Anda Vahnovan: „Tata m-a învățat să citesc și cu grafie latină, dar ăsta era un mare secret”

S-a născut la Chișinău, în familia Ghimpu, o familie care nu a stat cu capul plecat în fața niciunui regim. A învățat să citească și să scrie cu grafie latină înainte ca acest lucru să iasă din categoria lucrurilor interzise. A învăţat să observe tot ce se întîmplă în jurul ei și neapărat să analizeze, dar și să lupte, prin scris, pentru valorile care-i sînt aproape de suflet. Un dialog despre destinul basarabean şi despre destinele intelectualilor din familia Ghimpu, cunoscuţi militanţi pentru românism în Republica Moldova.

De curînd ați publicat două cărți, la o distanță foarte apropiată una de cealaltă, „Sîrme” și „Povestiri londoneze”. Despre prima dintre ele Miruna Vlada spunea că este un debut matur, nu doar un simplu exercițiu. Cum s-a întîmplat ca ele să apară tocmai acum și în aceste circumstanțe?

Lucrurile s-au întîmplat firesc. Nu mi-am propus niciodată să pregătesc un moment anume pentru a debuta. Mai întîi a apărut Sîrme, volumul meu de poeme, iar după aceea Povestiri londoneze, volumul de proză. Chiar dacă a durat un pic mai mult, eu zic că lucrurile s-au aranjat așa cum trebuie, iar o carte a tras-o după sine pe cealaltă. Cît despre volumul de debut, cred că Miruna Vlada a spus că este un manuscris matur, pentru că nu m-am grăbit cu el. În 2017 am creionat o bună parte din poeme. În 2019 am trimis prima dată volumul la Concursul de debut „Max Blecher”, pentru a avea cel puțin un feedback și, în momentul în care am primit rezultatele și am văzut că sînt în primii zece, am înțeles că acest manuscris are șanse.

Într-un alt interviu ați spus că tot ce scrieți se naște din realitatea cu care v-ați confruntat. E scrisul un mod de a trece mai ușor peste momentele mai greu digerabile?

Scrisul este acel moment de introspecție asupra unor clipe pe care chiar în secunda, ora, ziua în care se produc nu le conștientizăm pe deplin. Însă la distanță de ceva timp începem să le vedem cu alți ochi. Așa s-a întîmplat și în Sîrme, unde amintirile mele din copilărie, privite prin ochii unei mame, care are și ea copii și care se confruntă și ea cu diverse tipuri de probleme, au prins din nou viață. Sîrme e un joc între două linii, două voci. Prima e vocea naratorului, vizibilă în acele poeme pe care le-am împărțit în trei etape – de la cea de copil, la studenta de tranziție din România, pînă la mama cu trei copii din Londra. Pe fundal, apare acel firicel, o voce, care la prima citire ai senzația că e ruptă din context, dar, de fapt, este vocea a doua, a tatei. El este prezent în poemele mele din prima parte, iar după este acea voce care permanent îmi apare printre rînduri, printre gînduri.

„Părinții mei și-au dorit foarte mult să cresc în spiritul ăsta românesc”

Cum a fost să creșteți într-o familie în care atît mama, cît și tatăl dumneavoastră erau persoane cunoscute în întreaga țară?

E un farmec în acest fapt. În același timp, în ani, am înțeles că e o povară sau mai bine zis o responsabilitate. Oriunde mergeam nu trebuia să fac vreo boroboață sau să zic ceva nelalocul lui, pentru că știam că oamenii știu de-a cui sînt și, avînd în spate familia pe care o am, nu mi-am permis să-mi ies din maluri, cum se spune. De multe ori, însă, mi-a deschis multe porți. Dar uite că plecînd în România, la 17 ani, s-a șters tot background-ul ăsta și eram doar o simplă studentă la Cluj. Atunci am înțeles că în lume nu e așa ușor de navigat și că m-ar fi ajutat în multe situații dacă îi aveam pe părinții mei acolo și puteau să-mi rezolve printr-un telefon o grămadă de chestii.

Acasă cum erau părinții dumneavoastră?

