Palatul Roznovanu, kilometrul 0 al Iașilor

Sediul Primăriei municipiului Iași, fostul Palat (Roset) Roznovanu, are o istorie vastă, care spune multe despre evoluția orașului și a societății ieșene, dar și despre schimbările în ce privește specificul arhitectural al locului. A fost ridicat peste drum de Mitropolie, pe bulveradul „Ștefan cel Mare”, numit, odinioară, „Ulița mare” sau „Ulița Boierească”, ce își avea începutul cu poarta Curții Domnești și se sfîrșea cu dealul Copoului. Aici, după cum scria Vasile Panopol în cartea „Pe ulițele Iașului”, „se așezau casele marilor boieri”. Casa Roznovanu rămîne una dintre primele clădirile publice de valoare ale Iașului din acea vreme

Istoria locului pe care se află astăzi fostul palat începe odată cu secolul al XVII-lea. Acesta aparținuse vistiernicului Matei Cantacuzino, care a ridicat un palat „de o frumuseţe rară”, distrus însă în perioada războiului ruso-turc din 1786-1788. Într-o scrisoare către Edgar Quinet, nepotul lui Matei Cantacuzino, Alexandru, povestea că „ocupa o mahala întreagă a orașului, pe Ulița Mare, în fața Mitropoliei și avea în fundul unei minunate grădini locuința, marea zidire cu două rînduri”. Pămînturile au trecut ulterior la logofătul Neculae Roset, numit Roznovanu (Rosnovanu), după reședința de la Roznov, din districtulul Neamțului. „Familia Roznovanu era o ramură a familiei Rosetti, de origine greacă, care s-a stabilit în Moldova încă din secolul al XVII-lea. Ramura Roznovanu devine importantă politic spre sfîrșitul veacului al XVIII-lea. Primul personaj cu o influența mare în Moldova este Neculae, tatăl lui Iordache, care era unul dintre cei mai importanți boieri pe atunci, datorită căsătoriei cu fata lui Constantin Balș, care era cea mai bogată familie din Moldova, dar și datorită legăturilor pe care le avea cu oficialii ruși, influenți la acea perioadă. Legăturile l-a făcut să-și consolideze poziția în societate”, explică istoricul Cristian Ploscaru, profesor la Facultatea de Istorie din Iași.

Ulterior, Neculae i-a lăsat toată averea fiul său Iordache (zis Gheorghe) Roset Roznovanu, care, prin 1805, pornea „zidirea palatelor”. Acesta a refăcut casa cantacuzinească și a ridicat palatul așa-numit al Roznovenilor. „Neculae stăpînea peste 30 de moșii, herghelii și multe vii la Cotnari, iar palatul roznovenesc se ținea bine, datorită familiei înstărite, și devenise deschis tuturor oamenilor învățați de la acea vreme”, notează Ion Mitican în volumul Palatul Roznovanu, o poveste romantică.

Arhitectură românească de tip occidental

După planul arhitectural, Palatul Roznovanu combină elementele stilului clasic cu cele tradiționale ale caselor din acele timpuri. Construit pe la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, între anii 1800-1816, după planurile arhitectului Johann Freywald, clădirea s-a remarcat la acea vreme prin fastuoasele sale interioare, dar și prin detaliile specifice de la exterior. Structura arhitecturală a palatului este caracterizată prin acea „încăpere principală care își schimbă poziția în raport cu axa clădirii și cu celelalte încăperi, ieșind cu dimensiunea cea mai mare în fața clădirii”, explică Aurora Fecheci în cartea Monumente arhitectonice ieșene.

„Marele pojar” (incendiu, n.r.) izbucnit la 19 iulie 1827 în podul casei lui Ilie Burchi Zmeu (de pe locul Liceului Național de azi), unde se făceau pe atunci rachiurile de perje și zmeură ale vremii, a distrus inclusiv și palatul roznovanilor. Incendiul a devastat toate așezările pînă spre Podu Roș, dincolo de Curtea Domnească, iar pe Ulița Mare rămăseseră doar ziduri și case prăbușite, părăsite de foștii proprietari. Costache Negruzzi a făcut o descriere a situației de atunci, fiind unul dintre martorii acelor vremuri. „Pojarul de la 20 iulie prefăcuse în cenușă mai mult din jumătate a tîrgului Iașilor. În zadar umblau strejii de arnăuți și de semeni, nu puteau stîrpi aceste înrăutățiri, nici descoperi bandele vagabonzilor”. Spătarul Iordache Bucșănescu amintește în scrisorile trimise lui Iancu Balș (2 august 1827) că incendiul a distrus și „hardughia” dregătorului Iordache Roset Roznovanu. După incendiu, doar gospodăria Ghica, casa Bașoteștilor și palatul roznovanilor au fost refăcute.

