Alexander Rubel: „Nu mai creăm oameni, ci creăm elemente funcționale într-un sistem complex”

Care sînt problemele cu care se confruntă societatea contemporană? De ce România este considerată interesantă de comunitatea internaţională de arheologi? Cum arată România din perspectiva unui german? La toate aceste întrebări am găsit răspunsuri într-un dialog cu profesorul şi cercetătorul ştiinţific Alexander Rubel, directorul Centrului Cultural German din Iaşi.

După părerea dvs., care sunt principalele contribuţii ale Centrului Cultural German (CCG) în mediul educațional și cultural din România?

Trebuie să vorbim de două faze ale contribuţiilor CCG: cea din primul deceniu de după înfiinţarea centrului, în 1994, și o a doua fază, în care ne aflăm acum, după peste 20 de ani de la înfiinţarea CCG.
În prima fază, CCG, la fel ca Centrul Cultural Francez, a avut un impact enorm asupra mediului cultural ieşean, şi anume educaţia elitelor în domeniul cultural. Centrele au adus atunci nişte repere din ţările lor, prin modelul reprezentat de tineri, în diferite domenii. De exemplu, în domeniul jurnalismului, am avut colaborări în anii ’90 cu TVR, dar şi cu alte organizaţii jurnalistice, am făcut mai multe seminare şi workshopuri despre jurnalism, despre deontolgie, care au fost asemenea „apei în deşert” într-un fel, fiind primii, în anii ’90, care am adus idei şi concepte noi în artă. Chestii mai îndrăzneţe, mai puţin obişnuite, mai moderne, precum conceptul de „arta performativă”, care nu a fost cunoscută aici. S-au creat şcoli, de care au profitat tinerii de atunci şi care astăzi sînt profesori şi formatori.
Atunci nu aveai acces atît de uşor la informaţiile şi modelele respective, internetul fiind abia la începutul începuturilor şi nici nu era uşor să călătoreşti în Vest. Deci, aceasta a fost prima fază, în care centrele culturale au fost un fel de modele.
În momentul de faţă, am devenit mai mult un „player” între mai mulţi actori culturali. În Iaşi s-a dezvoltat o scenă culturală influenţată de mai mulţi factori din diferite domenii şi forme de artă (de la muzică la artă plastică, pînă la educaţie în universităţi), care este modernizată şi europenizată. Şi, în acest context, noi dăm doar anumite impulsuri şi nu mai venim cu modele. Deci, nu venim cu proiectele noastre şi le impunem aici, ci le proiectăm împreună cu partenerii locali.
Ţelul final, în colaborarea noastră culturală, este să fim doar parteneri minori. Am ajuns, în principiu, în faza aceasta, în care suntem noi partenerii actorilor culturali ieşeni, care s-au dezvoltat grozav în ultimii 10 ani.

Care este rolul Centrului în schimburile culturale germano-române?

Suntem şi acum prima adresă unde trebuie să vină cineva care se interesează de Germania, fie că este vorba despre cei din domeniul schimbului academic, despre cei care solicită informaţii despre cultura germană sau, în ultimul timp, despre cei care se interesează de angajările în Germania şi care urmăresc cursurile de germană.
Apropo, aspectul lingvistic este coloana vertebrală a CCG. De la început oferta noastră de cursuri de limbă germană este în folosul acestui schimb, credem în beneficiile cunoştinţelor multiple în domeniul lingvistic.
Nu mai e de ajuns să ştii engleză, şi nimeni nu te mai întreabă dacă ştii engleza, ci: „În afară de engleză, ce mai ştii?”. Iar limba germană, fiind vorbită de peste 100 de milioane de oameni numai în Europa, ca limbă maternă, joacă un rol primordial.

„Educaţia are nevoie de bani, acesta e punctul cardinal”

V-aţi făcut studiile în Germania, la Universitatea Konstanz. De ce în Germania există un sistem performant şi unde greșește statul român cînd vine vorba despre Educație?

