Academician, rector, Doctor Honoris Causa, profesor emerit sint unele dintre functiile si titlurile care au insotit si insotesc numele profesorului Radu Voinea. Actualmente presedinte al Academiei de Stiinte Tehnice din Romania, acad. Radu Voinea a fost prezent la Iasi, pe 19 noiembrie a.c., la deschiderea oficiala a Conferintei Nationale „Zilele Academice ale Academiei de Stiinte Tehnice din Romania”. Reporterii CuzaNet care l-au intervievat pe academician l-au invitat sa vorbeasca despre cei peste 50 de ani pe care Radu Voinea i-a petrecut in invatamint, mai intii ca student, apoi ca profesor si cercetator.

Ati ales, la absolvirea liceului, capitala…

Pe vremea aia era doar doua scoli de ingineri, cand am terminat eu liceul in 1941. Erau Scoala Politehnica din Bucuresti, cladita pe vechea scoala de poduri si sosele si Scoala Politehnica din Timisoara. Am vrut sa fiu inginer la Bucuresti.

Si ati avut si sansa sa fiti remarcat de unul dintre profesori chiar din facultate!

M-a remarcat prof. Mihail Hangal, nascut la Botosani si care era profesorul de beton armat. M-a remarcat in ultimii ani de studii si as putea spune fara sa exagerez ca m-a obligat, m-a fortat sa urmez doctoratul. Pe vremea aceea doctori ingineri in domeniul Constructii nu erau, erau in Chimie, in alte specialitati, eu am fost al cincilea din tara, daca fac bine socoteala. Tema mea de doctorat a fost legata de efectele cutremurului din 1940. In anul ala cazuse un singur bloc din Bucuresti, blocul Carlpor. Si era problema ca acest dezastru s-a produs intr-un mod ciudat, ca si cand toata cladirea s-ar fi rasucit si mi-a dat ca tema sa rezolv povestea asta si am reusit. Dupa aceea ascensiunea a venit, am fost asistent, incet-incet…

„A cerceta e o profesiune, nu o meserie”

Ati ajuns la „rezultatul simplu si frumos” spre care va indemna profesorul dvs., Mihai Hangal?

Tema pe care o primisem nu era usoara, eu lucram, lucram, ma duceam la dansul, ii aratam, el se uita si imi spunea mereu ,,da, da,  e bine, e bine, dar stii rezultatul trebuie sa fie simplu si frumos”si la un moment dat mi-am pierdut rabdarea si l-am intrebat care e rezultatul. Atunci mi-a raspuns: „nu stiu, ca daca as stii, l-as publica eu.” M-am chinuit apoi mai mult, lucram si noaptea si pana la urma a iesit. Dansul apoi mi-a dat acel sfat: „in viata sa nu te grabesti sa publici”. Eh, am reusit si nu am prea reusit 100%, asta altii pot sa o aprecieze.

Ce insoteste, in mod obligatoriu, activitatea dvs.?

In primul rand, ma documentez. Pentru ca profesorul mi-a mai spus un lucru: „sa nu te grabesti sa publici, inainte de a raspunde la intrebarea de ce acest lucru nu i-a venit si altuia in minte si sa dai un alt raspuns decat acela cum ca tu ai fost mai destept decat altii. Daca gasesti  raspunsul, dupa cum ti-am spus, abia apoi poti sa publici.” Pe atuncea nu erau mijloacele de documentare cum sunt astazi, poti afla in cateva minute lucruri pentru care odata alergai din biblioteca in biblioteca.

In al doilea rand e gandirea, asta e efectul. De multe ori te preocupa aceasta chestiune. A cerceta e o profesiune, ca si cariera didactica. Nu e o meserie. Care e diferenta dintre un strungar care se duce la fabrica, a terminat cele opt ore, vine acasa, prin gospodarie, se-apuca de gradina, nu se mai gandeste la fabrica, dar un cercetator e tot timpul e cu mintea la planul sau. De aici era o gluma: „in casatorie meseria e de sot, profesiunea de sotie”.

Si Politehnica ce reprezinta pentru dvs.?

Scoala pentru mine a fost a doua familie. Aici m-am simtit bine… si astazi cand ma duc pe la Politehnica si mai gasesc vreo secretara uitata, care nu s-a pensionat inca sau o persoana oarecarea care ma saluta ca si cand ar fi fost acum 20, 30 de ani, am o satisfactie care nu se poate exprima in bani, in nimic. Fiindca vad ca astazi totul se socoteste in bani, asa ceva insa nu se socoteste in bani. Am avut studenti straluciti, pe unul dintre ei il chema Popov, care din pacate s-a stabilit in SUA si care a ajuns sus de tot. Eu cu ochii mei am vazut o carte,  autorul se numea Lefschetz, care la capitolul sase, zicea despre Popov, ca exista in istoria stabilitatii, ca despre asta s-a preocupat studentul meu, ca exista o perioada pre-Popov si post-Popov. Nici nu va inchipuiti cata satisfactie mi-a produs mie acest lucru si sa stiti ca nu exista sentiment mai emotionant decat acela cand un student te depaseste. A fi depasit e o placere superioara.

