L-am întâlnit de pictorul Alexandru Ichim la etajul al doilea al clădirii Galeriilor de artă, de pe Lăpușneanu, în atelierul în care doar el putea să găsească ordinea din amalgamul de rame, pînze, cărți, tablouri și fotografii. Un om înalt, cu părul cărunt şi ochelari pe nas, căruia nu îi ghiceşti vârsta nici după trei ore de conversaţie, Alexandru Ichim crede că fără formarea sa de matematică-fizică nu s-ar fi descurcat în desen sau în pictură. Membru al Uniunii Artiștilor Plastici, acesta s-a născut în 1942, în comuna Focuri, și și-a legat toată viața de orașul Iași, despre care spune că este mereu o sursă de inspirație. Însă povestește zîmbind că nu a încercat niciodată să creeze pentru premii sau pentru aprecierea altora, ci fiindcă a considerat mereu că arta este cea mai frumoasă formă de existență.

Care este povestea dumneavoastră? Cum v-aţi descoperit pasiunea pentru pictură?

Ştii cum e cu pasiunea pentru pictură la mine? M-am născut cu ea, chiar m-am născut. Cînd eram mic şi plecau părinţii pe mai ştiu eu unde, eu stăteam şi pictam. Nici nu prea vorbeam. Eu am făcut un liceu real, nu am făcut liceu de artă. Am vrut să mă duc la artă printr-a IX-a, însă ghinionul a fost că nu puteam să mă transfer aşa de capul meu. Trebuia să vin cu părinţii, părinţii nu erau de acord, aşa că m-am lăsat păgubaş. Dar pasiunea ardea în mine. Chiar zilele trecute m-am uitat prin nişte lucrări de la vîrsta aceea şi am realizat că mi-a prins foarte bine liceul pe care l-am urmat. Pictura, desenul mai bine spus, este la început mai mult matematică-fizică. Venind de la un profil real, mi-a fost uşor să mă adaptez, mult mai uşor decît celor care urmau un liceu de artă.

Se spune că talentul se moşteneşte. A fost cazul şi la dumneavoastră?

Am o moştenire din asta genetică. După mamă sînt neamţ, adică foarte dur, iar după tată sînt foarte liniştit. Tata fusese cântăreţ. Combinaţia asta de raţional cu sensibil este ideală și aşa a fost şi în cazul meu. Deşi nu era niciunul din părinţi talentat în ale picturii, din raţionalul mamei cu sentimentalul tatălui a rezultat un talent care le cere pe amândouă.

Ştiu că aţi urmat cursurile Facultăţii de Arte Plastice din Iaşi. Cât de important este să ai studii in domeniu?

Studiile sînt foarte importante. Facultatea îţi arată un drum. După rămîn bibliotecile, cărţile, ş.a.m.d. Pictura asta are nişte reguli, nişte legi. Oricît de abstract vrea să fie un tablou, oricît de aiurea par a fi aruncate culorile pe o pînză, pentru persoana care a realizat lucrarea nu este nimic aiurea, nimic întîmplător. Pictura are, la fel ca muzica, șapte note. Dacă în muzică sunt șapte note muzicale, în pictură sunt șapte culori.

Am o moştenire din asta genetică. După mamă sînt neamţ, adică foarte dur, iar după tată sînt foarte liniştit. Tata fusese cântăreţ. Combinaţia asta de raţional cu sensibil este ideală și aşa a fost şi în cazul meu. Deşi nu era niciunul din părinţi talentat în ale picturii, din raţionalul mamei cu sentimentalul tatălui a rezultat un talent care le cere pe amândouă.

Să înţeleg că dacă vrei să ajungi pictor nu ai nevoie decît de studii în acest domeniu.

(Rîde) Am prins ironia. De-ar fi atît de simplu… Deşi sînt de acord că studiile în domeniu sînt foarte importante, pictura ţine de trăiri, experienţă de viaţă, caracterul fiecăruia şi cel mai important, de acel talent despre care vorbeam. Nu îl ai? Nu e cum e în industria muzicală din ziua de azi, dacă ai un bănuţ – gata!, eşti cîntăreţ. În pictură dacă nu ai acel ceva, nu poţi intra. De supravieţuit nici nu mai vorbesc.

Care sînt artiştii care v-au inspirat?

Am gîndit, am lucrat, am studiat intens opera pictorilor care m-au impresionat cel mai mult. Pe unii mi i-am ales ca modele – nu în sensul lucrărilor, ci a modalităţii de a lucra. Pot aminti de Piero della Francesca, Michelangelo, Vermeer, Rembrandt. Îndeosebi primul mi se pare a fi foarte modern, foarte contemporan. Nu e lipsit de interes faptul că el a facut primele manuale de matematică, însă în primul rînd a fost pictor. De la el am învăţat că pictura trăieşte prin culoare.

Cînd mă despart de o lucrare, parcă mă despart de unul dintre copiii mei

Expoziţiile dumnevoastră sunt destul de rare. Totuşi, dacă vrem să vă vedem şi admirăm lucrările, unde le găsim?

La muzee, mai am şi pe acasă, prin străinătate. Franţa, Liban, America, Italia. Sînt peste tot. (rîde) Acum păcat ca muzeul din oraş este mai tot timpul în renovare. În trecut se organizau tot felul de expoziţii cu tematică în sala Contemporană. Sunt multe lucrări de ale mele în arhiva muzeului. Totuşi, deocamdată nu am programată nici un fel de expoziţie.

