Încă de copil, pe cînd cititul cărților nu-i era familiar, tatăl său îi citea pasaje din istoria țării, iar interesul pentru poveștile trecutului a început a crește. Astăzi, după decenii de activitate în cadrul Facultății de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza”(UAIC) din Iași, unde i-a urmat în carieră tatălui său, academicianul Gheorghe Platon, profesorul universitar Alexandru Florin Platon nu ar mai putea concepe viața fără istorie.

Ați copilărit printre cărțile de istorie ale tatălui d-stră. Cum v-ați descoperit pasiunea pentru domeniul în care activați astăzi?

A fost ceva foarte firesc. Nu m-am gîndit nicioadată să fac altceva decît istorie, venind totul de la sine datorită faptului că așa am crescut. Am crescut cu lecturile care mi s-au făcut pe vremea în care nu știam încă să citesc, cu filmele pe care le-am văzut alături de părinții mei. Așadar, am crescut într-un mediu care m-a încurajat să fac fie Istorie, fie Litere, mama fiind profesoară la Litere, iar tatăl meu profesor la Facultatea de Istorie. Deci, consider că este o vocație pe care am avut-o dintotdeauna și nu pot spune că am dobîndit-o, ci că m-am născut cu ea.

Cum v-a influențat tatăl d-stră, istoricul Gheorghe Platon, în decursul carierei?

Orice părinte este un model în viață, un model intelectual și cu siguranță tatăl meu a fost cel mai important model și primul, de altfel, din viața mea. El mi-a îndrumat primele lecturi, cu el am stat de vorbă pentru prima dată despre subiecte cu caracter istoric și, mai ales, de la el am învățat un lucru foarte important și anume etica și ținuta profesorului. Le datorez formarea mea morală și intelectuală, atît lui, cît și mamei mele, dar lui în special, pentru că i-am urmat profesia.

Pe lîngă primirea Premiului „A. D. Xenopol” al Academiei Române (1999), ați primit și distincția „Chevalier des Palmes Académiques” a Republicii Franceze (14 iulie 2002). Ce au însemnat acestea pentru d-stră?

Premiul „A. D. Xenopol” al Academiei Române se dă anual pentru cea mai bună carte de istorie. Am primit acest premiu, despre care îmi face plăcere să vorbesc și acum, pentru teza de doctorat, pe care am susținut-o în 1996 și publicat-o, apoi, în 1997. Se pare că mica mea contribuție la problema pe care am cercetat-o în lucrare a fost socotită ca fiind destul de însemnată pentru a primi acest premiu, care mă onorează și acum.
În ceea ce privește distincția „Chevalier des Palmes Académiques” a Republicii Franceze, a fost iarăși un premiu care este foarte important pentru mine și care, într-un fel, vine ca o recunoaștere a strînsei colaborări pe care am avut-o în acea perioadă cu Institutul Cultural Francez și cu directorul de atunci. Probabil este recunoașterea simpatiei mele pentru Franța și a familiarității mele față de cultura franceză. Am început să învăț franceză de la o vîrstă fragedă, mai exact de la 8 ani, am avut șansa să călătoresc la 13 ani, am învățat în Franța, apropiindu-mă de cultura acestei țări, de care mă simt legat și astăzi.

În prezent sînteți directorul Centrului de Istoria Evreilor și Ebraistică. Ce v-a determinat să acceptați această poziție?

Centrul a luat ființă în cadrul Facultății de Istorie, cu cîțiva ani în urmă, la inițiativa mai multor colegi și a unui fost profesor de la Facultate de Istorie din Iași, Mihai Răzvan Ungureanu, care a fost și ministru de externe și prim ministru al României. Cu toții am considerat că un asemenea centru, care să faciliteze mai buna cunoaștere a acestei importante minorități din România, a istoriei ei, a obiceiurilor, a culturii, erau necesare, după o lungă perioadă în care o asemenea familiaritate nu a fost posibilă. Iașul a avut una dintre cele mai importante comunități evreiești din România și mulți dintre membrii elitei intelectuale evreiești au fost foarte importanți și pentru cultura românească. Ca să rezum, era nevoie de a înființa acest centru, deoarece era necesară o lărgire a orizontului cultural în această direcție, pentru o mai bună cunoaștere a trecutului și prezentului acestei minorități, care a jucat un rol foarte important în istoria românilor și a orașului Iași.

„…interesul pentru istorie, chiar dacă scade la un moment dat, nu va dispărea niciodată”

Unul dintre foștii premieri ai României, Mihai Răzvan Ungureanu, v-a fost elev în perioada în care ați fost profesor al Colegiului Național „Costache Negruzzi” din Iași. Considerați că a existat o schimbare majoră în România în perioada mandatului său?