„Secretul e sa transformi corvoada intr-o placere”

Cum ii priviti pe studentii dumneavoastra si pe cei de astazi?

Eu cat am fost profesor, pana in 1993, cand am iesit la pensie, aveam un anumit fel de studenti, cu care eram apropiat, discutam, ne sfatuiam. Acum ce imi spun colegii mei, m-au cam speriat. Nu vin la cursuri, nici nu stiu ce e adevarat. Eu as da mai degraba vina pe profesori, dar nu stiu daca ei sunt vinovati. Se bate moneda multa acum pe calitatea invatamantului si se cer o gramada de conditii. Eu zic asa: mai bine intri in sala, la un curs tinut de un profesor  si daca toate bancile sunt ocupate si mai stau si pe langa perete, in picioare niste studenti, ala e un curs bun. Studentii sunt cei mai aspri judecatori. Scapi de alte judecati, dar de-a lor nu scapi oricat te-ai ascunde. D-asta fata de student trebuie sa fii sincer in tot ce-i spui. Pentru mine e o satisfactie cand ma intalnesc  cu cei care au terminat facultatea acum 20, 30, chiar si 50 de ani si care dupa acest timp, au ramas cu o impresie buna despre mecanica, de exemplu, ca sa nu zic despre mine.

Cum comentati reforma care se doreste a se face in invatamant?

Se cauta cu niste chestii formale sa se rezolve lucrurile de fond. Se iau niste hotarari generale, care merg intr-o parte, dar nu si in cealalta. De exemplu, a fost intalnirea aceasta de la Bologna, care a structurat altfel invatamantul superior. Politehnicile aveau cinci ani de pregatire, acum au trei. Dupa astia trei ani, capeti licenta, apoi masterat si apoi doctorat. Mai e o chestiune: una e sa dai doctoratul in probleme de lingvistica, literatura si alta e sa dai in tehnica. In tehnica, sa scoti un doctorat nu trebuie sa scrii numai pe hartie, cum zic unii „scarta-scarta pe hartie”, ci trebuie sa faci un aparat, ceva  care sa mearga si numai atunci te numesti doctor. Eu, de exemplu am fost criticat: „ce fel de teza de doctorat e asta, fara parte experimentala?”. Cum era sa produc un cutremur? Astazi se poate simula in laboratoare, atunci nu. Intamplarea a facut ca atunci cand am fost rector la Politehnica Bucuresti si a fost un alt cutremur, am avut o avarie la o cladire absolut noua, care mi-a demonstrat exact ce scrisesem in teza de doctorat. Nu ma mai laud ca am sustinut teza de doctorat in 1949, pentru ca  am sustinut-o in 1977, pentru ca trebuia sa am si parte experimentala.

Aveti vreo lectie de suflet pe care ati preda-o?

As vrea sa mor, demonstrand la tabla ecuatiile lui Lagrange. Lagrange era pentru mine de o eleganta… Eu am mai predat la Constanta dupa ce m-am pensionat si de fiecare data cand ajungeam la ecuatiile lui, ziceam : ,,Doamne, stiu ca am spus la Lagrange, dar nu acum, mai tarziu.” Imi plac lucrurile elegante…nu calculele aiurea.

Care e crucea pe care o poarta un cercetator?

Fiindca ati pronuntat cuvantul „cruce”, am gasit in cartea unui economist american, de origine romana, Nicolae Georgescu-Roegen, care spune ca „viata se compune din placerea de a consuma, placerea timpului liber, minus corvoada de a munci.” Tot secretul ca sa ai o viata frumoasa este ca aceasta corvoada sa o transformi intr-o placere. Adica pentru mine activitatea didactica si de cercetare au fost placeri, nu le-am simtit ca pe niste greutati.

Si astazi?

Lumea nu mai are rabdare. Cand investesti intr-o cercetare, nu trebuie sa astepti rezultatul imediat. A cerceta nu este egal cu a sapa. Vreau sa spun ca in vechiul regim, era aceasta conceptie gresita: ai lucrat in cercetare doisprezece ore,  in loc de sase, trebuie sa ai de doua ori mai multe rezultate. Asta e o prostie. Cercetezi foarte mult timp, nu iese nimic si deodata iese ceva foarte frumos.

Poate exista lumea fara ingineri?

Inginerii sunt cei care pot face ca societatea sa se dezvolte. Dupa cum spunea si Obama, pentru a putea vorbi de imbunatatire a sistemului, trebuie sa avem mai putin avocati si mai multi ingineri.

Diana Iabrasu

Olga Grigorescu