Ala Sainenco: „Eminescu rămîne punctul de referință și pentru poeții de azi”

Ala Sainenco este managerul Memorialului Ipotești – Centrul Național de studii ,,Mihai Eminescu”, postură în care a ajuns după mulți ani de experiență universitară în Republica Moldova. În interviul acordat, am discutat despre Memorialul Ipotești și despre locul pe care Eminescu îl ocupă încă în mentalul colectiv al românilor.

Veniți din nordul Basarabiei, dintr-un mediu universitar, unde ați deținut funcția de decan al Facultății de Litere a Universității de Stat „Alecu Russo” din Bălți. Așadar, v-ați reprofilat: dintr-un mediu universitar, ați ajuns într-un mediu muzeal. Cum a fost acest drum, de schimbare a profilului dumneavoastră?

Sînt, în continuare, profesor universitar, coordonator de doctorat la aceeași universitate. Iar orice muzeu, cu atît mai mult Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” are și o componentă de cercetare. Prin urmare, cele două medii au și o componentă comună, chiar dacă sectorul muzeal implică o cercetare aplicată. Pe de altă parte, există și diferențe mari. Ca manager cu atît mai mult: un sistem diferit și varietatea de responsabilități. Unele dintre ele noi pentru mine. Diferențe date, pe de o parte, de sistemul universitar față de cel muzeal, ca sisteme în sine – așa cum intuiți că este –, cu principiile și ordinea lor în funcționare, pe de altă parte, de modul în care se construiește managementul în Republica Moldova și în România. Unele lucruri le cunoșteam datorită proiectelor europene la care fusese partener Universitatea din Bălți și schimburilor de experiență; unele îmi erau necunoscute.  Venind din zona umanistă, aspectele economice sau tehnice, legislative din domeniul muzeografiei a trebuit însă să le însușesc din mers.

De ce ați ales, totuși, să părăsiți mediul academic și să optați pentru funcția de director al Memorialului?

Primul motiv a fost cel de reîntregire a familiei. Am crezut că ar fi mai simplă adaptarea mea la un sistem, apropiat, chiar dacă parțial, de cel în care profesam în Republica Moldova. Și chiar dacă am avut același loc de muncă pe parcursul a 23 de ani, știam că mă adaptez mai ușor la schimbări. Pe de altă parte, probabil, cu toții simțim cînd trebuie să schimbăm parcursul nostru, cînd, într-un anume fel, ne-am împlinit sau, poate, am ajuns la anumite limite.  

,,Digitizarea Fondului Documentar Ipotești a venit în logica lucrurilor”

De cîteva luni una dintre prioritățile Memorialului este digitizarea Fondului Documentar Ipotești. Cum a apărut ideea de a pune în circulație documentele, dar și întreaga activitate a Memorialului în format digital?

Digitizarea este unul dintre obiectivele oricărei instituții muzeale. E adevărat însă că, în cazul Memorialului Ipotești, nu a fost prevăzută pentru acest an. Pandemia însă, ca în cazul tuturor, dacă nu ne-a dat planurile peste cap, ne-a făcut să le regîndim. Neavînd din martie program direct cu publicul, ne-am gîndit că putem face prezent publicul altfel, folosind mijloacele IT.  Mai întîi, am mutat în mediul online proiectele. Obișnuința înregistrării activităților exista la Memorial dintotdeauna și am folosit inițial această posibilitate. După care, platformele ZOOM și GOOGLE MEET ne-au permis desfășurarea live a proiectelor culturale. Am renunțat doar în cîteva cazuri la proiecte, cele în care partenerii noștri, din motive obiective, nu ne-au putut susține. Sperăm însă să reluăm și respectivele proiecte. Ar fi vorba, de exemplu, de Tabără de scriere, pe care am organizat-o anul trecut în parteneriat cu Editura „Paralela 45”.

Colocviul de exegeză literară (în parteneriat cu Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu ” din Iași), Zilele Eminescu din vară, Școala doctorală de vară (în parteneriat cu Universitatea din Cluj), Incubatorul de lectură, Festivalul de folk, Seminarul Eminescu, proiectul „Poeți în dialog” și altele, toate s-au desfășurat online.

