Alexandru Vakulovski: „Cred că Uniunea Europeană ne-ar apăra de Putin care acum a luat-o razna și vrea să cucerească lumea”

Alexandru Vakulovski este un blogger, eseist, critic literar, poet, publicist, prozator și traducător român de origine basarabeană. S-a remarcat prin scriitura cu limbaj licențios, mai ales din „Trilogia Letopizdeț”, care a atras numeroși critici. Însă numărul cititorilor a fost mai mare decît cel al „gurilor rele”, căci atunci cînd a primit interdicția de a mai intra în România atît oamenii de cultură cît și simpli simpatizanți i-au fost alături. Informația că Mircea Cărtărescu s-ar fi opus ca acestuia să-i fie acordată o bursă de studii în Germania a stîrnit controverse pe care a ținut să le dezmintă. Acum, împreună cu soția și fratele său se străduiește în continuare să sprijine literatura din Republica Moldova prin publicații on-line și cenacluri literare.

Spre ce gen de litaratură se îndreaptă tinerii de astăzi avînd în vedere că sînt la modă cărțile cu vampiri și alte creaturi mitice?

Nu putem băga în aceeași oală cărțile cu vampiri cu cărțile de literatură pe bune, serioasă. Ele sînt cumva pe lîngă. Stau și mă gîndesc la tinerii din Republica Moldova. Nimeni nu scrie despre vampiri. Doar un poet foarte bun din Chișinău, Ion Bulei, mai scrie despre cîte o găină moartă sau gîndaci de colorado, dar nu exploatează o zonă ieftină precum cea a vampirilor. Depinde cum te folosești și de lucrurile astea arhicunoscute. De exemplu mulți știu de Dracula, dar puțini de România. Oricum, cel mai la îndemînă sînt poveștile ieftine. Este serialul Supranatural care mi se pare destul de ok. E amuzant că bagă tehnici care țin de literatura postmodernistă.

Unde vă găsiți inspirația?

Părinții mei au avut o influență destul de mare. Încă nu știam să citesc, iar tata mă ducea în bibliotecă, lua o carte și mi-o povestea. Cînd eram mic abia așteptam să cresc ca să pot citi singur și îmi plăcea să miros cărțile noi. Avea tehnici subtile prin care mă atrăgea să citesc. Știu că la un moment dat mi-a interzis să iau o carte, pe motivul că sînt prea mic. Știa că dacă îmi va interzice o carte, eu voi încerca să o citesc pe ascuns. În plus, e latura terapeutică. Atunci cînd termin de scris o carte mă simt nou. Chiar dacă urmează munca cu redactatul. Dar momentul cînd știu că am scos totul din mine pentru un volum de poezie sau roman îmi oferă o mare satisfacție.

„Nu pot spune că Mircea Cărtăresscu s-a opus ca eu să iau bursă, e destul de patologic, ca și cum ar avea ceva personal cu mine, ceea ce nu este adevărat”

A fost vreodată o carte pe care ați scris-o dar nu ați considerat că vă reprezintă?

La poezii nu mai am randamentul din tinerețe. Atunci scriam mai multe, iar unele dintre ele dacă le citesc acum, sigur rîd. Cred că e bine că am scris și lucruri de care nu sînt mîndru. Mai bine că am poezii mai proaste decît să mă fi desprins de scris.

Părinții v-au reproșat vreodată limbajul licențios avînd în vedere că ambii sînt profesori de literatură?

Taică-miu zicea de „Pizdeț” că e un roman bun, dar ce păcat că l-am scris eu. După ce le-am trimis romamul, nu am venit un an acasă, i-am lăsat să se liniștească. Își dădeau seama că e ficțiune, oi fi înjurînd eu, dar nici ca naratorul din „Pizdeț”. Se întrista în schimb cînd citea vreo cronică în care se spunea „Iată cum își descrie Alexandru Vaculovski părinții”. Nu poți confunda un roman cu o carte de memorii, așa cum au făcut mulți cu romanul meu.

Prin ce anume se caracterizează generația 0 despre care vorbiți în roman?

În fiecare clasă era un mic război rece. Ni se băga de mici foarte multă ideologie, eram obișnuiți să auzim peste tot de bunicuțul Lenin. După ce s-a prăbușit URSS-ul lumea era foarte dezorintată la noi. Am simțit cumva că noi am luat-o de la zero.