Nu ştiu dacă putem spune că greşeşte. Fiecare ţară are o tradiţie, o strategie, un concept educaţional şi sînt convins că ar fi o mulţime de profesori germani care ar veni aici să spună unde sunt greşelile politicilor în domeniul academic german. Astfel, eu n-aş vorbi de anumite greşeli, aş vorbi, în principal, despre baza politicii educaţionale. Și acolo este vorba de bani, pentru că Educaţia are nevoie de bani, acesta e punctul cardinal.
Dacă, după aceea, îi investeşti în cursuri de master sau în stagii internaţionale, atunci se poate discuta unde sunt greşelile, dar baza principală este acordarea unei sume reprezentative pentru educaţia din toate domeniile şi din toate stadiile. Acolo, probabil, România trebuie să acorde mai multă atenţie pentru viitor – o ţară care este dependentă, într-un fel, de pregătirea oamenilor care locuiesc aici, pentru că, în afară de un pic de ţiţei şi gaz, nu e nimic de vîndut decît creierul oamenilor.
Nu aş critica prea mult. Săptămîna trecută am vorbit cu un antreprenor din Germania, care are o firmă cu peste 200 de angajaţi. El a deschis la Iaşi un punct de lucru; acum e abia la început şi are cinci ingineri pentru conceperea şi dezvoltarea aparaturii medicale în diverse domenii. Mi-a spus că a venit în Iaşi pentru că aici are oameni care au studiat ingineria la un nivel înalt. Faptul că firmele germane vin în România vorbeşte clar despre o atitudinea care nu este setată pe critică, ci pe apreciere.

„România este o ţară foarte interesantă pentru comunitatea internaţională de arheologi”

Aţi fost membru în colectivul grantului „Arheologia românească în context european. Receptarea civilizației Cucuteni în ştiința preistorică europeană pînă la al Doilea Război Mondial”. Care a fost impactul acestui proiect?

A fost un proiect care s-a legat în primul rînd de Hubert Schmidt, care, prin publicaţii sale din Germania legate de zona Cucuteni şi practica culturii Cucuteni, a deschis calea acestei culturi către Europa.

În prezent, paza siturilor nu este asigurată, existînd riscul vandalizării. Credeţi că se mai pune preţ astăzi pe arheologie?

Trebuie să facem diferența între „arheologie”, care este actul de a dezvălui patrimoniul, şi protecţia patrimoniului. Pentru protecţia patrimoniului sînt alte instanţe responsabile, în special în judeţele României, unde sînt departamente speciale.
Arheologia se ocupă de descoperirea şi de valorizarea siturilor arheologie, iar de păstrarea şi de protecţia patrimoniului se ocupă Ministerul Culturii şi alte instituţii şi acolo există mai multe chestiuni discutabile.
O altă problemă sînt siturile arheologice neatinse, dar cunoscute. Acum cîţiva ani a fost publicat Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, unde fiecare sit găsit a fost marcat, şi acum, bineînţeles, nu se pot proteja acele situri, care nici nu sînt atacate de arheologi. Dar problema este că vin braconieri, cu aparatură detectoare şi jefuiesc astfel de situri. Aceasta este o treabă de poliţie, Poliţia Patrimoniului, care trebuie să urmărească astfel de cazuri. Însă este imposibil să se asigure paza pentru orice sit arheologic în curs de săpătură.

Ce riscă societatea din această cauză?

Sînt absolut ferm convins că societatea are de suferit, dar este o problemă care apare şi în alte ţări, unde cei cu detectoare umblă şi caută. Uneori, depinde de conştiinţa lor.
În Germania, de exemplu, în regiunea Hessen, există o colaborare foarte bună cu unii dintre astfel de arheologi amatori. În Anglia e cu totul o altă politică, acolo se colaborează mult mai deschis cu braconierii, de la ei se cumpără şi monede. Italia este o ţară în care astfel de acte de vandalism cultural sînt o tradiţie şi sînt familii de braconieri care de generaţii jefuiesc mormintele etrusce şi vînd vasele greceşti pe piaţa internaţională. Este o problemă, dar nimeni nu se poate feri de aceasta.