Sigur. A existat o schimbare de stil, care este, de altfel, cea mai importantă. Cînd spun schimbare de stil, mă gîndesc în primul rînd la un alt tip de discurs, un alt fel de conduită, de comportament foarte deosebit de cel existent pînă atunci și chiar după. De asemenea, și încercarea de a construi un act politic pe baza unei culturi și educații intelectuale deosebite.
Nimic nu se poate face în societatea noastră și în lumea aceasta fără o educație culturală, fără o anumită cultură, pe care, evident, poți să clădești. Iar dacă lumea noastră politică este precară în generalitatea ei, acest lucru se întîmplă și pentru că educația este deficitară. Mihai Răzvan Ungureanu se deosebea mult din acest punct de vedere de toți contemporanii săi politici și în sensul acesta vorbesc de diferență de stil, atunci cînd mă refer la perioada în care a activat.

Cum sînt văzuți istoria și istoricul în afara granițelor României?

Istoria nu are o poziție de invidiat astăzi nicăieri în Uniunea Europeană; nici disciplinele umaniste nu sînt atît de prețuite cum erau odinioară, însă există o criză a științelor umaniste și un deficit de atenție care se acordă peste tot în lume.
Dar în ceea ce mă privește sînt optimist, deoarece interesul pentru istorie, chiar dacă scade la un moment dat, nu va dispărea niciodată, deoarece este vorba aici de timp, de trecut. Iar timpul și mai ales trecutul au o dimensiune culturală identitară foarte puternică, nu numai pentru comunități, ci și pentru simplul individ.
Deci, interesul pentru istorie va rămîne atît timp cît interesul fiecărui individ pentru propriul lui trecut și pentru trecutul comunității din care face parte va fi viu. Din acest motiv, sînt foarte optimist în privința viitorului istoric și aceasta este, în general, în liniile sale esențiale, filosofia tuturor colegilor străini cu care am colaborat și cu care colaborez, mai ales din Franța.

Ați absolvit Facultatea de Istorie-Filozofie din Iași (1980) cu media 10, fiind șef de promoție pe țară. Cît la sută a contat pasiunea și cît a contat munca d-stră în acest domeniu?

A fost pasiune. Nu am făcut un efort deosebit pentru a obține rezultatul acesta, dar mi-a plăcut să citesc, să învăț. Am făcut-o și dintr-o obligație morală, fiind fiul tatălui meu, care era, de altfel, profesor la Facultatea de Istorie. Fiind student al aceleași facultăți, eram într-o situație ingrată, atît eu, cît și el. A fost foarte preocupat de ceea ce se numește astăzi imagine – să nu-i știrbesc cumva imaginea de părinte și de profesor, printr-un comportament sau o atitudine inadecvate față de obiectul meu de studiu. Din acest motiv m-am străduit să fiu întotdeauna ireproșabil din punct de vedere intelectual, ca student, tocmai ca semn de respect pentru profilul tatălui meu. Cu toate acestea, mi-a și plăcut ceea ce am făcut.
Mi-a plăcut să citesc, mi-a plăcut să povestesc ceea ce citesc și cred că e vorba despre o vocație pe care mi-am descoperit-o și aceea este cea de profesor. Sînt și cercetător, dar am senzația că sunt mai bun profesor decît cercetător, fiind o vocație pe care am urmat-o după terminarea studiilor universitare și care mă alină și astăzi, după atîtea decenii.

Ați fost decanul Facultății de Istorie timp de două mandate (2003-2012). Din punctul de vedere al relației cu studenții, care este diferența între a fi profesor și a fi decan?

Ca profesor, ai datoria de a fi corect, echitabil; să fii drept, în ultimă instanță, cu studenții. Atunci cînd îi apreciezi, cînd îi evaluezi, ai datoria să fii foarte bun, să le spui tot ceea ce știi și să le spui în așa fel încît studenții să învețe sau să aibă senzația că prezența lor la cursuri nu este inutilă.
Poziția de decan implică ceva mai mult; trebuie să completezi această dimensiune profesorală cu o sensibilitate mai accentuată față de viața lor de studenți, față de cum se desfășoară aceasta, de necesitățile acestora, de dorința de a participa la viața facultății, de a avea un cuvînt de spus în ceea ce se decide la nivel de facultate. Astfel, ceea ce profesorul este obligat să transmită studenților în materie de cunoștințe și model intelectual trebuie dublat, atunci cînd ești decan, cu o preocupare mai largă față de felul în care studenții se simt la ei acasă în facultate.
Din păcate, nu toată lumea este așa la noi (în Universitate, în facultate), nu doar din vina profesorilor, ci și din a studenților, care, uneori, sînt prea amabili cu noi, aș putea spune, prea înțelegători, prea docili. Ar trebui să ne solicite mai mult, să ne ceară mai mult, să ne oblige să facem mai mult pentru ei, fie din punct de vedere administrativ, fie ca decan, fie ca profesor. Indiferent dacă studenții sînt sau nu serioși cu profesorii lor, datoria profesorilor este să-și facă meseria la cel mai înalt nivel.