Potrivit profesorului Cristian Ploscaru, la începutul secolului al XIX-lea, boierimea românească încerca să adopte modelul aristocratic al marilor familii nobiliare europene. Astfel că societatea noastră începea să manifeste interes pentru vestimentația, dar și arhitectura occidentală. Palatul Roznovanu a apărut în contextul în care boierimea încerca să-și consolideze această dimensiune aristocratică.

Perioada „de aur” a Roznovenilor

Începutul secolului al XIX-lea era destul de tulbure în Țările Române. Mișcările eteriste, cea a lui Tudor Vladimirescu, pătrunderea trupelor turcești în Principate au stîrnit în societate frica de a nu fi anexate de o putere străină. Iar Iordache Roznovanu era unul din fruntașii opoziției domnilor pămînteni de atunci. „Iordache a jucat un rol important în perioada războiului din 1828-1829 și era perceput de boierii moldoveni ca principalul candidat la domnia Moldovei. Din cauza unor conflicte, în 1827 e trimis în Basarabia și de acolo el va rămîne exilat în Rusia, pînă la 1830.  El pornește construcția acestui palat monumental imediat după întoarcerea sa, inspirîndu-se de la arhitectura Odessei, oraș care se asemăna cu unul de tip franțuzesc, cu bulevarde largi cu teatru, cu operă, cu palate. Astfel că arhitectura Palatului Roznovanu nu era tocmai specifică arhitecturii moldo-valahe și ieșene. Construcția l-a costat bani foarte mulți și a vrut prin acesta să-și demonstreze superioritatea în raport cu alți boieri candidați la domnie”, a subliniat Cristian Ploscaru.

Restaurat de arhitectul austriac Gustav Freywald, Palatul a fost inaugurat la 1832, printr-un bal, cu prilejul aniversării zilei onomastice a proprietarului, despre care scria și ediția din 1 mai 1832 a gazetei „Albina Românească”: „Faimosul așezămînt, fala Uliței Mari, construit în stil neoclasic, se inaugurează cu o bogată petrecere – în ziua de Sfîntul Gheorghe”.

În volumul Pe ulițele Iașului, Vasile Panopol prezintă o descriere făcută de D. Moruzzi despre palatul refăcut după incendiu. „Fațeta palatului era simplă, văruită, cu gratii de fier la ferestrele etajului de jos. Prin alte două porți vopsite în verde se intră spre frumoasa grădină, îngrijită și amenajată cu copaci și flori alese, iar în partea cealaltă erau șurile pentru trăsuri și un grajd cu cai. În interior, era un lung coridor care străbătea clădirea. Bagdadia intrării era susținută de două rînduri de stîlpi groși. Pe ambele laturi ale coridorului erau odăi unde dormeau numeroșii nepoți ai familiei. La etaj era un măreț peristil, susținut de coloane, unde se aduna de sărbători toată boierimea. Apoi saloanele împodobite cu oglinzi, tricheluri și perdele”. 

Mobila nouă adusă în palat era de mahon, iar în salonul cucoanei Marghiolița (Maria, soția lui Roznovanu) se găsea mobilă „empire”. Pe perete era un „ceasornicar medieval”, la poalele căruia ieșeau două trenuri din tunel, făcute la comandă de artistul vienez Winterhalter. Salonul ei era folosit des pentru serate, unde încăpeau 30-40 de perechi. Însă după Unire numărul vechilor boieri ieșeni a scăzut considerabil, din acest motiv salonul a început să găzduiască spectacole și concerte.

