Sertarul cu amintiri al animației românești 

Considerat și a opta artă, filmul de animație a început să fie practicat în România din anul 1920. Acesta se desprinsese de grafica jurnalistică și se baza pe principiul „animație imagine cu imagine”. Un film de animație este un produs al unei echipe formată din desenator, regizor, animator, tehnician și cel care montează. Cineanimația românească a trecut prin mai multe etape, stilurile s-au diversificat, aria subiectelor s-a extins și aceasta a cîștigat și o recunoaștere la nivel mondial. 

Creația primilor ilustratori a trecut de la jurnale și reviste sub aparatul de luat vederi. Uneori se mai inspirau din desenele deja făcute de americani sau francezi, alteori foloseau propriile desene. Aceștia au depășit condițiile precare, cu laboratoare improvizate, și-au diversificat activitatea și stilul prin grafica satirică, decupajul, cartonul animat și animația prin montaj. 

Un pionier al animației românești a fost Aurel Petrescu, cel care a publicat cronici de film și fotografii încă din timpul Primului Război Mondial. Debutul său a fost și debutul cineanimației românești. Este vorba de „Păcală în Lună”, lansat pe 4 aprilie în 1920, la casa de producţie „Soarele”, a germanului Erich Pommer, prima vizionare avînd loc la Cinematograful Militar din București. Era o poveste despre o navă cosmică ce plutește peste mări și țări, dincolo de Polul Nord, către lună. La bord, căpitanul scruta zările cu ajutor unui ochean. Vedea podul de la Cernavodă, catedrala Notre Dame din Paris, un peisaj polar, Colosseumul din Roma, palatul Ligii Națiunilor din Geneva, un mare port maritim și alte construcții notabile, despre care se credea că pot fi văzute pe drumul spre Lună. 

Portofoliul lui Aurel Petrescu a strîns 11 desene animate confirmate de presa vremii și peste 70 de alte animații, majoritatea reclame. Printre cele difuzate se numără „D-ale zilei” I (1923), „D-ale zilei II” (1923) „Păcală amorezat” (1925), „D-ale zilei III: Politică Modă Finanțe Import Export” (1926), „Motanul în lună” (1926), „Păcală și Tîndală la București” (1926), „D-ale zilei IV” (1927), „Proverbe ilustrate” (1927), „Capete, figuri politice” (1927), „Bărbatul de la Adam până astăzi” (1927), „Femeia de la Eva până în zilele noastre” (1927), „România pitorească” (1928). Filmulețele nu s-au păstrat, dar la Arhiva Națională de Filme există un album cu 240 de „capete de plan”, fotograme din filmele lui Aurel Petrescu.

În schimb, filmul „Haplea”, din 1927, a lui Marin Iorda, este primul desen animat păstrat în Arhiva Națională. Bazat pe personajul similar din caricaturile sale, după scenariul lui Nicolae Batzaria, „Haplea” fusese lansat în revista „Dimineața copiilor”, în anul 1923. Realizarea filmului a durat un an și a ieșit un scurt film de desene în mișcare, de 300 de metri. Operațiunile de laborator au fost executate la „România-Film”, firma din epocă a lui Eftimie Vasilescu. Filmul a fost primit cu laude în presa românească, fiind comparat la același  nivel cu filmele străine, produse cu materiale și aparate avansate. „Personajul meu, cu care îmi creasem o mică reputație în publicistică, nu-mi dădea pace nicio clipă, peste tot Haplea era prezent. (…) De la Aurel Petrescu am cumpărat un vechi aparat de luat vederi, o cutie cît un geamantan marca Urban, cu care aveam de gînd să realizez o serie (!) de filme de desen animat avînd ca personaj principal pe al meu cunoscut Haplea (…) Încet, încet vrafuri de pe desene se ridicau în jurul meu. Haplea mergea, Haplea fugea, Haplea e supărat. Alături de el, își făceau apariția alte figuri: Cățelușul Zdup, Gîsca cea Prostuță, Privighetoarea, Cioara, Cobzarul Țambalagiul, Frosa, Popa Clondir, Nașul și Nașa”, povestește acesta în „Amintirile” sale, aflate în manuscris la Arhiva Națională de Filme.

Criticul de film Călin Căliman explică în volumul Istoria filmului românesc 1897-2000  că între „Haplea” lui Iorda și „Scurta istorie” a lui Gopo a existat o stagnare, ba chiar un regres al metodelor și stilului de animație, din cauza perioadei de război. În același volum, el spune că acea perioadă a însemnat „joncțiunea – joncțiunea «directă», joncțiunea «indirectă» – între generațiile de animatori care au creat și consolidat genul în România. 