”Asistăm la scăderea dramatică a calității actului didactic, a calității învățămîntului și a deprecierii simbolice a statutului profesorului”

Ați declarat că sînteți deranjat de modul precar în care funcționează insituțiile din România și de felul în care se desfășoară viața politică la noi. Care ar fi, în opinia d-stră, schimbările prin care ar trebui să treacă România pentru a se alătura marilor țări europene?

Sînt multe lucruri care trebuie să se întîmple. Așa cum văd eu situația și din punctul în care mă aflu, trecem printr-un moment foarte dificil, în care reperele, valorile nu mai sînt ceea ce erau odată. Acest lucru este dăunător, mai ales pentru tînăra generație, deoarece asistăm la scăderea dramatică a calității actului didactic, a calității învățămîntului și a deprecierii simbolice a statutului profesorului. De acest lucru sînt vinovate, în primul rînd, politicile deplorabile care s-au adus în ultimii ani în privința învățămîntului și nu doar în privința acestuia, dar vinovați sînt și profesorii care au acceptat această involuție.
Cred că ceea ce ar trebui să se schimbe este respectul față de ceea ce înseamnă valoare, educație și cultură, care trebuie să devină reperele noastre cotidiene, iar oamenii care le încarnează pe acestea să devină ei înșiși repere.
Acest lucru mi se pare urgent de făcut – să redescoperim admirația și repectul pe care le avem față de oamenii ce reprezintă valori în domeniul lor de activitate și să-i prețuim, luîndu-i drept modele în jurul cărora să reconstruim țesătura socială.
Eu, de pildă, am devenit istoric și cercetător nu doar prin lecturi și printr-o gimnastică culturală sau intelectuală, ci și grație unor modele pe care le-am avut, pe lîngă părinții mei, care au fost cele mai importante modele intelectuale și morale. Profesorii pe care i-am avut în școala generală și în liceu și astăzi rămîn pentru mine modele inspiraționale, cărora le datorez în mare măsură ceea ce sînt.
Acest gen de oameni și valorile lor, mie mi se pare că sînt din ce în ce mai rari. Iar acest lucru trebuie reconstruit, pentru a porni apoi, de aici, la refacerea țesutului social, care este din ce în ce mai precar.

Ați renunța vreodată la catedra de la UAIC pentru a fi profesor la o universitate din Franța, unde ați fost profesor-invitat?

Nu. Aș fi avut posibilitatea să mă stabilesc în altă parte, dar nu am făcut-o, pentru că m-am simțit foarte apropiat de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, în care sunt profesor de aproape 30 de ani. Nu am făcut-o și pentru că am avut șansa de a circula foarte des în străinătate, unde am predat de foarte multe ori. Mă simt în continuare foarte atașat de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, unde am fost student, unde sînt profesor și unde m-am format ca intelectual.

Cum vedeți prestația generației actuale față de domeniul istoric?

Sîntem într-un regres general. Generația actuală de studenți nu este cea care era odată, dar nu este vina lor; este foarte ușor să dai vina pe studenți și să uiți că, de fapt, culpa este mai generală și te privește și pe tine.
Nivelul studenților și al profesorilor este, din păcate, un reflex al situației critice în care ne aflăm ca societate, ca și comunitate politică.
Vinovată de acest lucru este lipsa de viziune, vinovate sînt politicile păguboase, lipsa de etică, nepriceperea; toate ne fac să arătăm așa cum arătăm astăzi.

Cum îi sfătuiți pe tineri să acționeze pentru a face ei înșiși parte din istorie?

Dacă mi-aș permite să dau sfaturi, aș spune că un lucru mi se pare important și anume că unele dintre cele mai sigure investiții în viață sînt cele în cultură și educație. Dacă studenții noștri vor dori să devină oameni educați, instruiți, lucrul acesta reprezintă un cîștig în plan uman foarte important. Un cîștig simbolic, al cărui efect material nu se va vedea imediat, sau poate niciodată, dar avem nevoie de oameni educați, oameni instruți, oameni pricepuți în ceea ce fac, oameni pasionați, pentru ca lucrurile să poată merge înainte și să se îmbunătățească față de cum sînt acum.
Sfatul meu este să mizeze și să creadă în valoarea și în utilitatea educației și a instruirii, singurele căi pentru a-i face oameni pricepuți, competenți și care le pot asigura, pînă la urmă, reușita în viață. Cultura și educația poate nu te vor ajuta să cîștigi foarte mult, dar, pe termen lung, există cîștiguri mult mai importante decît cele materiale.

Scurtă biografie

Alexandru-Florin Platon este profesor la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A fost decanul acestei facultăți timp de două mandate.
În prezent este membru al Comisiei de Istorie a Consiliului Național pentru Atestarea Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, director executiv al Centrului de Studii Europene al UAIC și director al Centrului de Istoria Evreilor și Ebraistică.