A jucat în „Tanti Chanel”, a participat la festivaluri și a cîștigat numeroase premii. Tot ea este și „domnița” din videoclipul „Dunitru” al trupei „Fără Zahăr”. Mărturisește că nu este niciodată pe deplin mulțumită de prestația pe care o are pe scenă. Andreea Boboc este actriță a Teatrului Național din Iași, cu care colaborează din primul an de facultate. Deși este din Târgu Neamț, și-a dorit să facă actoria și a venit la Iași, unde a absolvit la Universitatea de Arte „George Enescu”, Facultatea de Compoziție muzicală, Pedagogie și Teatru, secția Actorie, la clasa actorului și profesorului Emil Coșeru.
Care sînt lucrurile pe care actoria te-a ajutat să le inveți despre tine?
Actoria este una dintre meseriile care te ajută cel mai mult să te cunoști. Înveți să te asculți, ies din tine lucruri pe care nu aveai habar că sînt acolo. Eu am descoperit că pot fi puternică pe scenă, chiar dacă în realitate nu mă simt așa, că pot fi femeie, copil, bătrînă… și cred că asta mi-a dezvoltat latura empatică. De asemenea, am observat că stînd în mediul teatral, unde trebuie să fii mereu puternic, a ieșit la iveală certitudinea că sînt un om fragil și sensibil, care se consumă și pune la suflet tot ce i se întîmplă.
Ai absolvit Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, clasa prof. dr. Emil Coșeru. Cum te-a ajutat acesta?
Domnul profesor Coșeru este un om de teatru foarte complex. Cred că meseria de actor este una grea din mai multe puncte de vedere și dumnealui a reușit să îmbine minunat cariera de actor cu cea de profesor de teatru. Mai mult decît atît, a fost și rămîne un sprijin pentru toți studenții dumnealui.
În anul 2006, cînd eram în anul intai, s-a montat la teatru spectacolul „Pădurea” de Ostrovski, în regia unui rus, Andrei Andreev. Spectacolul s-a jucat la sala mare a Teatrului Național și regizorul avea nevoie de opt studenți, patru băieți și patru fete, care să facă figurație, să danseze și să joace niște servitori. Domnul Coșeru ne-a dat voie să mergem la repetiții și astfel am luat prima dată contactul cu scîndura. Mi-a plăcut foarte mult.
Nu aș juca niciodată roluri ofensatoare la adresa religiei mele
În anul al doilea de facultate ai jucat în prima piesă pe o scenă profesionistă, „With a little help from my friends”. Cum descrii această experiență?
Pentru mine, experiența „With a little help from my friends” a fost unică, pentru că întîlnirea cu regizorul Radu Apostol a fost întîmplarea fericită care mi-a confirmat că vreau și că pot să fac această meserie. A fost prima dată cînd am simțit că am ceva de spus pe scenă. Și m-am bucurat că am reușit s-o fac, cu ajutorul echipei alături de care am lucrat la acel spectacol.
Repetițiile înseamnă, pentru mine, un proces foarte interesant de creație, în care te joci, inventezi, trăiești, greșești, te bucuri, te doare, descoperi gesturi, voci, intonații care nu aveai habar că îți aparțin.
Îți sînt mai la îndemană rolurile cu care te asemeni sau cele care se îndepărtează de felul tău de a fi?
De obicei, îmi este mai ușor să fac un personaj care-mi seamănă, e mai natural și poți să nuanțezi mai mult. Dar nu e neapărat așa. Cel mai aproape m-am simțit de Irina din „Trei surori” de A.P. Cehov, e unul dintre cele mai frumoase personaje din dramaturgie. Deși nu sînt pe deplin mulțumită de cum mi-a ieșit acest personaj, simt că mă identific destul de mult cu fata care primește o educație bună de acasă, visează să plece din orașul natal și, oricît de mult și-ar dori să ajungă la Moscova, rămîne blocată în acest vis neîmplinit. Am descoperit că îmi place foarte mult compoziția, personajele de vîrste total diferite de a mea. Mi se pare mult mai provocator și mai interesant să joci bătrîni și copii. Nu aș juca niciodată roluri ofensatoare la adresa religiei mele.