Gopo și „schimbarea la față” a filmului de animație

Gopo a debutat în presă în anul 1939, publicînd caricaturi. A realizat, în 1951, „Albina și porumbelul” și „Rățoiul neascultător”, iar un an mai tîrziu a lansat „Cei doi iepurași”. Începutul carierei sale a fost marcat de stilul Disney, de unde a și recunoscut că s-a inspirat. Apoi, a decis să-și schimbe stilul. „În primele mele desene animate, am încercat să-l imit pe Disney. Când am văzut că nu pot să egalez perfecțiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumusețe-nu, culoare-nu, gingășie-nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul”, a mărturisit într-un interviu.  Filmul de animație era marcat de un fir narativ fix și caracter moralizator, caracteristici care încetineau dezvoltarea genului. În anul 1957 a apărut „Scurtă istorie” a lui Gopo, un film animat de zece minute, în care povestea crearea umanităţii. Acesta marchează depășirea formei narative de tip Disney (acțiune, personaje precis conturate, evoluție dramaturgică argumentată). 

Filmul a primit Premiul Palme D’or la Cannes, în 1957, la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, Franța. Mai multe monografii și studii amintesc lauda criticului francez Georges Sadoul: „Palmaresul micului juriu a contrastat, din fericire, cu cel al marelui juriu, acordînd «Palme D’or» unui desen animat românesc, «Scurtă istorie». Nu știm nimic despre realizatorul și autorul Ion Popescu Gopo, care trebuie să fie tînăr. Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm și de imaginație. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici școlii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleț a fost la Cannes o descoperire care trebuie semnalată prin strălucirea unui mare premiu”.

Seria Omulețului lui Gopo s-a întins pe mai multe filme: „Scurtă istorie” (1956), „7 arte”(1958), „Homo sapiens” (1960), „Alo! Halo!” (1962),  „Ecce homo!” (1977), „Trei mere” (1979), „Salva”, „Quo vadis homo sapiens?” (1982), „Homo faber” (1986). Criticul de film Dana Duma scria în monografia Gopo (1996): „Pornind de la subiecte de editorial neliniștitor, se dezvoltă pasionante meditații despre destinul omului contemporan. Temele alese de autor sînt întotdeauna la zi, reușesc să transmită acea senzație pe care francezii o numesc «l’air du temps.» . Mai în glumă, mai în serios, Gopo pare că sugerează soluții pentru problemele-cheie ale prezentului. În «Homo sapiens» (1960), «Intermezzo pentru o dragoste eternă» (1960, «Ecce homo» (1977) sau «Salva» (1983) se semnalează pericolul unui conflict nuclear, în «Energetica»  (1980) se discută aspecte ale crizei energetice mondiale, iar în «Trei mere» (1979) sînt analizate consecințele dezumanizate ale robotizării prin excesul de tehnologie”. 

În volumul  mai sus amintit, Călin Căliman se referă la omulețul lui Gopo ca la o revoluție. Fenomenul filmelor lui Gopo au luat naștere și datorită colaboratorilor săi, compozitorul Dumitru Capoianu, inginerul de sunet Dan Ionescu și o altă serie de profesioniști ai animației: Constantin Popescu, Pascal Rădulescu, Matty Aslan, Constantin Mustețea, Iulian Hermeneanu, Nicolae Hizan. Rolul lui Gopo în animația românească este asemănată cu activitatea lui Disney în cea americană. Se consideră că moartea lui Gopo, în 1989, a însemnat și sfîrșitul animației românești clasice. 

La aniversarea celor 50 ani de la cîștigarea premiului Palme d’Or pentru „Cel mai bun scurt metraj de animație” de către Ion Popescu-Gopo a început derularea Galei Premiilor Gopo, organizată de Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc (APFR) si Asociația Film și Cultura Urbană (AFCU), cu sprijinul Babel Communications și Centrul Național al Cinematografiei. Începînd cu anul 2007, în fiecare an sunt decernate premii celor mai importante materiale cinematografice naționale din cursul anului precedent. Trofeul Galei, sculptat de Adrian Ilfoveanu, este după celebrul omuleț al lui Gopo.

