În lumea muzicii clasice, puțini artiști reușesc să creeze legături profunde și durabile cu publicul din diferite colțuri ale lumii. Gian Luigi Zampieri, dirijor italian, este unul dintre acești artiști. Cu o carieră ce se întinde pe mai multe decenii și pasiune pentru arta dirijorală, Zampieri a reușit să îmbine tradițiile muzicale italiene cu cele din alte culturi, inclusiv cele românești. Legătura sa specială cu România se reflectă nu doar în colaborările sale cu orchestre și ansambluri de prestigiu din țară, ci și în aprecierea sa pentru folclorul românesc și pentru compozitorii români, care i-au influențat stilul și viziunea artistică.

Cine este Gian Luigi Zampieri?

Eu sînt un muzician italian, care s-a născut la Roma. Am avut o copilărie normală, pînă la un moment dat. S-a întîmplat să fiu, odată, cu mama mea în Centru Vechi de la Roma, unde am auzit ceva, un sunet necunoscut. Am intrat într-o biserică. Într-un colț, era un bătrînel cu părul alb, așezat la un instrument, care, pe atunci, nu-mi era familiar. Cînta la o orgă. Se desfășura un concert acolo, lucru total necunoscut pentru mine. M-am îndreptat către bătrînel și l-am întrebat cine este. Era Fernando Germani, cel mai mare organist din lume.

Cînd am ajuns acasă, i-am spus mamei că aș fi vrut să merg la o biserică să văd mai de aproape ce înseamnă orga, concert, muzică. Era într-o duminică și mama s-a hotărît să mă ducă să-mi descopăr curiozitatea. Preotul m-a luat și m-a dus undeva mai în spate, acolo unde se întîmpla toată nebunia. M-am așezat și am început să cînt la orgă fără să știu notele, fără să știu nimic. Deși eram foarte mic, undeva la 8 ani și jumătate, voiam să învăț notele și, cînd mi-au explicat că totul pornește de la DO, urcă la RE, la MI, la FA, eu am simțit că știam. La început, nu am învățat, ci am primit o confirmare. Dar am refuzat să se spună că eram un copil-minune, pentru că aș fi vrut o viață normală. Am făcut tot posibilul să am o viață normală, însă mi-am creat normalitatea mea.

Ați fost privilegiat să fiți student al reputatului profesor Franco Ferrera. În ce fel și-a lăsat amprenta asupra dumneavoastră ca artist?

La vîrsta de 13 ani, l-am întîlnit pe cel mai mare mentor al meu, maestrul Franco Ferrera. Pot spune fără ezitare că el a fost un copil-minune și un geniu. Deși eu aveam un ego foarte bine definit, simțeam că nu eram ca ceilalți. Atunci cînd am realizat cine m-a acceptat ca elev, am înțeles că, în fața unui astfel de gigant al muzicii, eram doar o insectă. Această conștientizare m-a ajutat enorm, pentru că dirijorii pot avea un ego foarte mare și adesea cred că totul pornește de la ei, ceea ce este o prostie.

Chiar și după 40 de ani de la dispariția sa, merg la cimitir cu flori pentru a-i aduce omagiu maestrului meu și îi mulțumesc de fiecare dată. Simt o profundă recunoștință față de el. Am avut ocazia să merg la mormîntul său chiar și cu studenții mei. Sînt convins că este parte din misiunea noastră să le spunem studenților că muzica nu provine din noi, ci ne-a fost transmisă la rîndul nostru de alți mari oameni.

„Mandeal mi-a deschis o fereastră și eu am descoperit țara mea adevărată”

Ce înseamnă Cristian Mandeal pentru dumneavoastră?