Tata, fiind pedagog la Institutul de Arte, exact cu același calm și același tact cu care preda, ne educa și pe noi acasă. Avea răbdare să ne asculte, nu rîdea de toate naivitățile noastre. Acum îmi dau seama că ar fi putut să se amuze pe seama noastră sau să ne zică să ne vedem de treaba noastră, „încă ești micuț, o să crești și o să vezi cum e”. În schimb, dintotdeauna ne-a dat acel credit și îmi dau seama că asta vine din meseria sa de pedagog. Mama, pe de altă parte, fiind la radio, fiind ocupată cu emisiuni, avînd concerte, atunci cînd venea acasă se ocupa mai mult de partea organizatorică, dar cu aceeași atitudine frumoasă.

Tatăl dumneavoastră a fost unul dintre puținii oameni care s-au jucat atît de frumos cu graiul românesc. Cum ați înțeles ce înseamnă să crești în spiritul valorilor românești? În ce fel v-au influențat convingerile părinților?

Cînd am mers la școală, am învățat alfabetul chirilic. Însă părinții îmi spuneau că limba noastră adevărată este alta, că alfabetul nostru adevărat este altul. Noi aveam cărți în grafie latină în bibliotecă, aduse de tata de la Moscova, de la magazinele „Drujba”. Tata m-a învățat să citesc și cu grafie latină, dar ăsta era un mare secret. Îl împărtășeam doar colegului meu de bancă, care și el provenea dintr-o familie de intelectuali. Odată mi-a scris pe felicitarea de 8 martie, cu litere latine și am fost ca doi hoți prinși la furat. L-am întrebat dacă știe și el grafia latină, la care el mi-a răspuns: „Da, mama mea mi-a zis că și tu știi și de aceea ți-am scris așa”. Înțelegeam niște lucruri la nivel politic și că noi trebuie să scriem cu altă grafie. Știam adevărul din spate, știam povestea unchiului Gheorghe, care a stat în gulag, care a pledat pentru reîntregirea Basarabiei cu România mamă. Știam lucrurile astea de mică. Iar atunci cînd s-a pus problema unde să plecăm la studii și eu, și fratele meu, nu exista o altă opțiune decît România. Pentru că părinții mei și-au dorit foarte mult să cresc în spiritul ăsta românesc. S-au bucurat și cînd am decis să rămîn în România și să-mi întemeiez familia acolo. Copiii mei vorbeau cu un accent foarte, foarte evident ardelenesc și era o savoare pe care tata o primea atunci cînd îi auzea pe fiul meu, Alex și pe fiica mea, Ruxanda, pe atunci mici, cum vorbeau cu „ioi”, „no, bine”, sau că îl salutau cu „Servus!”. Era un vis al lui oarecum împlinit.

O familie care a riscat totul pentru limbă română și identitate

Atît tatăl dumneavoastră, cît și unchii Gheorghe și Mihai, au luptat pentru luxul pe care îl avem azi, cel de a vorbi în limba noastră. Judecînd lucrurile acum, la atîția ani distanță, cum apreciați curajul lor?

Păi tocmai acum, la atîția ani distanță, înțelegînd mai bine și citind ce înseamnă gulag, ce înseamnă tortură, ce înseamnă să trăiești știind că KGB-ul este pe urmele tale, ce înseamnă să vii acasă și să-ți găsești casa răvășită, pentru că se făceau percheziții, nu îmi pot explica cîtă tărie de caracter și cît de puternic psihic putea să fie un om, ca pe lîngă asta, să mai și lupte și să pledeze pentru scopul său. Cînd am fost la Chișinău, pentru lansarea celui de-al doilea volum, am ținut neapărat să merg la casa bunicii, la unchiul Mihai, singurul dintre frații tatei care mai este în viață. L-am rugat să-mi spună mai multe din acea perioadă în care unchiul Gheorghe trebuia să fie arestat, în care îl vizitau în gulagul din Siberia și chiar l-am înregistrat. M-a interesat foarte mult fiecare detaliu, cum s-au petrecut toate lucrurile. Probabil că la acest capitol mai am foarte multe de aflat. La distanță de atîția ani, am început să-mi pun întrebări tot mai profunde referitoare la acest aspect și mă mîndresc și mă miră curajul unchilor mei de a merge împotriva curentului, riscîndu-și viața, libertatea, familia, riscînd practic totul.

