Cu gîndul la toți studenții la Conservator, la cei care practică studiul unui instrument și își doresc să facă o carieră din asta și la cei care au visat mereu să cînte, însă nu au avut curaj să o facă, i-am propus un interviu lui Alexandru Tomescu. Poate cea mai cunoscută figură a muzicii clasice contemporane din România, el este violonistul care cîntă, încă din 2007, pe vioara Stradivarius a maestrului Ion Voicu și care instruiește tineri și copii atît prin puterea exemplului, cît și prin masterclass-urile pe care le susține.
Pentru dumneavoastră, vioara a fost dintotdeauna ceva ce ați făcut benevol, fără să vă impună nimeni. Ați fost profesor la Universitatea de Vest din Timișoara și țineți masterclass-uri la cabana dumneavoastră din Caraiman. Cum vă dați seama, gîndindu-vă doar la cei pe care îi pregătiți sau i-ați pregătit, dacă studentul cîntă la vioară din pură dragoste, așa cum o faceți, sau dacă se pregătește să devină ceva ce au visat, mai degrabă, părinții?
La modul ideal, fiecare dintre noi ar trebui să ne putem practica meseria cu toată inima, indiferent de ce alegem, să ne putem regăsi și sufletește în ceea ce facem. Cred că profesia de interpret este una foarte norocoasă, în sensul că îți dă șansa să explorezi toate aceste deschideri spirituale pe care le oferă muzica. Într-adevăr, sînt mulți copii care ajung să trăiască visurile neîmplinite ale părinților lor, dar, mai devreme sau mai tîrziu, fiecare ajunge să-și dea seama care este menirea lui.
Am avut și studenți pasionați, preocupați să exploreze ei înșiși diverse soluții și am avut, pe de altă parte, și studenți pentru care muzica era o profesie ca oricare alta. Gradul de implicare a fiecărui artist este o chestiune personală. Eu, însă, le-am atras atenția și studenților că sîntem niște privilegiați, pentru că obiectul muncii noastre este reprezentat de capodoperele cele mai grozave din domeniul muzicii.
„Astăzi tinerii nu mai trebuie să treacă Dunărea înot ca să vadă Europa”
Să ne întoarcem puțin în timp. Cît de „la modă” era studiul unui instrument muzical printre tineri sau copii atunci cînd ați început dumneavoastră, prin comparație cu anul 2025?
Faptic vorbind, numărul de copii care se înscriu acum la liceele de muzică este mult mai mic, poate chiar înjumătățit față de acum 20-30 de ani. Societatea și așteptările oamenilor de la viață s-au schimbat în prezent. Acum, ne îndreptăm către ideea aceasta că trebuie să obținem rezultate cît mai rapide, cu un efort cît mai mic. Ei bine, pregătirea pentru performanță în muzică presupune foarte multă muncă și, mai ales, foarte mult timp care se acordează cu timpul nostru de evoluție umană.
De pildă, am învățat Concertul de Beethoven în Conservator, cînd aveam 19-20 de ani, însă abia acum, după ce l-am avut în repertoriu aproape trei decenii, pot spune că am ajuns la nivelul dorit cu această lucrare.
Ați reușit, grație competițiilor de vioară, să părăsiți țara și să vizitați Europa într-o perioadă în care străinătatea era mai degrabă inaccesibilă. Cum l-a schimbat această experiență pe tînărul Alexandru Tomescu?
Înainte de 1989, cînd străinătatea era o experiență unică în viață, obțineai viza de ieșire, plecai și nu te mai întorceai niciodată. Părinții mei au decis să merg, însoțit de tatăl meu, la concerte și concursuri în străinătate, dar să revenim, de fiecare dată, acasă. Cu eforturi considerbile, o dată pe an, reușeam această performanță – să ieșim în lume. Evident, era un paradis pentru un copil și acest lucru reprezenta o motivație importantă. Din păcate, în ziua de astăzi călătoriile s-au banalizat, au devenit foarte accesibile, dar prin anii ´80-´90 era ceva deosebit să zbori cu avionul. De altfel, țin minte că nici nu zburam cu avionul, pentru că era prea costisitor, ci mergeam cu trenul, cu vagonul de dormit pînă la Berlin sau Paris. Era o excursie care dura cel puțin două nopți și două zile.
Astăzi, tinerii beneficiază de niște înlesniri la care noi, relativ recent, nici măcar nu visam. Sigur, și acum sînt tot felul de provocări, dar de altă natură și care pot fi depășite fără toate opreliștile instituționale. Astăzi nu mai trebuie să treacă Dunărea înot ca să vadă Europa.