Tehnicile plastice sub aparat

În jurul anilor ’50, la studiourile Buftea se specializează o secție a filmului realizat fotogramă-cu-fotogramă. Acest fapt a permis formarea primelor echipe stabile de cineanimatori. Primele desene animate realizate în studiourile Buftea aveau un format al fabulei moralizatoare. Cineastul animator Bob Călinescu s-a folosit de păpuși de lemn sculptate în stil popular, obiecte animate sau cartoane decupate pentru a crea povești inspirate din folclor. Perioada sa prolifică a fost între anii 1952-1966, cînd a realizat 26 de pelicule, multe dintre ele ecranizări după Arghezi, Caragiale sau Goethe. În portofoliul lui se găsesc filme moralizatoare pentru copii – „Chiț în pericol” (1956), „Năzdrăvanii” (1957) –, ecranizări după Caragiale, Goethe, Arghezi sau Shakespeare – „Domnul Goe” (1956), „Ucenicul vrăjitor” (1957), „Balada meșterilor” (1962), „Romeo și Julieta” (1968) –, parabole cu întâmplări cotidiene – „Pantalonașii se poartă uscați” (1957), „Glumă nouă cu fier vechi”(1964) –, fantezii cineplastice – „Metamorfoze” (1961), Ritm (1965), „Calomnierea calomniei” (1970). Personajul „Cocenel”, din 1971, a fost cel mai reprezentativ pentru arta lui Bob Călinescu. 

Pictorul Sabin Bălașa se va folosi de pictura sa sub aparatul de luat vederi pentru a construi filme. Fazele intermediare ale mișcărilor nu au repetabilitate, execuția nu îngăduie reveniri. Referitor la stilistica lui Sabin Bălașa, criticul Călin Căliman remarca: „«Albastrul de Bălașa» trece din pictură în film, conferind peliculelor sale o ambianță cosmică, siderală, spectaculoase contopiri ale cerului cu marea”.

O altă tehnică a fost folosirea unor elemente decupate, detașabile. Olimp Vărășteanu, denumit și „creatorul școlii românești de cartoane decupate”, a folosit cartoanele decupate în „Vulpoiul campion”(1955) şi în acelaşi an „Păţania vulpoiului” şi „Zdreanţă”. El a îmbogățit filmografia genului satiric cu titluri ca „Nimic despre Arhimede” (1965), „Cinci săptămîni în balon” (1966), „Variațiuni” (1969), „Fata din Far West” (1970).

Studioul Animafilm și producția la dublu

În urma recunoașterii la nivel internațional și național a filmelor de animație ale lui Gopo, pe 1 iulie 1964, s-a înființat studioul specializat Animafilm. Între 1964 şi 1989, studioul a produs în jur de 1.260 de desene animate, șapte fiind lungmetraje şi 15 seriale şi filme cu continuitate. Din exportul de filme, Animafilm producea circa 40% din valuta obţinută de Republica Socialistă România. 

La finalul anilor ’60, au debutat la Animafilm cei ce aveau să fie creatorii de bază ai studioului: Liana Petruțiu cu „Hai cu noi” (1967), Ion Truică cu „Dan năzdrăvan”(1968), Victor Antonescu cu „Orice naș își are nașul”, realizat în colaborare cu Eduard Sasu (1968), Adrian Petringenaru cu „Brezaia” (1968), o animare de măști, și „În pădurea lui Ion”, o legendă populară cu personaje din tezaurul iconografic al picturii, Tatiana Apahidean cu „Căluțul cu coama albastră” (1969), Luminița Cazacu cu „Bună dimineața, poveste!”.  

Festivalul Internațional de la Mamaia 

Inițiat în 1966 și organizat din doi în doi ani, acesta era la acea vreme al doilea festival mondial specializat, după cel de la Annecy  (Franța). După cum spune și Dana Duma în volumul consacrat animației românești, au participat „sau au fost membri în juriu personalităţi din elita internatională”. La prima ediţie, „Picătura”, de Sabin Bălaşa, a cîştigat „Pelicanul de argint”. În acel an, premiul principal, „Pelicanul de aur”, a fost atribuit, la egalitate, unor filme semnate de cineaşti din alte țări. 

La cea din 1968, filmului „Prostia omenească”, de George Sibianu, i-a fost decernat un „Pelican de aur”. Acesta a fost un film de păpuşi după basmul omonim al lui Ion Creangă, avea două acte, cu un comentariu voice over de actorul Cosma Brașoveanu. „În pădurea lui Ion” de Adrian Petringenaru a cîșigat un „Pelican de argint”. Cea din 1970 a avut o selecție amplă de 92 de titluri alese din 200 de propuneri.