Totul s-a întîmplat la un concurs de dirijat, cînd a apărut un bărbat foarte încruntat, cu o voce gravă, care mi-a spus: „Vino la mine!”. M-am speriat. Era Cristian Mandeal. Îl cunoșteam doar de pe scenă, nu avusesem niciodată ocazia să vorbesc cu el. Mi-a spus că nu-l interesează dacă voi cîștiga sau nu acel concurs și că vrea să mă prezint la Ateneul Român. A fost o foarte mare emoție, pentru că eu știam cine dirija la Ateneul Român, inclusiv pe el, cel mai mare dirijor, nu doar din țară. L-am văzut și în Anglia, și în Italia, l-am urmărit pentru că profunzimea, nu numai muzicală, ci și filozofică, istorică ale lui Cristian Mandeal nu le-am găsit în nimeni altcineva. Dacă eu, astăzi, sînt cunoscut ca un dirijor român adoptat este datorită lui. Credibilitatea mea nu este ceva pe care eu am creat-o cu bagajul, cu experiența, cu prezența, dar e ceva care a început cu acest „botez” pe care l-am primit de la el. Pe rețelele sociale am scris că sînt născut din greșeală italian, iar acest lucru se datorează lui. Nu mă întîlnesc prea des cu Cristian, dar, de fiecare dată cînd o fac,reprezintă o lecție de viață, chiar și fără cuvinte. Trebuie doar să te uiți la el, să te oprești și deja ai învățat ceva.

Ce simțiți mai aproape de dvs. – Italia sau România?

Sînt foarte critic în ceea ce privește țara mea. Deși nu am buletin și nu am cetățenie, mă simt mult mai român, folosind pașaportul doar pentru a călători cu avionul. Acest lucru mă face să mă simt un cetățean adoptat, pentru că mi-am început cariera în Italia și am dirijat în multe țări. Totuși, în România păstrez cele mai frumoase și marcante amintiri din cariera mea. Că sînt în România sau cînd merg la concerte prin alte țări ,de exemplu Anglia, Spania, Italia, în momentul în care aud pe cineva că vorbește românește, mă simt în siguranță. Știu că, dacă am nevoie de ajutor, primesc.

„Față de un dirijor, orchestra este o echipă de o sută de dușmani ”

Ce tehnici utilizați pentru a comunica cu orchestra?

Comunicarea dirijorală poate fi înțeleasă prin trei-patru reguli fundamentale. Este esențial ca gîndul nostru muzical să fie clar. Am ajuns la concluzia că termenul „tehnică” este o alegere nefericită. Ar trebui să ne concentrăm pe claritate. Istoria ne arată că cei mai mari dirijori, precum Rafael Kubelik, Dumitru Mitropoulos și Carlos Kleiber, nu se bazau pe tehnici elaborate. Tehnica actuală se reduce la solfegiu, pur și simplu. Maestrul meu spunea adesea: „Fără solfegiu, nu merge nicăieri. Așa cum solfegiezi, așa dirijezi”. Trebuie să ai un gînd muzical limpede, indiferent de gestică. Gestica este ceva spontan.

De fiecare dată cînd am luat de la capăt o partitură, am descoperit ceva diferit. Nu ceva nou, ceva ce nu am văzut înainte. Notele au rămas la fel, dar poate eu am evoluat și mi-am dezvoltat viziunea față de muzică.

Care sînt operele sau compozitorii cu care vă simțiți cel mai conectat emoțional și spiritual?

Un dirijor se simte răsfățat cînd urcă pe scenă și are orchestra cu distribuția mare, soliștii vocali și corul. Eu cred că m-am simțit răsfățat cînd am dirijat „Missa în SI minor”, de Bach. A fost cea mai monumentală lucrare pe care am dirijat-o.

Cît despre relația mea cu compozitorii, totul începe de la Johann Sebastian Bach. Fără Bach n-ar fi existat nimic. Cum ar zice o vorbă latină, este un fel de „ab urbe condita”, pe românește „un adevărat fundament al muzicii”. Există o evoluție inversă pînă la Bach și o progresie de la Bach pînă la noi. El a construit, a creat, a ridicat o piramidă muzicală. Cînd analizez o partitură, cînd mă uit la compoziție, eu mă întorc la Bach. Dacă cunosc rădăcinile, înseamnă că muzica a fost bine scrisă.

Există vreo lucrare muzicală pe care ați evitat să o dirijați?

Eu n-am dirijat niciodată cea mai executată simfonie din lume, Simfonia a V-a, de Beethoven. Motivul este următorul: pentru o doamnă în vîrstă de 70 de ani, care trebuie să iasă din casă pentru a veni să mă asculte dirijînd această simfonie, ar avea mai mult sens să rămînă acasă și să se uite pe YouTube. Nu ar avea rost să vină să mă asculte, avînd în vedere că este o lucrare deja interpretată de mulți. Mi se pare că este aceeași „ciorbă” servită cu culori diferite.

