Proteste, lupte de stradă, haos și momente de liniște de cimitir. Atmosfera de la Revoluție a fost recreată de Asociația Moldavia și Liga Studenților de la Istorie vineri, 14 decembrie, în Sala Dublin a Casei de Cultură a Studenților din Iași (CCS). Un om vorbește, ceilalți ascultă și se revoltă. Scopul întîlnirii a fost să-i facă pe invitați să conștientizeze libertatea de care se bucură datorită evenimentelor de atunci.

Ce liniște de cimitir!

Parcă nu ar fi existat niciodată lume sau zgomot în fața Casei de Cultură a Studenților. O liniște sinistră se-așază în seara de 14 decembrie, la 29 de ani de cînd Revoluția a vrut să înceapă la Iași. Deodată, gălăgie; studenții ies pe treptele din fața clădirii, cu banderole de revoluționari pe brațul drept, fluturînd steaguri și strigînd „Jos comunismul!” Un sfert de oră flutură steagul și scandează, în timp ce alți tineri continuă să apară. Primesc și ei banderole și-s invitați înăuntru.

Din frigul de afară intri într-o atmosferă și mai rece, încălzită doar de „lumînarea nestinsă” a comunismului. Fiecăre participant primește o lumînare pe care s-o aprindă și s-o lase la marginea fotografiilor așezate pe scări, întruchipînd momente ale Revoluției. Atmosfera e sumbră și întunecată, drumul spre sala de conferință la fel de întunecat și nesigur, dibui în beznă și te ghidezi după sunetul împușcăturilor. Ajuns, asculți inevitabil sunetul de fundal, strigăte ale revoluționarilor străpunși de gloanțe, și o tînără, ascunsă de întunecime, enumerînd numele morților. După douăzeci de minute, cu capul plecat, părăsește scena.

In memoriam

„Eu am prins Revoluția. Eram în clasa a cincea. Îmi aduc aminte că mă duceam să iau pîine și nu v-ar veni să credeți ce bătaie mi-am luat cînd am pierdut cartela. Nu vreți să știți cum arătau supermarketurile pe vremea respectivă. Erau rafturi întregi cu un singur fel: sticle de ulei, apă minerală, făină. Foarte multe erau goale”, povestește Adrian Căliman, consilier CCS. Atmosfera e din nou tăcută, oamenii stau cu capul plecat. Liniștea amintește de imaginea a sute de morți.

Adrian Căliman povestește despre el, elevul de clasa a cincea, forțat să stea ascuns de poliție și armată în blocul de zece etaje din Focșani. „În blocul de lîngă mine, tot un bloc cu zece etaje, erau toți comandanții armatei, poliției, Securității. În nebunia aia, dormeam pe jos, nu mai dormeam în pat, astfel încît să fim cît mai feriți de ceea ce însemna partea de geamuri. Ușile de la bloc jos se închideau cu lanțuri și lacăte. Zilele acelea nu mai ieșeai afară.”

„Moarte criminalului! Jos cu dictatorul! Noi suntem poporul!”

„Societatea românească era nemulțumită de regimul dictatorial al lui Ceaușescu, de situația economică precară în care se afla țara, de influența foarte mare a Securității, care era omniprezentă, în toate aspectele vieții, și transformau România într-un stat polițienesc”, povestește Andreea Claudia Jalbă, studentă la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Vorbește despre contextul local, național și internațional, despre comunismul românesc și consecințe, despre „momentul Decembrie 1989”. Din primul rînd poți observa jocul de lumini și umbre pe care îl fac mîinile sale gesticulînd, o umbră mîngîiată de lumina reflectoarelor ce mărginesc scena.

„Foarte mulți au murit din greșeală!”

„A fost o spălare de creier din punctul meu de vedere. Era o mare manipulare la momentul acela. Veți vedea personaje care au influențat viața politică a României imediat după”, reia Adrian Căliman. „Primul care a apărut la TVR și a spus că el e președintele țării a fost Ion Iliescu. Pe 20 mai ’90 a fost Duminica Orbului cînd Iliescu a fost ales cu vreo 90 la sută. Mai ceva ca Ceaușescu. Era o comedie ceea ce urma să fie.”

Toți privim în gol, ne amintim de bunici și de poveștile pe care ni le spuneau. „Mi-a spus bunica că era afară și tăia o găină. A intrat în casă și, cinci minute mai tîrziu, o rachetă a avut raza exact prin locul unde tăia ea găina”, spune un tînăr încercînd să mai destindă atmosfera.

Cinci tineri de la Clubul „Susține Artiștii Ieșeni”, patru instrumentiști și un solist, își fac loc pe scenă și cîntă „cinci piese triste” despre anii de protest și Revoluție. Alți tineri se ridică și uniți se leagănă pe ritmul chitarelor, cîntînd toți împreună. Cu bandana de revoluționar pe mîna dreaptă, patrioți și dornici de o schimbare, cu fețe triste, dar plini de speranță, aleg să trăiască în prezent și pentru o clipă să uite de consecințele ale comunismului: „Doamne, vino, Doamne,/ Să vezi ce-a mai rămas din oameni.”