„Podoabele” palatului roznovenesc

În volumul Memoria locurilor ieșene de A. Bejenaru și E. Agrigoroaiei, se menționează că interioarele au fost vopsite de L. Stavschi, iar paraclisul de I. Balomir, care au făcut în 1831 și pictura murală a palatului. Fiecare încăpere era mobilată cu piese alese şi tapețată în tot felul de culori, de la verde, galben, pînă la albastru sau maro. „Holurile erau mari, avînd saloanele înalte cu lespezi de marmură elegante, amenajări confortabile şi instalaţii moderne care au fost proiectate asemenea celor din Occident. Iar pe frontispiciul palatului din Ulița Mare erau amplasate chipurile zeilor Apollo și Diana, precum și alți patru: Hercule, Minerva, Atlanta și Marte, care atrăgeau atenția vizitatorii”, notează Dan D. Iacob în Elitele din principatele române în prima jumătate a sec. al XIX-lea. În inventarul palatului din 1851 se menționează că acesta cuprindea 34 de camere, printre care cele mai importante fiind sufrageria, cabinetele și birourile, dormitoarele (iatacuri) membrilor familie, dar și ale oaspeților, camera de toaletă,  cancelaria, care se afla la parterul casei, cămara cu două gherghire (beciuri) și florăria aflată în spatele palatului.

Fiecare odaie era zugrăvită în altă culoare, cu o „vopsea de apă” verde cu chenarele roșii (care erau și culorile roznovenilor) sau liliachiu cu chenare galbene. În Palatul Roznovanu, o poveste romantică, Ion Mitican povestește că personalul era mereu îmbrăcat în culorile familiei (azur și argintiu), iar la uși erau armuri și pretutindeni se observau armele familiei – „un scut tăiat” de argint și un „alabastru” cu o cupă ce avea pe ea „trei roze” și deviza: „Sereno aut nubilo sospes” – În senin și în negură, teafăr. Cupa era simbolul care arăta originea neamului Rosetti Cupariul, iar rozele semnificau continuitatea familiei prin ramura Ruseteștilor din Roznov-Neamț.

De la sapă de lemn la tronul Moldovei

Din cauza scandalurilor care au apărut în familia Roznovanu, dar și a perioadei războaielor ce a urmat, clădirea a intrat într-o perioadă de declin. Datorită relațiilor desfrînate ale lui Neculae Roznovanu, care se îndrăgostise de Maria Sturza, soția lui Costache Sturza, cu care a fugit și s-a căsătorit, oamenii au început să se distanțeze de familia Roznovanu, făcînd ca palatul Roznovanu să fie vizitat de hoți și de spărgători, care căutau comorile familie. Situația s-a deteriorat și mai mult pe la 1865, cînd Neculae (III) Roset Roznovanu, zis „Nunuță”, s-a ridicat împotriva reformelor bisericești ale lui Cuza. În martie 1866, tot el, împreună cu un grup antiunionist susținut de forțe politice din Rusia, au încercat organizarea unor proteste ce urmăreau urcarea lui în scaunul Moldovei. El candidase de mai multe ori la domnie, dorind să întoarcă populația ieșeană împotriva lui A. I. Cuza și să rupă actul Unirii de la 1859. Toate acțiunile antiunioniștilor se organizau în Palatul Roznovanu, dar planul s-a soladat cu un eșec. „Palatul Roznovanu a devenit un fel de cuib al acelora care și-au exprimat nemulțumirile față de consecințele Unirii. Nunuță nu a fost un personaj de o mare vizibilitate în activitatea Partidului Separatist din Moldova la acea perioadă, ci mai degrabă l-a sprijinit. Tot felul de oameni influențați de forțele rusești l-au convins pe Nunuță că ar putea ajunge domnitorul Moldovei și astfel s-a coagulat această declanșare a mișcării separatiste de la Iași din martie 1866, care nu a avut niciun rezultat”, explică istoricul Cristian Ploscaru.

Odată cu eșecul lui, ieșenii au întors cu totul spatele familiei Roznovanu. „La vizita Prințului Carol I la Iași, din 17 august 1866, străzile au fost aranjate frumos și mii de ieșeni au ieșit afară. Toate casele de pe Ulița Mare fiind iluminate cu lămpi venețiene și ceaune cu păcură aprinsă, singura clădire rămasă în întuneric era Palatul Roznovanu”, evocă Ion Mitican imaginea acelei zile în Palatul Roznovanu, o poveste romantică. 

După moartea cucoanei Marghiolița (1887), palatul a început să-și piardă din frumusețea și valoare. Pentru a ridica un nou teatru, primăria a decis demolarea propriului sediu, iar ca nou sediu a fost ales vechiul palat roznovenesc, oferit de proprietar și ipotecat la societatea Creditul Urban. Primarul Vasile Pogor s-a înțeles cu Neculae Roznovanu (Nunuță) ca Primăria să-i preia datoriile de 200.000 lei. Astfel acesta și-a vîndut palatul, cererea de cumpărare fiind aprobată de Consiliul Comunal la 9 ianuarie 1891.