Care a fost cel mai ambiţios proiect, realizat de dvs., ca arheolog?

Probabil proiectul cu Universitatea din Erlangen – Nürnberg, cu care avem o colaborare în privinţa geomagneticii.
Geomagnetica este o tehnică neinvazivă, care, prin rezistenţa solului la impulsuri magnetice, poate depista, la siturile cunoscute, cum arată situl, cum arată aşezarea, cum arată exact locuinţele ş.a.m.d.. Şi, prin scanarea geomagnetică a unei zone, se pot depista anumite situri care nu au fost cunoscute înainte, se poate vedea exact cum au arătat, fără să sapi, deci noninvaziv, ci cu un simplu aparat.
Acesta este proiectul pe care îl urmărim de doi-trei ani, cu colegii de la Universitatea din Erlangen, şi anume să facem o astfel de radiografie a siturilor cucuteniene din Moldova.

În 2002, cînd ați vizitat prima dată Ibida, una dintre cele mai importante cetăți antice de pe teritoriul României de astăzi, aţi menţionat că v-aţi îndrăgostit de genius loci („spiritul locului”). Ce anume v-a impresionat?

Este o vale retrasă de lume, astăzi; atunci era la o intersecţie mai importantă a drumurilor romane. Acum este un sat lipovean, care are un farmec aparte. Este o vale foarte interesantă, cu nişte zone împădurite şi chiar cu nişte stînci şi munţi în jur. Dar, în afară de aceasta, este cetatea Ibida, care în Antichitatea tîrzie, a avut un rol esenţial în Dobrogea, fiind construcţia cea mai mare, cu peste 24 de ha de fortificaţii.

Care este stadiul cercetărilor de la Ibida, după 15 ani?

O voi cita pe şefa şantierului, doamna Mihaela Iacob: „Este o sarcină pentru o viaţă, dacă nu pentru mai multe vieţi”. Deci, nu se poate spune dacă este un stadiu avansat sau final. Vă daţi seama, sînt 24 de ha de fortificaţii, este o metropolă care are minimum cinci mii de morminte nedezgropate. Deci, pot spune că dă „pîine” pentru încă minimum două-trei generaţii de arheologi.

Ce preconizaţi că ascunde acest sit?

Dacă ştiam ce ascunde, nu mai lucram acolo. Nu pot să spun decît ce ştim în urma săpăturile realizate pînă acum – că vorbim despre un centru comercial şi militar foarte important din Antichitatea tîrzie.
Prin poziţia sa între Dunăre şi Marea Neagră, avea rolul unei fortificaţii importante pentru armata romană din epoca tîrzie. Avea o mulţime de produse importate, deoarece se găsesc o mulţime de cioburi, diferite de cele caracteristice zonei, care arată că au avut stocuri mari de bunuri alimentare.

Credeţi că epocile vechi au fost suficient studiate sau mai putem avea surprize, mai ales în urma săpăturilor arheologice?

Acesta este unul dintre motivele pentru care colegii din Germania şi din alte părţi vin aici pentru proiecte comune, avînd finanţare şi implicare din diferite ţări. Pentru că aici mai sînt lucruri foarte importante pentru preistoria şi pentru istoria epocii clasice, care încă nu au fost atinse şi care sînt diferite față de cum sînt în alte ţări. De exemplu, în Germania, în secolul al XIX-lea, cele mai multe case romane au fost atacate de arheologii de atunci, cu alte metode şi tehnici de cercetare, care nu au fost atît de fine şi care, într-un fel, au distrus multe dintre lucrurile care trebuiau să fie cercetate.
România este o ţară foarte interesantă pentru comunitatea internaţională de arheologi; sînt o mulţime de congrese internaţionale. De exemplu, anul trecut am organizat împreună cu Institutul Arheologic din Berlin un congres internaţional, în Iaşi, de mare anvergură, în cadrul căruia am discutat despre Cultura Cucuteni şi culturile contemporane din zonă. Congresul a fost de mare succes şi va fi încununat cu un volum care va apărea la sfîrşitul acestui an.