Concomitent am dezvoltat parteneriate cu mass-media: am fost frecvent în paginile „Monitorului de Botoșani” cu documentele din Fondul Documentar și exponatele din spațiile muzeale; am fost și sîntem pa paginile „Botoșăneanul” cu două expoziții: poeți botoșăneni dincolo de Stix și Laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”. Am finalizat în noiembrie tururile virtuale ale Memorialului Ipotești, așa încît, la distanță, accesînd pagina noastră, poate fi vizitat orice spațiu de la Memorial. În felul acesta, digitizarea Fondului Documentar Ipotești a venit în logica lucrurilor. Neavînd deocamdată posibilitatea digitizării 3D a exponatelor, ne-am orientat spre digitizarea Fondului Documentar pe care o putem face cu forțe proprii.

Sînteți una dintre persoanele care contribuie la digitizarea Fondului, prin comentarea și reconstituirea contextului socio-cultural al acestuia. Ați trecut prin mii de documente. Ce ați descoperit din ce se știa mai puțin sau chiar deloc despre Eminescu?

Datele generale pe care le deținem sînt, în general, cele cunoscute. Dar intervin detaliile peste care s-a trecut într-un fel sau altul, dintr-un motiv sau altul. Mai puțin se cunosc sursele în cazul primului volum consacrat lui Eminescu – cel editat de Corneliu Botez la Galați în 1909. Documentele la care face referire Corneliu Botez, în mare parte, se află la Memorialul Ipotești. Multe dintre ele nu au fost publicate integral niciodată. E vorba de scrisorile fraților Goilav, de scrisoarea doctorului Hinek, de mărturii ale lui Victor Eminescu sau, foarte importante pentru perioada Cernăuți, ale lui Ioan Șahin. De asemenea, deținem manuscrise, nepublicate pînă azi, ale lui Teodor Nica, Samson Bodnărescu, Dimitrie Petrino, Toma Corișin, G.T. Kirileanu, note ale lui G.Călinescu, M. Dragomirescu.

Investiție de peste patru milioane de euro în reabilitarea și extinderea Memorialului Ipotești

Dacă ne referim la moștenirea eminesciană, ce experiențe propune vizitatorului muzeul Memorialului?

E cunoscută gluma pe care o făcea pe seama moșiei părinților săi Eminescu, spunînd că era lungă de-ţi trebuia ceasuri s-o înconjori şi îngustă de o puteai sări cu piciorul. Locul în care se află și patrimoniul pe care îl deține Memorialul Ipotești permit reconstituirea atmosferei de secol XIX. Și ne referim, în primul rînd, la Casa memorială „Mihai Eminescu”, Biserica „Sfinții Arhangheli Mihai și Gavriil” (Bisericuţa familiei Eminovici), mormintele familiei Eminescu, Muzeul tematic „Mihai Eminescu”. Apoi, la două obiective ce țin de început de secolul XX: Casa ţărănească de epocă (Papadopol), care găzduiește colecția etnografică a Memorialului și beciul din apropierea Casei țărănești de epocă și la Biblioteca Naţională de Poezie „Mihai Eminescu”. De asemenea, în administrarea Memorialului Ipotești se află Lacul cu nuferi, situat în extravilanul comunei Mihai Eminescu.

Ar mai fi nevoie la Ipotești de ceva pentru reîntregirea atmosferei de secol XIX, a atmosferei familiei Eminovici, despre care ne vorbeați?

Într-un prescript verbal de împroprietărire, cotuna Ipotești, datat 8 decembrie 1865, păstrat în Fondul Documentar Ipotești, sînt enumerate imobilele care existau pe moșia Ipotești. Dintre acestea, atenansa, unde se presupune că se afla biroul căminarului și camera băieților, ar întregi, așa cum spuneți, atmosfera familiei, dacă ar fi posibilă reconstituirea ei. De asemenea, două fîntîni – una, în apropierea porții centrale, și alta, pe o alee ce duce de la Casa Memorială – ar da nota necesară pentru o moșie, cum erau Ipoteștii lui Eminovici.  Pe de altă parte, sperăm să putem face reamenajări în spațiul exterior. Iar aceasta chiar se poate realiza într-un timp apropiat, datorită unor fonduri pe care Consiliul Județean Botoșani a reușit să le atragă pentru Memorialul Ipotești.