Festivalul a ținut doar trei ediții, fiind „una dintre victimele Plenarei ideologice din iulie 1971 a Partidului Comunist Român”, după cum nota în volumul său Dana Duma.

„Mihaela” copilăriilor optzeciste

Cea mai încărcată perioadă din istoria animației românești a fost între anii 1971-1980, producția ajungînd la 534 de filme. „Catalogul” cineaștilor de la Animafilm, așa cum îl numește și Călin Căliman, cuprinde o serie însemnată de filme și realizatori, desenatori, graficieni care au muncit și au scos pe piață numeroase filme de animație, sub egida Animafilm. 

Atunci a luat naștere unul dintre personajele cele mai cunoscute din istoria animației românești – Mihaela. Autorul ei, caricaturistul Nell Cobar, a recurs la o metodă întîlnită des în perioada aceea. El a adus pe ecran personajele lansate în rubricile sale satirice din ziare și reviste, Mihaela și Mitică. Stilul grafic îi devenise popular încă din apariția în presă. Creația sa, personajul Mihaela, a fost vizionată de generații de telespectatori. Printre titlurile sale cele mai vunoscute se numără: „La mulți ani, Mihaela!” (1971), „Adresantul cunoscut” (1973), „Zig-Zag” (1974), „E primavara, Mihaela” (1975), „Bravo, Mihaela!” (1976), „Mihaela în vacanță” (1977), „Mihaela și săniuța de argint” (1978). 

Zoltan Szilagyi este autorul desenului animat „Nodul gordian”(1979), considerat una dintre cele mai valoaroase producții din industria românească din acea perioadă.

Un alt regizor de film românesc de animație recunoscut cu un stil ce avea să rămînă în memoria colectivă este Ion Truică. El a pornit cu povești mai simple, ca „Vînătoarea” (1971), după a scos „Carnavalul”, pornind de la povestea „fetiței cu chibrituri”, multiplu premiat la Veneția, Barcelona și în țară.

Generația ’80 a venit cu un nou val de regizori, animatori, producții și idei creative. Filmul „Caligrafie” (1982) a reprezentat debutul mai multor unor regizori, – Radu Igazsag, Zeno Bogdănescu, Olimpiu Bandalac, Lajos Nagy. Dintre aceștia, Radu Igazsag a fost un fel de lider al generației. În 1982 a realizat filmul „Fotografii de familie”, cu fotografiile sale fără chip, cu imagini în negativ și cu compoziții geometrice.

Și cenzura se uita la desene animate

Deși producțiile realizate de „Animafilm“, nu aveau succes doar între granițele Republicii Socialiste România, ci și  peste hotare, cenzura vremii n-a ocolit nici desenele animate, iar de cele mai multe ori motivele pentru care filmele erau oprite de la difuzare nu erau cele mai convingătoare sau logice. Conform regulilor vremii, produsul final trebuia prezentat spre vizionare și aprobare la două benzi, președintelui Consiliului Culturii și Educației Socialiste, Dumitru Popescu. Acest demers se derula la Casa Scînteii. 

„Vizionarea filmelor la Casa Scînteii se făcea după supranumită de noi «Premiera Mondială», cînd arătam filmul cel nou în Sala de proiecție de la Animafilm, pentru colegi și toată lumea din Studiou, așa cum îl gîndisem eu. Cum se spune acum, «Directors cut». După aia era discuția cea mai aspră, cu directorii studioului și șefii mai mici, cînd se stabilea «ce merge și ce nu merge» la vizionarea cu ministerul… Uneori filmul plăcea la toată lumea și toată lumea răsufla ușurată. Alteori, se aduceau «îmbunătățiri» de ultima oră… Cînd filmul era aprobat la studio, era aproape sigur că filmul «trece» și la minister. Ziua de vizionare la minister era o sărbătoare! Ne îmbrăcam frumos, neapărat cu cravată, și ne plimbam cu «mașina studioului» pînă la Casa Scînteii! La Casa Scînteii stăpînea mereu o punctualitate șocantă! Exact la ora stabilită veneau la sala de Proiecție niște tipi, frumos îmbăcați și ei, dar mai scump bineînțeles, și intrau în sală fără să zică ceva. Doar directorul sau directoarea erau acceptați în sală. Eu stăteam în cabina de proiecție mă uitam la orice detaliu, să nu mă prindă cu ceva… Urma o discuție, tot fără mine, după care mă chema directorul meu înăuntru, iar directorul general îmi declara ce-au decis «ei» și pleca la treburile lui. Eu rămîneam cu adjuncții lui să mă cert”, povestește cineastul Mihail Bădică, care a lucrat la Studioul Animafilm între 1969-1985.