În anii ’70, unchiul dumneavoastră, Gheorghe Ghimpu, a fost condamnat de regim la șase ani de încarcerare într-o închisoare–lagăr. Cum a fost afectată familia de acest lucru?

În acea perioadă, îmi povestea unchiul Mihai că familia era în vizorul KGB-ului, se făceau percheziții pe acasă, pe la unchii mei. Tata îmi mai spunea că descoperea de multe ori că cineva i-a umblat prin casă în lipsa lui. Pentru tata a fost o perioadă foarte grea atunci. Profesional nu avea cum să acceadă, pentru că trebuia să intre în partid, el nu a vrut să facă asta. El a fost toată viața profesor universitar, dar n-a putut să urce în grad. Nu i-au fost publicate cărțile de poezie, și-a publicat prima carte la vîrsta de 50 de ani, pe banii proprii. Îi era interzis să publice în revistele și ziarele vremii. Au reușit, în schimb, să răzbească cîntecele tatei, pentru că avea texte cu mesaje ușor camuflate, cum ar fi: „E toamnă iar în calendar/ Eu frunze n-am, eu frunze n-am”. Aici comisia de cenzură nu a surprins acel dedesubt al textului, că de fapt este toamnă, sînt frunze, e soare, dar ceva îți lipsește. Ce-ți lipsește? Îți lipsește exact acea identitate pierdută. Pentru că a fost așa, ușor împachetat mesajul, au trecut niște piese, mai ales cele care nu erau cu tentă politică, erau doar de dragoste, de drag de patrie. Cîntecele acestea au răzbit și au fost cîntate de Mihai Dolgan, prin formația „Contemporan”, de Ion Suruceanu, de Sofia Rotaru.

Cînd erați copil ați resimțit cumva tensiunea asta?

Țin minte că îmi povesteau părinții că unchiul Gheorghe a stat în pușcărie, dar el nu a avut nicio vină. În curte, copiii vorbeau de oamenii care stau în pușcărie, iar aceasta era văzută ca o chestie foarte urîtă. Mie mi se explica foarte clar că în familia noastră avem o persoană care a stat în pușcărie, dar pentru că a avut curaj, nu pentru că a făcut vreun rău. După ’89 îmi amintesc mai bine toate celelalte lucruri întîmplate pe tărîm politic, pentru că mergeam la cenacluri cu tata, pentru că ascultam discursurile vremii. Așa am înțeles mai bine acel fenomen și pentru ce se lupta de fapt.

Tot el, Gheorghe Ghimpu, la 27 aprilie 1990, a fost cel care a dat jos drapelul sovietic și a arborat tricolorul pe clădirea Parlamentului, acum Președinția Republicii Moldova. Cum s-a resimțit acest lucru în familia dumneavoastră?

Eu zic că a fost tocmai persoana potrivită ca să pună acest steag pe parlament. Pentru unchiul Gheorghe probabil a fost o răzbunare a celor șase ani în care a stat încarcerat, a fost un moment de dreptate. Și, evident, acea poză cu unchiul Gheorghe care pune steagul pe Parlament este și o emblemă a familiei noastre, un simbol al faptului că oamenii care nu renunță și fac sacrificii ajung să obțină un moment de victorie, de un soi de răzbunare, și nu neapărat una personală, pentru că prin acel gest a fost și răzbunarea unei națiuni.

Cum erau frații Ghimpu atunci cînd se întîlneau?

Era interesantă atmosfera. Ne întîlneam foarte des la Colonița, unde-i casa bunicii Irina și a bunicului Toader. Puneau masa în curte sub pom și se stăteau afară. Erau foarte multe dispute, nu erau idei general acceptate, iar pentru că erau persoane citite, veneau cu foarte multe argumente referitor la tot felul de aspecte. Și pentru noi copii, cum eram eu cu , verișorul Dorin (Dorin Chirtoacă), fratele lui, Lucian, fratele meu, Lucian, verișoara Ana (fiica lui Gheorghe Ghimpu), era mereu interesant să îi urmărim, să vedem cum dezbat, cum ține fiecare la părerea lui. Cel mai important e că aveam în familie niște caractere destul de puternice și bine conturate., Totuși, cea mai puternică voce era a bunicii Irina. Mereu cum spunea ea, așa era. Acolo am înțeles eu că, de fapt, asemenea copii nu puteau să se nască decît dintr-o mamă foarte, foarte puternică. Ea avea așa o dorința, de a controla totul. Chiar și cînd era bătrînă și neputincioasă își scotea scaunul în mijlocul ogrăzii sub acel copac și se așeza, așa încît să-i urmărească pe toți, să vadă care și ce face în curte și dacă se descurcă bine sau nu. Iar imaginea asta cu toți frații la masă era întotdeauna completă doar cînd era bunica în capul mesei și ea era cea care dădea verdictul, asemeni unui judecător.

