În cadrul Tîrgului de Carte „Librex” Iași 2019, înainte de lansarea noului său roman, Sindromul Stavroghin, Alina Pavelescu a răspuns cîtorva întrebări legate de pasiunea ei pentru scris, dar și de diferența dintre a scrie o carte de istorie și una de ficțiune.

Sînteți de profesie istoric și arhivist. Cum a apărut pasiunea pentru scris în viața dumneavoastră?

Trebuie să vă spun că pasiunea pentru scris a apărut înainte de a ști că voi fi istoric și cu siguranță cu mult înainte de a ști ce înseamnă să fii arhivist. Scriam, de plăcere și de hobby, cam din adolescență, dar nu m-am gîndit niciodată cu seriozitate că o să ajung să public. Abia foarte tîrziu, cînd am început să scriu la primul roman, mi-am dat seama că se leagă și atunci am știut că voi și putea să public literatură.

Cum vi s-a schimbat stilul de a scrie după ce ați publicat prima carte, în anul 2016? În ce măsură v-au influențat criticii, după apariția acestei cărți?

Criticii probabil că nu, dar cititorii cu siguranță da, m-au influențat. Stilul de a scrie este o chestie foarte fluidă și greu de definit. Mie îmi plac foarte mult scriitorii care au un stil; îi consider pe scriitorii care au un stil anume, individualizat, niște scriitori foarte buni, dar stilul e greu de prins cumva, e greu de definit. Nu știu dacă eu am ajuns sa-mi formez un stil și oricum atunci cînd scriu nu mă gîndesc la stil, mă gîndesc la construcție, mă gîndesc la cum aș putea să spun mai bine ceea ce spun. Însă recunosc că după ce am publicat primul roman, Moștenirea Babei Stoltz, am fost foarte atentă la ce spuneau cei care citiseră romanul și așa mi-am dat seama ce așteaptă cititorul de la o carte. Sigur că asta, direct sau indirect, m-a influențat cînd am scris al doilea roman, dar nu aș spune că este o chestiune decisivă. Poți să scrii în așa fel încît să fii tu în primul rînd convins că merită să fie citit ceea ce scrii și după aceea mai vezi și reacția editorului și a redactorului, dar și a publicului.

Cine v-a susținut cel mai mult cînd ați publicat prima carte?

Trebuie să vă spun că am scris destul de discret prima carte și nu am spus foarte multor persoane că o scriu, fiindcă nu eram foarte sigură că vreau s-o și public; am spus abia cînd mi-am dat seama că e o carte, după părerea mea de atunci, sigur, subiectivă, suficient de bună încît să merite publicată. Am încercat să vorbesc despre ea, iar majoritatea celor cu care am vorbit au fost mirați că am scris și mai ales că am scris un roman.Dar au fost și oameni care m-au susținut. Spre exemplu, am avut, la vremea aceea, privilegiul de a fi prietenă cu Doina Ruști, o scriitoare foarte cunoscută, care mi-a citit primul roman în manuscris și mi-a spus că e un roman bun și că merită să încerc să-l public. Dar cea care a avut un rol decisiv în publicarea lui, fiindcă l-a recomandat editurii și l-a susținut călduros, a fost Ana Barton, cu care atunci nu eram prietenă, nici măcar nu ne văzusem față-n față, dar între timp am devenit și prietene, să zicem grație faptului că ne place foarte mult fiecăreia cum scrie cealaltă și asta-i leagă pe oameni.

„Cînd ești în sfîrșit liber să zburzi în ficțiune, aceea este adevărata libertate”

Cum ați reușit ca arhivist, specialist care respectă adevărul istoric și documentul, să plonjați în ficțiune sau în imaginar?

Asta e cel mai simplu. Atunci cînd scrii o carte de istorie, te străduiești destul de mult să fii obiectiv, cumva îți constrîngi mintea să funcționeze în niște cadre bine predeterminate. Dar cînd ești în sfîrșit liber să zburzi în ficțiune, aceea este adevărata libertate. Aceea e o plăcere, spre deosebire de lucrările de istorie, care sînt mai greu de scris și care, în primul rînd, sînt un exercițiu academic cu reguli impuse și, în al doilea rînd, sînt un exercițiu de obiectivitate, nu întotdeauna ușor de făcut. Mai ales cînd scrii despre vremuri cum sînt, spre exemplu, cele comuniste, pe care eu și alții de vîrsta mea le-am cunoscut direct și atunci efortul de obiectivare trebuie să fie și mai mare.