Este vreun drum anume care v-a rămas, în mod deosebit, în amintire?
Toate au fost memorabile, însă mă gîndesc la primul meu turneu. L-am avut la vîrsta pe care o are fetița mea acum, de 9 ani. Am mers cu tatăl meu în Austria și Germania, unde am cîntat concerte la diferite școli de muzică și la Biserica Ortodoxă de la Viena. Am fost extrem de mîndru, pentru că, drept onorariu, la unul dintre concerte mi s-a oferit un briceag elvețian, pe care l-am avut foarte mulți ani. În anii 1986-1987, un briceag elvețian în mîinile unui copil din România era ceva unic, fantastic!
Poate ați avut ocazia, cel puțin ca jurat în competițiile de vioară, să observați că au început să apară tot mai mulți copii-minune, acei „prodigy” în care s-au încadrat personalități precum Niccolo Paganini, Yehudi Menuhin și în care inclusiv dumneavoastră vă încadrați, pentru că ați debutat ca solist de orchestră la vîrsta de 9 ani. Ce trebuie să aibă în vedere mentorii care se „lovesc” de astfel de copii?
Am întîlnit, poate nu în concursuri, cît la masterclass-uri, copii foarte foarte talentați și foarte pasionați de ceea ce cîntau, uneori de vîrste într-adevăr micuțe. Părinții trebuie să aibă grijă la cîteva lucruri și anume să nu cedeze acestei tentații de a obține cît mai mult, cît mai repede, pentru că un interpret se construiește doar în timp. Trebuie parcurse neapărat anumite etape de dezvoltare intelectuală, fizică și muzicală. Eu sînt foarte conștient de această ispită a succesului rapid, însă ce e val, ca valul trece! Înțeleg, ai o sală entuziastă, care te aplaudă în picioare, dar după un minut-două, sala se golește. De aceea trebuie să fii foarte solid ancorat în ceea ce vrei tu să faci. Cei care aleargă pur și simplu după reușită vor fi foarte dezamăgiți, pentru că aceasta e foarte amăgitoare și instabilă. Dacă îți dorești, însă, să evoluezi spiritual prin muzică, atunci ai mai multe șanse să îți găsești împlinirea.
Auzim des ideea că, pentru a face performanță în muzică, precum în sport, este necesar să începem de la o vîrstă foarte fragedă. Se poate vorbi despre performanță și la vîrste mai tîrzii?
Nu e o condiție obligatorie să începi foarte devreme. Am văzut tot felul de excese, în Asia cel puțin; de pildă, copii de trei ani care se apucă de vioară. Vîrsta la care copilul simte că vrea să facă muzică este o chestiune cît se poate de personală. Și, în general, cînd se hotărăsc pentru ceva, copiii sînt foarte serioși! La modul ideal, legat și de dezvoltarea fizică, studiul viorii ar putea fi început la cinci-șase ani, dacă se dorește performanță. Sigur, e greu la acea vîrstă să ai o viziune clară legată de asta, să îți spui: „Într-o zi, o să cînt pe vioara Stradivarius!”, dar în cazul artiștilor interpreți, alegerea (meseriei, n.r.) se întîmplă în copilărie. Sînt și cazuri în care există multă motivație și dorință și atunci studiul începe mai tîrziu. Nu mai este, poate, la fel de ușor. Degetele nu mai au aceeași flexibilitate și există combinații de mișcări cu care trebuie să te obișnuiești, dar nimic nu este imposibil. Practicarea muzicii poate fi începută la orice vîrstă.
Mai există o altă credință, una care, de obicei, descurajează tinerii să urmeze o astfel de carieră, aceea că la noi, cu muzica se moare de foame. Dumneavoastră ați reușit să trăiți din muzică. Cît de ofertantă este, cu adevărat, România pentru cei care își doresc o asemenea carieră?
Nu este o viață ușoară. Cel care caută o anumită stabilitate financiară, anumite garanții, va avea parte de multe surprize. Totuși, ca muzician, poți activa într-o varietate de domenii. Poți să fii solist, membru al unui grup de muzică de cameră, poți să fii membru al unei filarmonici și să ai concerte săptămînal. Poți fi profesor fie la nivel de școală generală, fie la liceu sau la universitate. Poți fi realizator de emisiuni radio sau critic muzical. Sînt o mulțime de deschideri care țin de abilitățile fiecăruia. În ceea ce privește profesia de muzician, din cîte știu, salariile membrilor filarmonicilor s-au mai echilibrat, nu mai sînt atît de mici cum erau acum 10-20 de ani.