După afirmaţia lui Károly Kerényi (n.r. – filolog care a pus bazele studierii mitologiei Greciei antice), un istoric al Antichităţii lucrează în spiritul religio academici – religia savantului. De ce aţi ales ca domeniu de cercetare lumea antică?

În timpul studenţiei, cînd am ales foarte conştient istoria, domeniul acesta – antichitate şi arheologie – s-a cristalizat în faţa mea. De asemenea, domeniul ales este influenţat şi de profesorul pe care l-am avut. Fiind copil mic, am citit mult despre Antichitate, am avut cărţi cu explicaţii şi cu desene reprezentative, care arătau cum au trăit romanii, cum au trăit egiptenii ş.a.m.d.. Deci, am avut un interes sporit mereu pentru perioadele istorice.
Dar nu aş vorbi despre religie în acest context, pentru că, totuşi, aceasta este o meserie, o meserie foarte plăcută, dar care nu trebuie să fie pusă într-o sferă transcendentă.

„Criza de astăzi este un sentiment”

Ce înseamnă „istorie” pentru dumneavoastră?

O întrebare foarte grea. Îţi voi răspunde cu o pildă. Acum cîţiva ani, un tînăr de 18-20 de ani din Germania a venit la mine cu rugămintea de a-l ajuta. El a depistat în documentele de adopţie pe care le avea că s-a născut la Iaşi şi a fost dat la o casă de copii. Prin documentele acelea a găsit şi numele mamei sale şi m-a rugat să-l ajut, să îi caut familia. Cu ajutorul unei colege de la „Ziarul de Iaşi”, am reuşit să o găsim pe femeia aceasta. Tînărul a venit aici, l-am dus în colibă, altfel nu i se poate spune construcției în care locuia femeia respectivă şi unde erau nişte condiţii inimaginabile. Noi ne gîndeam ca va fi un şoc pentru acest tînăr şi ne simţeam oarecum penibil, dar pentru el a fost unul dintre cele mai importante momente ale vieţii, pentru că a aflat despre istoria sa personală, despre istoria sa genetică. Chiar dacă a trăit într-o familie fantastică din Germania, care i-a oferit tot, care l-a iubit, el a simţit că îi lipseşte ceva. A fost propria istorie, locul de unde vine, iar părinţii lui l-au susţinut în demersul de a-şi căuta originele biologice. Deci, tu poţi să fii funcţionar, poţi să fii un inginer foarte bun, să îţi faci meseria, dar, dacă n-ai istorie şi nu ştii de unde vii, atunci eşti un nimic.

După opinia unora, trăim într-o epocă de criză. Cum au biruit grecii antici marile schimbări?

În primul rînd, este o criză în momentul în care omul crede că este într-o criză; eu nu ştiu dacă sîntem efectiv într-o criză.
Dacă mă uit la cifrele economice din Europa şi le compar cu situaţia de acum 50-100 de ani, trăim într-o perioadă fantastică, economic vorbind, şi într-o perioadă unică, vorbind de stabilitate şi pace în Europa.
Dacă vorbim despre o criză acum, este o criză minoră, deci care nu are o semnificaţie enormă. Referitor la Antichitate, crizele puteau să fie foarte dese, mai ales în oraşele greceşti, unde puteau să vină de la o zi la alta catastrofe, cum ar fi un război, în care eşti înfrînt, asta însemnînd că toţi bărbaţii sînt omorîţi, iar femeile şi copiii sînt vînduţi în sclavie; deci, aceasta este o criză.
Lumea, în culturile antice, cum ar fi cultura greco-romană, care a fost una foarte dezvoltată şi avea rezultate importante în domeniul cultural, a fost cumva marcată de o viaţă incertă şi grea, mai ales pentru majoritatea oamenilor, care nu prea au avut bunăstare. Eu vin mereu cu un exemplu la studenţi: „Cum s-ar simţi lumea, dacă nu am avea stomatolog? Închipuiți-vă ce dureri şi ce infecţii au avut oamenii din Antichitate, numai din cauza afecţiunilor dentare”.
Deci, criza de astăzi este un sentiment, aș spune eu; în trecut criza era de azi pe mîine.

