schimbat jurnalismul românesc în anii de cînd activați în acest domeniu?

S-a schimbat mult. Nu mai are aproape nici o legătură cu lumea teoretică atît de veche, cu  lumea în care am intrat eu acum 15 ani. Acest „continent” a dispărut. Înainte erau redacții în care lucrau și 100 de oameni, departamente de corecturi, departamente pentru ediția I, ediția a II-a, zece titluri puternice pe piață, concurență între jurnaliști și un alt fel de a face presă. Influența online-ului era minimă, erau alte condiții. Nu știu dacă era mai bine sau mai rău. Pot spune doar că era potrivită pentru lumea de atunci și acum nu mai este potrivită. Desigur că foarte multe dintre instrumentele pe care le foloseau atunci gazetarii ar fi fost de folos și acum. Diferența fundamentală e că meseria se făcea mai mult pe teren, erai mai mult plecat din reacție decît gazetarii din ziua de astăzi, care, practic, mută niște informații dintr-o parte în alta și au un contact aproape minim cu viața reală. Cînd am început eu această meserie, să stai în fața unui calculator, la un birou, însemna că ești un gazetar prost, iar acesta este un handicap al presei care se face în ziua de astăzi.

Bineînțeles că lumea aceasta în care ne învîrtim are avantajele ei. Spre exemplu, poți ajunge la mult mai mulți oameni. Teoretic, se poate face presă foarte bună și cu instrumentele din ziua de astăzi, doar că s-a schimbat destul de mult și publicul.  Cel de acum 15 ani era un public mult mai bun decît cel din zilele noastre. Sînt nostalgic după lumea aceea dispărută. Cred că, în general, existau niște lucruri în societate care s-au pierdut, nu doar aici, în România, ci în lume.

Ce considerați că are presa internațională, iar presa românească nu? Dar invers?

Presa internațională este, în primul rînd, mult mai profesionistă decît cea din România. Cea din România e făcută „după ureche”, este o improvizație. Presa din Occident, în schimb, este mult mai rigidă față de cea din România, mai puțin flexibilă. De aceea un gazetar tînăr are mai puține șanse să ajungă să conteze în lume, față de România, unde poate avea o ascensiune mult mai rapidă. În Occident ajungi un gazetar bun, puternic, undeva la 50 de ani. În schimb, în România poți face asta și la 30 de ani. Diferența constă în timpul pe care îl cîștigi sau îl pierzi.

„Într-o societate, presa ar trebui să funcționeze ca niște anticorpi”

Pe ce subiecte credeți că ar trebui să insiste presa românească?

Cred că ar trebui să insiste pe subiectele de interes public. Numai că și interesul acesta public este destul de prost definit. Presa face o greșeală mare – nu se uită în toate direcțiile în care ar trebui să se uite. În cel mai fericit caz, ea se ocupă de sistemul public, de partea văzută a puterii. Investigația vizează corupția din sistemul public. Însă în secolul XXI, spre deosebire de secolul XIX, este și o parte mai puțin vizibilă a puterii, care influențează la fel de mult societatea și de care nu se ocupă nimeni. De exemplu, companiile, corporațiile, băncile au cel puțin la fel de multă putere ca guvernul și nu văd investigații despre felul în care o instituție financiară corupe și face la fel de mult rău ca un sistem public.

Presa se ocupă doar de banul public, nu și de banul privat care nu face bine în jurul lui. Într-o societate, presa ar trebui să funcționeze ca niște anticorpi și ar trebui să protejeze invidul de orice fel de abuz de putere, iar abuzul de putere nu se face doar în sfera publică. Plus că presa ia publicitate de la companii, nu de la guvern. Eu nu cred în presa care este susținută pe modelul tradițional al publicității de la companii. Cred că avem instrumentele necesare, prin tehnologia secolului în care ne aflăm, să avem o relație directă cu cititorul și atunci putem privi în toate direcțiile. Presa nu e liberă să facă asta în momentul  actual, atîta timp cît stă în lanțul acesta financiar.

Acum 20 de ani erați cineva, acum 10 ani erați altcineva. Cine este Andrei Crăciun acum, în 2021?

Sînt o persoană destul de stabilă. Și acum 20 de ani și acum 10 ani eram aproximativ același om care sunt și azi. Nu s-au schimbat foarte multe lucruri în felul în care mă raportez eu la lume și la viață. Am exact aceleași preocupări pe care le aveam și acum 20 de ani, ba chiar și în copilărie, chiar și aceleași speranțe. Viața nu a reușit să mă transforme foarte mult. Desigur că am îmbătrânit, am acumulat experiență, am citit mai mult, am cunoscut mai mulți oameni, am văzut toată lumea, dar, în definitiv, nu sînt cu mult schimbat față de cel care am fost de la bun început. Cumva îmi și propun să am mișcarea aceasta de rezistență față de mine însumi, să nu îmi schimb foarte mult structura pentru că pînă acum am funcționat foarte bine cu ea și nu cred că aș putea să devin altcineva.

Scurtă biografie

Andrei Crăciun s-a născut pe 23 iulie 1983, la Tîrgoviște. A lucrat la cotidianul „Evenimentul zilei”, la departamentele de „Sport” și „Investigații” și a condus secția de „Publicistică/Reportaje” de la cotidianul „Adevărul”. A fost reporter special la Jocurile Olimpice din 2008 și 2012, dar și la Campionatul European de Fotbal din 2008 și 2012.

În ceea ce privește studiile, a dobîndit cunoștințe din domeniile: administrație publică, științe politice, istoria ideilor și mentalităților, cultură și civilizație ebraică. A studiat la Universitatea din București și la Universitatea Internațională din Tel Aviv, Israel.

În portofoliul personal a adunat o serie de premii, printre care premiul Fundației Freedom House pentru cel mai bun tînăr jurnalist de cultură din România, iar la Premiile Superscrieri a primit distincția de cel mai bun reporter din România.

A scris și a publicat volume de poezie, proză scurtă în volume colective, precum și o culegere individuală de texte de publicistică. Printre titlurile volumelor publicate se numără Baricadele, Aleea Zorilor, Și fericirea era obligatorie și Nu mai suntem nemuritori.

Sursă fotografii: www.facebook.com/andrei.craciun