În „Epoca de Aur” desenele animate erau difuzate și în cadrul emisiunilor „Gala desenului animat“ și „1001 de seri” de la Televiziunea Română, eroii cei mai populari fiind Mihaela şi Azorel, Miaunel și Bălănel, Pin-Pin. Poveștile erau simplu de înțeles și de vizionat. Dar difuzarea lor implica și un control al materialelor difuzate. 

Întrebat dacă a existat și o serie de subiecte interzise, Mihail Bădică a explicat că „nici un director, nici un ministru n-ar fi vorbit de subiecte interzise. Toată lumea era foarte liberă să aleagă ce subiecte dorea. Numai că, nimănui nu-i trăsnea prin cap să facă un film în care să critice sistemul, în general, sau direct pe Ceaușescu. Dar omulețul meu de plastilină, care făcea mereu ceva nou și toată lumea rîdea de ce făcea el, întîi, apoi îl imita, putea «s-o ia în zbor», spre «Cer», și toată lumea zbura după el, căci tema declarată era o «critică filozofică» în  legătură cu «noul» care întîi e «de rîs» și apoi, este imitat de toată lumea. Numai că toată lumea din sală, pe vremea aia, știa bancul că cine «zboară» ultimul din țară, din motive de economie, să stingă lumina!… Lumea rîdea în sală de se prăpădea! Dar nimeni nu putea să mă acuze pe mine…”

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri de acest fel a fost producția „Robinson Crusoe” (1973), regizată de Victor Antonescu, primul lungmetraj de animație românesc realizat în România. Personajele principale sînt Robinson Crusoe (cu vocea lui Ion Caramitru în versiunea românească), animalele sale – papagalul bețiv (Paul), pisicuțele (Lip si Lap), cîinele somnoros (Daniel) și băștinașii de pe insulă, conduși de Bongo-Bongo, care îi gonesc pe Robinson și ai lui ca să-i mănînce. Realizarea lui a fost o colaborare cu studioul „Corona Cinematografica” din Italia. Coproducția presupunea ca partea română să realizeze producerea filmului, în timp ce partea italiană asigura toate materialele necesare. Ambele țări aveau drept de difuzare. 

În legislația de la acea vreme, nu se prevedea  posibilitatea realizării unui lungmetraj de animație, doar în privința filmelor artistice existînd prevederi privind finanțarea pe o perioadă mai mare de un an de la intrarea în producție. Astfel, de comun acord cu partea italiană, s-a stabilit ca lungmetrajul să fie împărțit în episoade, trei dintre ele avînd ca termen de predare finalul anului 1971 („Naufragiul“, „Canibalii“, „Vineri“) și celelalte șase, finalul anului următor („Epava“, „Petrecerea“, „Alarma“, „Prizonierii“, „Ultima bătălie“ și „Salvați“). 

Filmul fusese aprobat și se fixase data de premieră, 26 mai 1973. Totuși s-a solicitat din nou vizionarea, iar o zi după s-a anunțat că este interzisă difuzarea publică. Explicația era că nu se putea rîde la imagini cu triburi primitive sau cu personaje de culoare, avînd în vedere noile relații, de la acea vreme, ale lui Nicolae Ceaușescu. Victor Antonescu a încercat să le explice faptul că rasa din film era inventată și nu se referea la o națiune anume, dar nu a funcționat. În perioada comunistă, România a realizat doar două lungmetraje de animație, ambele regizate de Victor Antonescu. Primul a fost „Robinson Crusoe” și al doilea „Uimitoarele aventuri ale mușchetarilor”.

„Anemia” filmului de animație

Pe parcursul anilor ’90, Studioul Animafilm și-a restrîns, treptat, considerabil activitatea, producînd mai mult pelicule publicitare. Filmele de autor au dispărut din producție și scurtmetrajul românesc s-a autodizolvat.

Veteranii studioului au încercat să mențină vie producția de animație, continuînd seriile începute la studio, iar alții și-au înnoit activitatea. Dar nu a fost suficient pentru a readuce la viață zilele de aur ale studioului. În 1990, s-a stabilit și structura organizatorică a Centrului Național al Cinematografiei, prin Hotărârea nr. 861.