Cunoştinţele dumnevoastră spun că petreceţi extrem de mult timp în atelier, pictînd. De unde vă găsiți inspiraţia?

De peste tot. Am o lucrare inspirată din poezia „La steaua” a lui Eminescu. Ideea tabloului mi-a venit într-o dimineaţă la micul-dejun. Amestecînd în ceai, am observat cercurile care se formau în urma lingurii şi le-am stilizat în aşa fel încît lucrarea a primit Premiul de excelenţă. Mă inspiră şi oraşul în care locuiesc de atîta timp, oraşul Iaşi. Toată forfota, agitaţia. Mă inspiră orice.

Spuneţi că vă inspiră oraşul în care trăiţi. În artă, are o atât de mare influenţă zona în care trăieşti asupra lucrărilor pe care le realizezi?

Da, mediul are o foarte mare importanţă, influenţă. Să îţi dau un exemplu: luînd Bazinul Mediteranean, Cambogia, India, Mexic, vom observa că pictorii folosesc culori foarte tari, şocante şi sunt chiar hazardaţi. Cînd începi să te deplasezi spre poli, de exemplu în Norvegia, Suedia, nu mai găseşti culoare. Lucrările devin palide, mai puţin şocante, însă mai organizate.

Vă este greu să vă despărţiţi de lucrările pe care le realizaţi?

Chiar foarte greu. Este ca şi cum m-aş despărţi de unul din copiii mei. Da, îmi consider absolut toate lucrările o parte din mine. Zilele trecute întrebam pe una din persoanele căreia îi vîndusem o lucrare: „Dom’le, cum mai stă tabloul?” Ei bine, mi-a răspuns că nu este la el, însă este la Bucureşti, într-un loc sigur, în casa unui mare director. M-am simţit împlinit.

Consider că nu trebuie să umplu debaraua ca să dau dovadă de talent. Am avut şi profesori în facultate care spuneau „Vai, dar eu pot sa îţi pictez ceva la orice oră din zi şi din noapte. Am o debara plină cu lucrări.” Da, poate că avea, dar probabil era numai… o debara.

Aţi dedicat artei mai mult de jumătate din viaţă. Au fost aceştia ani savuraţi din plin?

Uite la asta chiar nu m-am gîndit niciodată. Dar cum să nu fie? Asta mi-a plăcut să fac, asta am făcut. Mi-am împlinit un vis. Bine, treaba cu arta asta este că…o trăieşti încontinuu. Şi cînd te culci, şi cînd te trezeşti. Eu am chiar nişte foi pe la cap şi cînd imi vine vreo idee ceva o notez imediat. Eu cred că în viaţa mea cam o treime am stat să lucrez şi două treimi am încercat să îi observ pe eroii din jur. Am trăit şi pe scara cu academicienii, şi pe cea cu huliganii. (rîde) Am trăit mai zbuciumat, însă am trăit din plin, iar arta, arta a fost tot timpul o parte din mine.

Eu mi-am propus să uimesc cu fiecare lucrare pe care o realizez

Aveţi un număr impresioant de lucrări, însă multe dintre ele le ţineţi pentru dumneavoastră.

Consider că nu trebuie să umplu debaraua ca să dau dovadă de talent. Am avut şi profesori în facultate care spuneau „Vai, dar eu pot sa îţi pictez ceva la orice oră din zi şi din noapte. Am o debara plină cu lucrări.” Da, poate că avea, dar probabil era numai… o debara. Eu mi-am propus să uimesc cu fiecare lucrare pe care o realizez. Poate cei cu debaralele pline şi-au propus doar să picteze mult. Dar mai sînt şi pictorii care trăiesc din asta. Acei oameni pictează mult tocmai pentru a se putea întreţine. Eu nu am avut idealuri dintr-astea.

Aţi menţionat faptul că nu vă vine uşor să vorbiţi despre proiectele în curs de desfăşurare. Totuşi aș vrea să vă întreb, în momentul de faţă, la ce lucraţi?

Uite acum, de exemplu, lucrez la ceva de care sunt extrem de mîndru. În ultima vreme sînt foarte interesat de politica asta. În trecut, personalităţi ca Eminescu, Kogălniceanu, Bălcescu aveau idealul să facă o Românie. Mai nou, idealul celor de la putere este să o fure. Fac o lucrare mare, o frescă în timp. Personajele principale vor fi Bălcescu, Eminescu, Cuza, Kogălniceanu, Carol I, Ferdinand, Regina Maria, iar tema va fi „Ce a fost România, şi ce a ajuns…”. Mă gândeam că ar trebui să o duc la Parlament, să o pun acolo. (rîde)

Credeți că mai este pictura apreciată?

Nu cred că este la fel de bine văzută ca înainte. Au cam dispărut valorile. S-a creat un amalgam de non-valori. Din cauza publicului mai puţin pregătit, sau a celor cu receptorul-ochi, care este cel mai important receptor al omului, nu foarte dezvoltat, pictura nu este atît de apreciată pe cît ar trebui. Lipseşte cultura. Din păcate, dacă dispare cultura, dispare civilizaţia.