Ideal ar fi ca în spectacol să putem juca la fel de relaxați ca la repetiții
Spuneai într-un interviu că îți plac mai mult repetițiile decît spectacolele. Ești mai degajată la repetiții decît în fața unui public?
Repetițiile înseamnă, pentru mine, un proces foarte interesant de creație, în care te joci, inventezi, trăiești, greșești, te bucuri, te doare, descoperi gesturi, voci, intonații care nu aveai habar că îți aparțin. E cea mai interesantă etapă din crearea unui spectacol. E adevărat, îmi plac mai mult repetițiile pentru că mă simt liberă. Ideal ar fi ca în spectacol să putem juca la fel de relaxați ca la repetiții, însă nu se întîmplă tot timpul așa pentru că presiunea rezultatului e mai mare la spectacol.
Crezi că Iașul îți oferă destule oportunități? De ce nu ai ales să faci actoria la București spre exemplu?
Există în mod cert o diferență între Iași și București la nivel de oportunități, diferență pe care n-are rost s-o detaliem cu exemple. Eu cred că nimic nu e întîmplător, și cumva n-am ales eu nici Bucureștiul, nici Iașul, ele m-au ales ales pe mine pe rînd. Iar în final drumurile m-au adus înapoi la Iași.
În primăvara anului trecut ai jucat în piesa „Tanti Chanel”, cum te-ai simțit?
„Tanti Chanel” a fost ca o gură de aer proaspăt pentru mine. A fost prima dată cînd am jucat în regia domnului Sapdaru, într-o distribuție aproape exclusiv feminină. Domnul Sapdaru este un foarte bun povestitor și un minunat actor, făcea pe rînd toate personajele la repetiții, ceea ce era o sursă nemarginită de amuzament. La acest spectacol am descoperit că pot să cînt și că îmi place să fac personaje de compoziție. În concluzie, a fost o experiență pozitivă.
Studentă fiind, ai colaborat cu Teatrul Național, Ateneul Tătărași, Centrul Cultural Francez, ai învățat mai multe acolo decît în școală?
Am învățat cîte ceva din fiecare loc în care am fost, de la fiecare persoană cu care am lucrat. De cîteva ori am învățat că „așa nu se face”. Sînt foarte recunoscătoare pentru faptul că am lucrat în mai multe locuri și pentru că mi s-au oferit pe tavă întîlniri cu oameni minunați, excepționali în meseria lor. Mă fascinează, în general, ideea că există mai multe variante ale aceleiași persoane și că totul depinde de alegerile pe care le facem în fiecare minut. Dacă dădeam la alt liceu, probabil că eram cu totul altcineva, cine știe. Totuși, mă bucur că mi-a ieșit teatrul în cale.
Este o problemă dacă faci pauze în actorie, dacă există perioade în care nu joci?
Da, asta poate fi o problema pentru că există riscul plafonării. Nu e chiar ca mersul pe bicicletă, e o meserie în care trebuie să fii mereu în priză, altfel rămîi în urmă. Nici să joci prea des nu e bine, pentru că ajungi să te repeți, deci trebuie să existe un echilibru.
Ai jucat în cîteva scurt-metraje și într-un videoclip. Ți-ar plăcea să apari și în filme?
Mi-ar plăcea mult să joc într-un film. Am fost la castinguri, însa din păcate, pînă acum n-am luat nici o audiție pentru un lung-metraj. Cred ca asta m-a descurajat puțin. Dar, în același timp, cred că actoria de film e foarte diferită față de cea de teatru și că e nevoie să te dezvolți și în zona asta, să mergi la workshopuri, să faci scurt-metraje pentru a putea să exersezi și în domeniul acesta.
Te-ar tenta o cariera în străinătate?
Cred ca da, pe cine n-ar tenta? Nu știu dacă m-aș putea obișnui să trăiesc în altă țară, probabil că aș face vizite foarte dese în România. În afară, dacă nu ai un agent foarte bun, șansele de reușită sînt foarte slabe.
Ce crezi că-i aduce pe oameni în sala de teatru?
Cred că majoritatea oamenilor vin la teatru să se relaxeze, să se simtă bine și să se regăsească în întîmplări și oameni care le seamănă. Am observat că sălile sînt pline mereu și asta mă bucură, înseamnă că rolul teatrului există încă și că e important.
Niciun comentariu