„Taică-miu primea 70 de dolari salariu, fiind profesor universitar, iar noi, ca bursieri, primeam 50 de dolari”         

Ați fost, adolescentă fiind, la Podul de Flori. Ce a însemnat acel moment pentru d-voastră? Cum l-ați trăit?

A fost un moment frumos, cu atît mai mult că am mers cu școala. Pe drum, în autobuze, s-a cîntat. Atmosfera de pe malul Prutului era specială, acolo erau deja veniți pe partea noastră copii români și noi am putut traversa, dar clasa noastră a rămas pe malul nostru. Am întîlnit copii veniți din România și am făcut schimb de cărți, de adrese. Ne spuneam că neapărat o să ne scriem, o să povestim. A fost un moment frumos, în care am înțeles că de mîine încolo se întoarce o filă a istoriei și că lucrurile vor fi diferite. Tot ce auzeam despre România, tot acest tărîm al mierii, paradisul interzis, era pentru noi permis și știam că vor urma călătorii, știam că ni se va deschide o altă lume în față.

Faceți parte dintre primele generații de studenți basarabeni care au plecat să învețe în România. Cît de dificil era să ajungi să înveți peste Prut în acei ani?

Povesteau colegii mei care au plecat la începutul anilor ‘90 că, dacă ei nu intrau la facultate în Moldova, li se oferea șansa să plece în România. Ei, după ’94 – ’95, după ce s-a dus vestea că-i foarte în România, că se primesc burse, că se stă în cămin unde este apă caldă, s-au schimbat lucrurile. Mai ales dacă e să fac o paralelă cu situația de atunci din Moldova, de la Chișinău, unde seara se stingea lumina din cauza economiei, în apartament era foarte rece, noi dormeam cîteodată și cu căciulile pe cap.

A trebuit să facem un an de facultate în Chișinău, să avem o medie foarte bună, să aplicăm după la un concurs de dosare ca să obținem un loc în România. Deci eu am trecut prin concurs, după un an de facultate la Chișinău.

Cum erau priviți studenții basarabeni în România atunci?

Să știi că aici nu pot să idealizez momentul. Nu a fost așa de dulce precum mi-aș fi dorit să fie și asta tot din cauza conaționalilor noștri, care, ajungînd aici în anii ’90-’91, nu prea s-au ținut de carte și au făcut mai multe ticăloșii. Și atunci un pic am fost privită cu scepticism. Am fost de multe ori luată peste picior și mi se reproșau mie păcatele celor care au făcut nelegiuiri prin Cluj. De fiecare dată încercam să le explic că eu am venit pe bază de concurs, că am muncit pentru nota asta de transfer și că vin dintr-o familie de intelectuali. La un moment dat mi-am dat seama că era umilitor să mă scuz pentru greșelile altora și atunci am înțeles că doar învățînd și avînd note mari, rezultate bune, voi demonstra că de fapt scopul meu a fost să vin în România și să învăț, nu doar să profit de acea bursă, așa cum ni se mai spunea nouă: „Voi veniți, nu vă prezentați la examene, repetați anii intenționat, numai să beneficiați de niște burse”. Erau niște bani totuși, 50 de dolari erau bani. Taică-miu primea 70 de dolari salariu, fiind profesor universitar și cu titlu de doctor, iar noi primeam ca bursieri 50 de dolari.