Este adevărat că Mircea Cărtărescu s-a opus ca dumneavoastră să plecați cu bursă în Germania la studii?

Am văzut că a răzbătut zvonul ăsta o vreme. S-a întîmplat exact în momentul în care am fost expulzat din România. Pur și simplu dumnealui a fost în comisia hotărîtoare și a considerat că nu pot primi bursa. Poate că nici nu meritam să ajung acolo. Nu pot spune că s-a opus, e destul de patologic, ca și cum ar avea ceva personal cu mine, ceea ce nu este adevărat.

Ce preferați, presa scrisă, on-line sau televiziunea?

Recunosc că în ultima vreme citesc mai mult presa on-line pentru că e mai comodă. Pentru ziar trebuie să cobori, să îl cumperi, deși e mult mai plăcut să simți hîrtia. Cînd am ajuns în Chișinău, Dumitru Crudu conducea atunci revista „Stare de urgență”, o revistă literară, la care m-a invitat să lucrez cînd am fost expulzat din România. Apoi și-a cedat locul de redactor-șef și mi-a pus revista în brațe. Mi s-a părut o perioadă foarte faină, dar din păcate în momentul de față nu mai există nici o revistă literară în Chișinău. În momentul cînd ziarul s-a retras, nu s-a mai găsit finanțare pentru o alta. Poate doar „Contrafort” mai rezistă, dar într-un an au apărut două numere, ceea ce e prea puțin.

Cît despre televiziune, e fain să lucrezi în acest domeniu, dar trebuie să ai o echipă bună. După ce s-a terminat proiectul la care lucram (scriam scenarii la o emisiune de cultură urbană.), nu am ținut neapărat să continui cu televiziunea. Cînd a venit Andrei Gheorghe la Chișinău, m-a rugat să îl ajut la realizarea unor producții. Pe lîngă faptul că știe să se facă plăcut, acest om este o adevărată școală, am învățat multe de la el.

Ce părere aveți despre emisiunile de divertisment din România?

Sînt horror. Uneori cînd ajung în România și văd pe la televizor oameni care își scot lenjeria și încep să bîrfească, îmi dau seama că s-a ajuns prea departe. Te uiți la TV ca să te tîmpești, nu ca să înveți ceva. De aceea îl admir mult pe Gheorghe, că afli ceva util de la el, dar te și amuzi.

Ce anume v-a determinat să fondați revista on-line TIUK!?

A fost demult și a fost ideea fratelui mei, Mihail. El muncește cel mai mult și tot el a reușit să strîngă un grup de oameni. Unii au venit, alții au plecat, dar e de înțeles, căci „TIUK!” se face fără bani. Simțeam că lipsește de pe piață o revistă care să reprezinte cumva tinerii și să fie într-un bloc unit.

De ce ați ales să vă reprezinte revista o povestioară de-a lui Daniil Harms?

Harms e un mare scriitor cu un destin tragic. Lui Mihai i-a plăcut mult proza aia. „TIUK!” e sunetul toporului care taie buturuga, sunetul care trezește. Pe undeva am reușit și noi chestia asta. Eu sînt destul de împrăștiat, iar cînd vreau să caut un text, îl găsesc direct pe site-ul revistei. E un loc fain unde se întîlnesc textele cîtorva prieteni scriitori. „TIUK!” apare odată pe anotimp, adică de patru ori pe an. Dar Mihai a mai făcut o rubrică săptămînală unde se alege poemul săptămînii. Iar în fiecare lună se schimbă omul care alege poeziile.

Ce diferență credeți că există între tinerii români și cei basarabeni?

Nu sînt diferențe foarte mari, mai ales că acum, din fericire, au început să poată circula tinerii din Moldova în România. Era nedrept faptul că puteam ieși greu din țară, începeai să te simți acolo închis ca într-un ghetou. Ar fi un lucru extraordinar unirea dintre cele două țări, dar nu știu dacă ne vor lăsa politicienii. Cel puțin dintre cunoscuții mei, majoritatea optează pentru unire. Bineînțeles că mai sînt și împotrivă, dar nu se putea ca URSS-ul să dispară și să nu mai rămînă nimic. Adică, după atîția ani în care ne-au băgat în cap povestea cu jandarmul rău român, e normal ca unii să mai aibă imaginea aia înfricoșătoare cu România.