„Unii dintre regizori şi animatori s-au lăsat seduşi de ofertele unor noi studiouri private, precum «Dacodac» (1992), o companie franco-română unde se realizau lucrări de execuţie (mai ales animaţie şi decor) pentru lungmetraje produse în străinătate, mai ales în Franţa”, descrie situația Dana Duma, în volumul Istoria filmului românesc de animație 1920–2020.

Echipele de salvare

La începutul mileniului trei, filmul românesc de animație intra „într-o comă a creației”. Din cauza problemelor economice, lipsa finanțării materialelor și condițiilor regizorii, desenatorii, cineaștii s-au îndepărtat de studiourile de animație. Din „vechea gardă”, au rămas puțini activi, în primul deceniu al acestui veac – Luminița Cazacu, Tatiana Apahidean, Ion Truică și Victor Antonescu. 

În anul 2006, Laurențiu Brătan și Mihai Mitrică, au pus bazele Festivalului Internațional de Film de Animație Animest, în România. Acesta avea să aibă pînă în prezent, în lumea artelor vizuale, un aport în reluarea producției de filme autohtone, cu lipsa unicului studio specializat, „Animafilm”, și în condițiile dispariției treptate, în ultimii ani, a unor nume mari ale animației românești. 

„Era un blank, așa, în animația românească. Iar festivalul a apărut într-o perioadă în care din acel blank au început să răsară niște firicele, oameni care făceau animație, învățaseră acasă. Și nici internetul nu era pentru toată lumea, ei aveau acces la niște surse și au învățat acasă pur și simplu să facă animație. Atuncea, au apărut primele tentative, scurtmetraje, filmulețe din perioada aia. Vorbim de acea animație independentă, făcută acasă de un om și un computer sau un om și un creion, scanner și fiecare în stilul lui”, spune Mihai Mitrică, unul dintre fondatorii Festivalului Animest. 

Noi realizatori aveau să înfrunte, ca un fel de întoarcere la începutul istoriei filmului de animație, toate dificultățile (îndeosebi materiale) legate de producerea și realizarea artistică filmelor. Organizarea Animest a fost o alegere care a reactivat producția filmelor de animație în România, odată cu popularizarea evenimentului au avut loc schimbări la nivel de imagine și desfășurare. 

Animest a adăugat, din 2007, și tot pe parcurs, mai multe secţiuni competitive, Lungmetraj, Scurtmetraj, Film studenţesc, Videoclip, Animash, Minimest, o competiţie românească, la care participă scurtmetraje realizate în facultăţile de film (UNATC, Sapientia, UNARTE) sau realizatori independenţi. Proiectul organizează şi un workshop anual în alt sezon care duce la o creștere numerică și valorificată a creatorilor și produselor cinematografice. Mihai Mitrică explică modul în care se face selecția: „Ca la orice film, prima dată contează povestea, spusă de către film, și nu neapărat în al doilea rînd, poate pe același picior de egalitate, stilul de animație, cum e făcută. O idee pe care am avut-o cu pornirea festivalului a fost o mai mare diversitate de stiluri de animație. Ca lumea să știe că există animație stop-motion, cut out, 3D, de care atuncea se lega filmul Pixar și toată lumea știa de Pixar. Se zicea că animația e aia 3D și nu-i așa. 3D e doar 10% din ceea ce se face”.

Înființarea unor instituții de învățămînt acreditate în formarea viitorilor cineanimatori a însemnat un pas înainte în crearea noii generații. În 1983, se pun bazele unui curs post-universitar la IATC. Iar în 1999, se înființează, la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, primul master de animaţie. În anul şcolar 2017–2018 începe programul de licenţă Film de animaţie, iniţiat la UNATC „I.L. Caragiale” de Radu Igazsag, profesor şi autor de prestigiu.

Readucerea în atenția publicului a filmelor de animație a condus la o maturizare a subiectelor. Perioada actuală oferă mijloace care facilitează comunicarea, tehnici dezvoltate care diversifică stilurile de de desen și direcția regizorală.

Animația românească a trecut prin mai multe etape – a cunoscut un succes cu perioada lui Gopo, urmată de un stadiu de stagnare și de prezentul care cuprinde noi direcții vizibile prin participarea și reprezentarea României la tot mai multe festivaluri internaționale. Subiectele au trecut de forma fixă a poveștii și ideii împrumutate din afară și au ajuns într-un plan mai serios, mai sensibil și mai cu impact asupra mentalității.