„Publicul își dorește să fie tratat cu seriozitate și respect”
Să facem o radiografie a prezentului. Din experiența dumneavoastră, ce își mai dorește publicul tînăr să audă sau să vadă în concertele de muzică clasică?
Publicul în general, nu doar cel tînăr, își dorește să fie tratat cu seriozitate și respect. Își dorește să fie tratat ca un public adult, nu ca un copil care primește ce își dorește. În clipa în care un organizator de evenimente culturale (cum ar fi o filarmonică sau cum facem noi, în cadrul Turneelor Stradivarius în fiecare an) propune publicului programe serioase, consistente, valoroase, atunci se construiește o relație de încredere. Publicul știe: chiar dacă vede pe afiș un compozitor pe care nu-l cunoaște, acesta a fost selectat pentru că e ceva interesant, demn de trăit.
Eu unul am făcut o schimbare majoră la direcția în care mergeam cu Turneele Stradivarius, în 2011. Atunci am compus pentru prima dată un altfel de program: Integrala Capriciilor de Paganini care au fost însoțite de o serie de proiecții video. Mulți specialiști îmi spuneau „Interesant, Paganini, dar totuși e doar pentru cunoscători. Cine ar vrea să asculte 24 de capricii? O să se plictisească!”. Rezultatul a fost spectaculos. Nu erau suficiente locuri în sălile de concert. Fiind înainte de incendiul de la Colectiv și sălile fiind neîncăpătoare, se puneau zeci, cîteodată chiar sute de scaune suplimentare inclusiv pe scenă. Am putut prin aceste Turnee Stradivarius să prezint programe dificile, poate chiar în premieră în România, care s-au bucurat de succes.
De ce resurse au nevoie tinerii ca să fie mai atrași de practicarea muzicii clasice?
Sînt de părere că toți cei care aleg acest drum au trecut printr-o experiență revelatoare fie mergînd la un concert, fie întîlnind un muzician. Cred că e important pentru tineri să aibă posibilitatea de a intra în contact cu muzica și de a vedea dacă rezonează într-adevăr cu ea, dacă simt că sînt pe aceeași lungime de undă. De mulți ani, sînt ambasadorul programului „Ascultă cinci minute de muzică clasică” de la Radio România Muzical. Și această campanie exact asta își propune, anume să aducă muzica clasică, în niște doze homeopatice, în școli, mall-uri, aeroporturi, bănci, centre comerciale, locuri în care, de obicei, nu te întîlnești cu ea. Eu am mers chiar și mai departe, am făcut proiecte-pilot în școli și grădinițe. Făceam niște mini-conferințe, de cam 20 de minute, în care le povesteam copiilor despre experiența mea cînd eram de vîrsta lor, despre ce m-a determinat să cînt la vioară, le și cîntam două-trei minute. Copiii din ziua de astăzi sînt foarte avansați și deschiși la muzica adevărată. Țin minte, le cîntam mai întîi Bach și, dacă îi vedeam că sînt realmente interesați, îi întrebam dacă vor să le cînt și ceva mai diferit. Le cîntam „Lăutarul” de George Enescu, ceva mai complex din punct de vedere componistic. Fără excepție, copiii spuneau că preferă muzica lui Enescu.
Aveți o fetiță de 9 ani, despre care aflăm că este mai pasionată de activități în aer liber. Mulți tineri sînt, acum, pasionați de astfel de activități, dar și mai mulți sînt pasionați de activități digitale. Ca tată și ca violonist, aș vrea, în încheiere, să îmi răspundeți la următoarea întrebare: mai au nevoie noile generații de muzică?
Categoric, o să avem cu toții mereu nevoie de muzică, pentru că întotdeauna vor exista momente în care cuvintele își vor fi epuizat potențialul lor de comunicare. Pentru asta s-a inventat muzica: pentru a exprima inexprimabilul, pentru a exprima cele mai intense și mai profunde trăiri pe care le avem ca oameni. Eu cred că în muzică se pot găsi foarte multe răspunsuri, nu neapărat toate, dar putem găsi răspunsuri la întrebările care ne frămîntă pe noi, ca oameni. Sînt încrezător că vom avea mereu nevoie de muzică.
***
Sursă cover foto: www.romania-muzical.ro
Niciun comentariu