„Scriitorului îi place să creadă că el influențează lumea prin ceea ce scrie”

Ce ne puteți spune despre noul roman, „Sindromul Stavroghin”, pe care l-ați lansat anul acesta în colecția „Scriitori români contemporani” a Editurii Humanitas? Ce aduce nou, ca tematică, în literatură?

Nu știu dacă aduce ceva nou, ca tematică, în literatură. E povestea unui milițian, de dinainte de 1989, care se pocăiește pentru răul pe care l-a făcut deținuților. E o poveste, dacă vreți, ironică și cu multă simbolistică inclusă, fiindcă personajul meu, Septimiu Făcăleanu, nu e un torționar adevărat, unul dintre torționarii anilor ´50. E un milițian din anii ´80, care sigur că avea și niste abuzuri la activ, dar își asumă, pocăindu-se, toate păcatele profesiei pe care o reprezintă.
Nu e un subiect nou, nu e o tematică nouă, fiindcă înainte de asta au scris și alții despre acest subiect. Sper că lucrul nou pe care îl aduce acest roman este că am încercat să-l scriu cu umor și fără încrîncenare. Nu este o abordare gravisimă a subiectului, e mai degrabă o încercare de a include problematica memoriei acelor vremuri în mentalul zilelor noastre și de a reflecta modul în care noi, astăzi, ne raportăm la trecut, așa cum ni-l amintim, dacă ni-l mai amintim.

În momentul în care conturați un personaj, știți deja cine e sau îl lăsați să se dezvolte pe parcurs?

Dacă nu-l las eu să se dezvolte, de obicei se dezvoltă singur. Atunci cînd încep să scriu, am senzația că îl cunosc, dar pe parcurs începe să ma surprindă și cînd mă surprinde îmi dau seama că l-am reușit. Acesta este un lucru foarte important.

Ca istoric ați parcurs, sunt convinsă, și foartă multă memorialistică. Dacă ar fi să scrieți despre dumneavoastră, ce perioadă din viață ați exploata: copilăria, adolescența sau primii ani de tinerețe?

Știu că cei mai mulți oameni s-ar gîndi la copilărie. Da, probabil mi-ar plăcea sau, în orice caz, ar fi interesant să scriu despre copilăria mea. Dar cred că cea mai interesantă perioada din viață a fost aceea cînd am fost studentă în Franța. A fost o experiență cu totul și cu totul nouă pentru mine, cu o mulțime de experiențe adiacente, cu o mulțime de sentimente și cu perspective noi. Și cred că despre asta mi-ar plăcea să scriu în primul rînd, despre ceea ce un prieten scriitor numea „ Jurnal de Căpșunar”. E o carte a lui Mirel Bănică, cu acest titlu, și asta mi-aș dori să scriu si eu, un „Fals jurnal de Căpșunar”.

Cum poate influența scriitorul publicul cititor, prin operele pe care le scrie?

Mă rog, scriitorului îi place să creadă că el influențează lumea prin ceea ce scrie. Dar întotdeauna există o doză de incertitudine – dacă scriitorul influențează lumea cel puțin în aceeași măsură în care lumea îl influențează pe scriitor. Cred că depinde de fiecare dintre noi și, pînă la urmă, face și asta parte din acea latură de frumusețe, de libertate a vieții de scriitor.

Casetă biografică

Alina Pavelescu s-a născut în anul 1972 și este de profesie istoric și arhivist. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București și are un doctorat în Științe Politice obținut în anul 2009 la Institut d’ Études Politiques din Paris.
A publicat proză scurtă în diferite reviste literare. A debutat în literatură cu romanul Moștenirea babei Stoltz (2016). Alte titluri publicate recent: Martha Bibescu și vocile Europei (editor), volum premiat la Tîrgul de carte LIBREX, Iași, 2017; Anna Lahovary, Nebiruita flacără a vieții (trad. din franceză, note și studiu introductiv).
Pe 19 martie 2019 a lansat un nou roman, Sindromul Stavroghin, în colecția „Scriitori români contemporani” a Editurii Humanitas.

Sursă foto: www.carturesti.ro