Ce părere aveți de tratatul de aderare a Moldovei la UE?

Eu sper ca Moldova să intre în UE că lucrurile ar reveni la normal, cumva. Altfel stăm cu armele în coaste, cu Transnistria unde pacificatorii mai împușcă din cînd în cînd cîte un tînăr la graniță. Acest lucru în secolul XXI mi se pare incredibil. Cred că Uniunea ne-ar apăra de Putin care acum a luat-o razna și vrea să cucerească lumea. Sau cum zic omuleții verzi, noi nu vrem să cucerim, noi vrem să eliberăm. Ei și cînd te ocupă îți spun povești despre libertate.

Totuși credeți că Rusia s-ar retrage dacă Moldova ar fi în UE?

Păi dacă nici așa nu ne-ar lăsa în pace, atunci nu știu cum altfel. Eu sper că da și că sancțiunile pe care le-au primit rușii ar trebui să îi trezească.

Am citit pe unele forumuri că priviți Moldova cu ochi răi, că ați uitat de unde ați plecat.

Asta e o tîmpenie complet neadevărată. Normal că îmi iubesc țara. Dar nu cum scrie pe toate gardurile. De exemplu politicianul Dodon, scrie „Iubesc Moldova” cu roșu și îi dorește un viitor sub ocupația rusă. Nu pot zice că am ceva în comun cu el că se declară mare iubitor al țării. Port șosete „patriote”.

„Lucrez la două romane. Unul în colaborare cu cineva, iar unul singur”

Ce se mai aude de cenaclul “Klu” înființat de dumneavostră la Cluj?

S-a cam stins cînd am plecat. Dar acum frate-miu îl continuă la Brașov și îi spune „CenaKluTiuk”. Pe de altă parte există cenaclul „Republica” din Chișinău pe care îl conduce soția mea, dar sîntem un grup de scriitori care încercăm să schimbăm cumva lucrurile acolo.

V-ați dori ca și copii dumneavostră să fie scriitori?

Sincer nu știu. Ei ar trebui să decidă. Mi-aș dori să fie apropiați de literatură, dar decizia de a scrie le aparține doar lor. Eu nu îi oblig.

La ce lucrați acum?

Lucrez la două romane. Unul în colaborare cu cineva, iar unul singur. Nu spun cu cine fac în colaborare primul roman că nu știu dacă vom reuși să îl ducem pînă la capăt, și nu vreau să iasă numai vorbărie. Scriem fiecare cîte un capitol. Eu am început, acum trebuie să-mi trimită el un capitol. Acțiunea are loc în Moldova, peste Prut. E zona banditească postsovietică. Sper să fim ambii serioși și să nu dureze prea mult finalizarea romanului. Cel pe care îl fac singur are loc în timpul României Mari din viitor și naratorul e un cioroi. Începe undeva din timpul lui Dimitrie Cantemir și se termină departe în viitor.

Cum arată România Mare în viitor?

Încă nu am terminat romanul, nu știu să îți răspund acum. Nu sînt decis nici asupra titlului. Primul capitol se intitulează „Degetul președintelui”. Dar titlul îl hotărăsc după ce romanul va fi gata, căci nu s-a lipit niciunul de text.

Cum a fost experiența studențească? Căci vorbiți despre lumea narcoticelor cu lux de amănunte.

Mi se pune des acestă întrebare. Nu mă pot exprima în procente. Îl citez pe Liviu Antonesei, el a spus că inclusiv SF-ul e biografic și autobiografic. Dar să facem totuși diferență între autobiografie și memorii. „Pizdețul” e roman, nu memorii. Studenția mea a fost zbuciumată, dar nu chiar așa cum o descriu în text. Am mai fumat joint-uri, dar era imposibil să scrii despre zona aia și să nu ai habar de ea. Oricum, nu văd de ce alcoolul e mai bun decît marijuana. Asta nu înseamnă că trebuie să fim fumați cu toții sau că încurajez așa ceva. Nu, în niciun caz!

Sursa foto: filit-iasi.ro