Recent am fost anunțați că un proiect, la care am lucrat împreună cu Departamentul Proiecte și promovare al Consiliului Județean Botoșani – reabilitarea, extinderea si valorificarea durabilă a obiectivelor turistice de patrimoniu și de agrement din incinta, Memorialului Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” și din zona Lacului cu nuferi –, a fost acceptat spre finanțare. Valoarea totală estimativă a investiției este de peste patru milioane de euro.

Legat de Eminescu, ,,mai sînt lucruri care stau ascunse și care pot fi descoperite”

Într-una dintre vizitele de documentare la Călinești ați descoperit crucea de piatră a lui Vasile Eminovici, bunicul poetului, neidentificată pînă acum. Credeți că mai există obiecte, scrisori, poezii necunoscute de-ale lui Eminescu sau alte urme neștiute ale familiei Eminovici?

Eram într-o vizită de documentare. Adunam materiale pentru o expoziție despre Botoșanii și împrejurimile lui din secolului XIX, care va fi inaugurată în Muzeul „Mihai Eminescu”. Nu puteau lipsi de acolo Călineștii, chiar dacă, în secolul XIX, localitatea făcea parte din imperiu (n.r. – Imperiul austro-ungar). Gheorghe Eminovici de acolo venise, mai întîi, la Dumbrăveni, și apoi la Botoșani și Ipotești. Cu permisiunea părintelui Vasile Popovici, ghidați de bibliotecara din Șerbăuți, Gabriela Sanduleac, am intrat în cimitirul vechi al satului. Surpriza ne aștepta acolo. Am avut mai multe vizite, după aceasta, la Călinești, verificînd condicile care se mai păstrează în parohie, și apoi la Arhivele de la Suceava, unde le-am găsit pe toate cele menționate de Ion Roșu în „Legendă și adevăr în biografia lui Mihai Eminescu”. După cum ne arată și această identificare a crucii lui Vasile Eminovici, mai sînt lucruri care stau ascunse și care pot fi descoperite. Spunea Petru Creția, în Testamentul unui eminescolog, că destule chestiuni controversate își așteaptă soluția. Iar cu referire la biografia lui Eminescu, probabil afirmația lui rămîne valabilă și acum: „majoritatea biografiilor sînt permiate, atît prin apariția de date noi, cît și prin prezența operei integrale, atît de legată de viață”.

Biblioteca Națională de Poezie „Mihai Eminescu”, din cadrul Memorialului  tinde să își lărgească fondul de carte de la opera eminesciană la poezia românească în integralitatea ei. Cîte cărți au intrat în colecția Bibliotecii pînă la momentul de față și ce personalități au contribuit la creșterea acestui fond?

Biblioteca a fost înființată la propunerea lui Laurențiu Ulici, care a și donat Memorialului peste 6.000 de volume de poezie, majoritatea cu autografe. În timp, prin achiziții și donații de carte, s-a ajuns la peste 40.000 de volume. O donație importantă de carte și de tablouri a venit de la profesorul Dorcu din Botoșani. În ultimii ani, fondul de carte s-a îmbogățit prin alte donații. Ar trebui să amintim și să le mulțumim: poetului Lucian Vasiliu, pentru donațiile de carte, profesoarei Ana Cojan, pentru donația de carte și obiecte personale „Mihai și Gheorghe Ursache”, doctorului Dan Macovei și președintelui Asociației „Un Concept Luna” din Suceava, Dumitru Dinel Teodorescu, pentru donația de carte și tablouri „Magda Blebea”, profesorului Sergiu Manolache pentru donația de documente și piese etnografice, familiei Bucea pentru sponsorizarea în amenajarea Muzeului „Mihai Eminescu”.