Sînteți profesor la Conservatorul din Perugia, la clasele de orchestră-dirijor. Ce relații ați reușiți să dezvoltați cu studenții? Povestiți-mi despre realizările unui student de-al dvs. de care sînteți mîndru.

Am dezvoltat relații foarte strînse cu unii dintre studenți. Au trecut mulți studenți prin mîinile mele. Este un fel de „benzinărie” – unul intră, altul iese. O tînără violonistă, care a venit la mine anul trecut în noiembrie, a trecut printr-o perioadă dificilă cu vioara, dar a reușit să își reia relația cu instrumentul în momentul în care am început repetițiile. După 10 luni de muncă intensă, a debutat ca solistă cu orchestra, la grupul vocal Arpeggio, cu care eu am o colaborare foarte strînsă de patru ani de zile, iar după acest debut în Italia, a venit la Botoșani. Aceste realizări se datorează ambiției și seriozității ei. Cel mai important aspect nu a fost debutul ei, ci faptul că a fost acceptată la cursul de Educație Continuă la Universitatea de Muzică din București, în clasa prietenului meu Florin Croitoru. A face parte dintr-o familie muzicală, a deveni violonistă și să fii acceptată la această facultate reprezintă o mare mîndrie pentru mine, avînd în vedere că am crescut-o ca pe o fiică muzicală.

O carieră de dirijor este ca o repetiție continuă, unde talentul și pregătirea sînt necesare, dar există mereu un element imprevizibil. V-ați temut vreodată că aplauzele nu vor veni, oricît de bine ați conduce orchestra?

Toți muzicienii, soliștii au publicul în față. Noi, dirijorii nu-l avem, dar simțim acea vibrație în spatele nostru. Totuși, este urîtă senzația cînd nu e nimeni în sală. Mi s-a întîmplat de vreo două ori, dar nu-mi amintesc unde și cînd. Prefer să uit. Noi avem grijă de estetică, de cum ne îmbrăcăm, iar atunci cînd urc pe scenă, mă întorc și nu văd pe nimeni, mă simt la fel ca la repetiții, fără public. Dacă publicul nu primește un mesaj de la tine, înseamnă că ceva a lipsit acolo.

Am dirijat în sudul Americii, în nordul Europei și am observat că atitudinea publicului nu e la fel, evident. În America, aplauzele sînt o parte normală, fac parte din rutină. În Europa nu e așa. Publicul român este foarte bine pregătit, pentru că stăpînește tradiția. Cînd am dirijat „Pini di Roma”, de Respighi, acum 10 ani, la concertul de la Ateneul Român, doi muzicieni care au interpretat această lucrare sub bagheta lui Celibidache, în ’78, au venit în cabină să mă felicite. Pentru mine a fost o onoare. Înseamnă mult cînd un muzician în vîrstă, care a cîntat cu un gigant, vine la tine și îți spune: „M-am emoționat!”. Contează mai mult decît aplauzele. Cînd aplaudăm, sunetul respiră, se stinge, dar aceste cuvinte îți rămîn veșnic în memorie.

Date biografice

Gian Luigi Zampieri, născut în 1965 la Roma, este reprezentant al școlii italiene de dirijat, fiind unul dintre ultimii discipoli ai maestrului Franco Ferrara. A urmat studiile la Accademia di Santa Cecilia si apoi la Accademia Chigiana, obtinînd in 1988 Diploma de onoare.

Lansat din anii studenției în cariera dirijorală, Gian Luigi Zampieri a condus prestigioase orchestre din România (filarmonicile din București și din Craiova, Orchestra de Cameră Radio), precum și din străinătate (Orquestra Sinfonica de Ribeirao Preto – Sao Paulo, Brazilia; Orquestra Sinfonica do Theatro da Paz-Para – Brazilia; Orquestra Sinfonica de Porto Alegre, Rio Grande do Sul – Brazilia; Orquestra Sinfonica Jovem de Goias – Brazilia; Haifa Symphony Orchestra – Israel).

Fotografii: Arhiva personală Gian Luigi Zampieri