Lumea modernă, marcată de „lipsa de educaţie cultural-istorică”

Credeţi că istoria veche predată studenţilor este suficientă?

O întrebare la care aş răspunde simplist, că nu e nimic niciodată suficient. Pe de altă parte, vorbind în general despre întreaga Europă, am impresia că lipseşte înţelegerea asupra importanţei conceptului de fundament cultural. Majoritatea elitelor de astăzi sînt cumva rupte de această înţelegere asupra fundamentului cultural. Şi aici vin cu un exemplu: cel mai mare geniu al fizicii, Isaac Newton, este cunoscut astăzi doar datorită descoperirilor sale din domeniul fizicii, iar studiile pe care el le considera cele mai importante, precum cele despre religie, nu le cunoaşte nimeni astăzi. Astfel încît, cei ca Isaac Newton sau Kant, au fost oameni care nu au crezut doar în progresul tehnic şi nu au gîndit doar contextul în cifre de afacere şi în dezvoltarea electronică a unui device, au fost oameni cu interese diverse.
Astăzi, mai ales în rîndul liderilor economici, avem de-a face cu oameni mai superficiali, care ştiu o meserie, dar nu mai au reflecţiile acestea culturale sau generale, ci numai cunoştinţele de bază. Acolo aş spune că e o lipsă. Şi e greu de spus cum se poate contracara această tendinţă.
Sînt mult mai multe cerinţe astăzi pentru copii, decît acum o sută de ani, cînd se învăța cu totul altceva şi exista mai mult spaţiu pentru învăţătura culturală. Acum ştim atît de mult despre genetică, despre chimie, despre alte subiecte interesante, încît sistemul educaţional este mai mult un proces de a forma nişte oameni care au ca scop funcţionarea în această lume modernă. Nu mai creăm oameni, ci creăm elemente funcţionale, într-un sistem complex.
Aceasta aş spune că e o problemă, lipsa aceasta de educaţie cultural-istorică, care nu este numai o lipsă de educație, ci este o lipsă în conceptul lumii moderne, probabil. De exemplu, am înţeles că vrea să se scoată latina din şcoală sau au fost astfel de încercări, iar faptul că există o discuţie asupra acestui subiect, este un semn în acest context.

Şi, în final, cum aţi descrie experienţa de profesor, cercetător şi experienţa managerială aici, în România?

România mi-a oferit şanse de carieră pe care nu ştiu dacă le-aş fi avut în Germania. Sînt foarte mulţumit de mediul academic, mediul cultural şi mediul uman din România. Şi nu m-aş plînge pentru niciun moment de alegerea mea de a rămîne mai mult decît am prevăzut la început, cînd am zis că stau maximum trei ani.
Există şi obstacole în sistemul birocratic din Romania, fiind mult mai enervant decît sistemul german, pe care îl credeam înainte foarte birocratic. Birocraţii germani sigur găsesc aici maeștri în birocraţie. Albert Camus a spus că Sisif este un om fericit. În sensul acesta, doar în privinţa birocraţiei care mă loveşte, pot să spun că sînt un Sisif fericit.

Scurtă biografie

Născut la 27 decembrie 1969, Alexander Rubel este un istoric al Antichităţii. A studiat Istorie, Germanistică și Filosofie la Universitatea din Konstanz, Germania, în cadrul căreia a fost şi cercetător, la Catedra de Istorie Antică.
În anul 2001 a venit la Iași, ca director al filialei Goethe – Zentrum.
A devenit lector şi reprezentant DAAD la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) din Iaşi.
În prezent este directorul Centrului Cultural German din Iași, cercetător ştiinţific, directorul Institutului de Arheologie al Academiei Române din Iași, şi, în acelaşi timp, profesor asociat la UAIC.