,,Chiar negarea lui Eminescu înseamnă recunoașterea lui”

Ați spus că o poezie de-a lui Eminescu e percepută diferit în funcție de vîrstă. Cum contribuie vîrsta asupra acestei percepții?

Mă refeream la o problemă de interpretare, care se pune și la care se răspunde în contextul interpretării, în general, a unui text. Fiecare cititor– ca să mă refer doar la cititorul obișnuit– înțelege și interpretează un text, după formația sa. Vîrsta e și ea un parametru care modifică viziunile noastre și pentru că, în timp, orizonturile noastre cresc, modificînd contextul interpretării.

Într-un interviu ați menționat ,,Eminescu, într-un mod anume, fundamentează existența noastră”. Și totuși, poziția pe care o are Eminescu în spațiul românesc e una definitorie?

Aveam în vedere, pe de o parte, la un palier, imaginarul nostru colectiv și poziția dominantă pe care o are figura lui Eminescu, despre care scrie Iulian Costache (n.r. – universitar român, cercetător al operei eminesciene). Și există și cîteva probe simple în acest sens. Scria Eugen Todoran că poetul s-a fixat pe trepte diferite de cunoaștere și înțelegere. Deci orice român știe ceva despre Eminescu, știe ceva din Eminescu sau, dacă nu știe pe din afară textele, le recunoaște ca fiind ale lui Eminescu. Pe de altă parte, structurile asociative ale limbii române arată, pentru cuvîntul-stimul „poet”,  reacția „Eminescu”, pe prima poziție, cu 116 răspunsuri, care confirmă poziția dominantă a figurii lui Eminescu. Dacă ne gîndim la rolul definitoriu al limbajului pentru om, la limbajul și vorbitorul absolut, e clar că Eminescu ne reprezintă și la acest nivel, fiind recunoscut ca cel mai mare poet al românilor.

Despre modificarea orizonului stilistic al limbii române prin Mihai Eminescu s-a scris suficient de mult, ca să nu ne mai referim acum la acest aspect și la poziția sa în cele cinci secole de literatură. Fie că se revendică de la Eminescu, fie că polemizează cu el, Eminescu rămîne punctul de referință și pentru poeții de azi. Chiar negarea lui Eminescu înseamnă recunoașterea lui.

Noica îl numea „omul deplin al culturii române”. Ar fi util să revenim aici la Petru Creția – și pentru a evita cultul sau mitul Eminescu –  și să cităm un fragment, cel puțin cel de final, din capitolul „Cultul lui Eminescu” din Testamentul unui eminescolog: „Omul mare nu este un model, el este o zestre și o măsură. Mai mult, nu cred, dincolo de orice considerații despre modele, nici în ideea că Eminescu este «expresia deplină a sufletului românesc» sau «întruparea cea mai deplină a sufletului românesc». Eminescu este una dintre ele, întrecere a vremurilor, în înseși primenirile sufletului național, în așteptarea altora și a altora ca el”.

Scurtă biografie

Ala Sainenco și-a făcut studiile la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți, urmînd cursurile Facultății de Filologie. A urmat stagiul de cercetare doctorală la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, ca, mai apoi, în 2002, să obțină titlul de doctor în filologie.

A fost decan al Facultății de Litere din cadrul Universității de Stat din Bălți, dar și profesor invitat la Universitatea Lingvistică de Stat din Moscova.

A publicat monografia Ritm în limbaj (analiza liricului), manualul Decalogul comunicării. Noțiuni structurate de limba română. Este autoarea a peste 100 de articole apărute în reviste de specialitate şi volume de profil, precum și a unui dicționar și a mai multor recenzii și cronici. Domeniile sale principale de interes sînt: lingvistica textului, morfologia limbii române, psiholingvistica.

A participat la peste 30 de conferințe naționale și internaționale (Republica Moldova, România, Polonia, Ucraina, Rusia, Kazahstan, Italia, Portugalia, Georgia, Armenia, Lituania).

La capitolul distincții, în 2011 a obținut Diploma Ministerului Educației al Republicii Moldova, în 2012 – Medalia „Meritul Civic”, în 2015 – Diploma Guvernului Republicii Moldova.