În momentul în care am ajuns deja și la masterat și ulterior am fost recomandată și de profesorul meu, Vasile Dîncu spre un doctorat, nu am mai simțit nevoia să mă justific și să demonstrez nimănui nimic. Pentru că m-am simțit împlinită prin rezultatele pe care am reușit să le obțin la Cluj.

La Cluj ați făcut jurnalism. Era profesia pe care vă doreați să o urmați din copilărie?

Nu am fost foarte decisă. Știam că nu va fi domeniul științelor reale. Mi-aș fi dorit să merg la Institutul de Arte, pentru că acolo preda tatăl meu și, ca orice copil, căutăm calea mai ușoară. Dar tata a fost cel care mi-a spus: „Dacă te prind la examenele de admitere de la Arte, te pic eu cu mîna mea”. Dar jurnalismul, vena asta de observator a văzut-o tata în mine și mi-a zis: „Uite, eu cred că este o meserie care ție ți s-ar potrivi mult mai bine decît artele, pentru că ai acel spirit de observație și curiozitate”. Ei mai rîdeau de mine că-s prea curioasă și îmi bag nasul peste tot, dar pentru un jurnalist asta este o calitate.

Știu că la scurt timp după facultate ați practicat jurnalismul. Ce v-a făcut să renunțați ulterior la acesta?

Nu am renunțat, circumstanțele au făcut în așa fel încît noi am schimbat mai multe orașe și țări. După Cluj am revenit la Chișinău pentru patru ani. Atunci am lucrat și la ziarul „Timpul” și la revista „Capitala” și am predat și la catedra de Jurnalism de la Chișinău, cursul de publicitate. În perioada aceea făceam naveta la Cluj pentru că începusem doctoratul, iar decizia soțului meu a fost să ne mutăm în România, la Cluj Revenind în România nu am mai avut cum să lucrez pentru presa din Republica Moldova. Ulterior, ducînd doctoratul pentru care am studiat opt ani, nu m-am mai ținut exact de meseria de jurnalist. Trebuia să renunț la una dintre ele și atunci am preferat să pun un pic în așteptare meseria. Însă, au trecut anii, iar în momentul în care am înțeles că asta mi-e misiunea și că nu s-a lăsat ea de mine, am început în 2017, acel blog (Gânduri Despletite: https://ganduridespletite.com/), în care am început să creionez primele notițe de jurnal, care erau de fapt ca niște mici reportaje de aici, din Londra. S-a legat pînă la urmă și jurnalul cu meseria de jurnalist și cu penița de scriitor pe care tot tata o intuia.

Ați trăit și în Moldova, și în România, dar la un moment dat v-ați rupt de acasă și ați plecat la Londra. Cum percepeți acest fenomen al migrației în raport cu Republica Moldova?

E o problemă cu două tăișuri aici, pentru că știu că s-a depopulat Moldova. Și nu din cauza  emigrării pentru studii sau pentru a crește profesional, lumea a emigrat de nevoie. În cazul familiei mele nici nu pot să o numesc o emigrare, pentru că noi deja eram plecați din Moldova și locuiam de 20 de ani la Cluj. Raportat la Republica Moldova, fenomenul ăsta nu poate fi descris în tonalități optimiste, pentru că au plecat foarte mulți intelectuali de nevoie și practică în Occident meserii total nepotrivite statutului lor. Plus că a plecat tineretul la o viață mai bună. Nu aș vedea emigrarea ca pe o trădare sau ca pe un gest forțat, în contextul actual, în care absolvenții de liceu vorbesc engleza și au opțiunea și posibilitatea de a pleca legal la studii într-o țară europeană. Eu consider o oportunitate. Totuși, este o mare diferență între emigrarea de nevoie și forțată de sărăcie și cea pentru o creștere profesională.

Repere biografice

Anda Vahnovan s-a născut în 1978, la Chișinău și este fiica scriitorului Simion Ghimpu și a interpretei de muzică populară Veta Ghimpu-Munteanu. A debutat în 2022 cu volumul de poezie Sîrme. Este fostă jurnalistă, absolventă a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A locuit peste 20 de ani în Cluj, absolvind și doctoratul la aceeași universitate, Facultatea de Sociologie. În prezent locuiește la Londra.

Surse fotografii:

Arhiva personală Anda Vahnovan; www.facebook.com/veta.ghimpumunteanu