Palatul Roznovanu devine Palatul Princiar

Nu peste mult timp, în 1893 prințul Ferdinand, viitorul rege al României Mari, a decis să cumpere primăria ieșeană și să facă din ea reședință regală, unde va locui periodic. După semnarea actelor de vînzare a palatului către stat, a fost chemat arhitectul francez P. Gottereau, care a amenajat spațiile și a mai ridicat încă un etaj (mansarda), pentru a-i oferi locului un aer mai regal. Legătura cu etajul se face printr-o „scară monumentală de marmură”, decorată cu statuete baroce, care conducea către fostul paraclis. Odată cu renovările, s-a schimbat și denumirea palatului în „Palatul Princiar” sau „Palatul Ferdinand”, sub care s-au tipărit și numeroase ilustrate.

La 1895 vor începe alte lucrări de amenajare a clădirii. „Se pregătea înălțarea puțin a clădirii, refacerea acoperămîntului, refacerea cu totul a fațadei dinspre Mitropolie și deschiderea a încă două fațade și anume spre clădirea Teatrului și alta spre noul scuar (parc) ce se va deschide spre actuala stradă a Primăriei”.

Totuși, familia regală nu s-a bucurat foarte mult de palat, pentru că soției prințului Ferdinand, Maria, nu i-a plăcut priveliștea. „Așa că la 1906, cînd Palatul Domnesc (Administrativ) s-a transformat în Palat de Justiție, aceștia au avut nevoie de un loc provizoriu pentru mutare și s-au instalat la Palatul Regal de la Iași. Astfel că saloanele roznovenești au fost ocupate de Curtea Apelurilor și Tribunalele Secțiilor I și II, iar pe holurile largi umblau juriștii ieșeni ai Iașului interbelic”, scrie Ion Mitican în Palatul Roznovanu, o poveste romantică.

De la baluri fastuoase, la ședințe de război

În timpul Primului Război Mondial (1916-1918), clădirea a fost ocupată de birouri parlamentare, guvernamentale și comandamente militare. Marile saloane au găzduit consilii de război și adunări generale. După ce s-au terminat lucrările la Palatul Administrativ, fostul Palat Princiar a trecut în proprietatea Ministerului de Război. „Curtea cu flori s-a transformat într-o curte cu ustensile militare”, observă, în volumul său, Ion Mitican.

În perioada refugiului la Iași, palatul a găzduit sediile ministerelor. În încăperea în care se află acum cabinetul primarului își avea biroul Regele Ferdinand I, iar în actuala sală de ședințe a Consiliului Local s-a întrunit, în 1918, Consiliul de Război al României. De asemenea, parterul a servit drept sediu pentru un spital civil al Misiunii Crucii Roșii Americane. În deceniile II-IV ale secolului al XX-lea, palatul a cunoscut din nou prestigiul vieții mondene de altădată, pentru ca, din 1944, să devină sediul Comitetului Orășenesc de Partid.

Ocupat de comandamente militare române, cît și germane, în timpul ultimului război și apoi de unele servicii ale Armatei Sovietice, după 1953, palatul a devenit sediul Sfatului Popular Regional, înființat la 6 septembrie 1950.

În primăvara anului 1970, a apărut prima inițiativă ca, după 80 de ani, Primăria ieșeană să se stabilească la fostul ei sediu din 1891 (Palatul Roznovanu), iar Palatul Cantacuzino, în care funționase pînă atunci, s-a oferit presei, pentru redacțiile publicațiilor „Cronica” și „Flacăra Iașului”, devenind Casa Presei.

De-a lungul timpului, palatul a fost un martor important al familiei regale la Iași, dar și al unor însemnate momente istorice. Spre exemplu, la sfîrșitul secolului al XVIII-lea s-a stabilit aici generalul rus Romanov și mai apoi întreaga diplomație rusă din perioada Regulamentului Organic (1829 – 1831). Tot în palat a cîntat, ocazional, celebra actriță Hariclea Darclée (1884), iar Regina Natalia a Serbiei l-a vizitat de mai multe ori între anii 1870-1900, împreună cu multe alte personalități.  Potrivit istoricului Cristian Ploscaru, casa Roznovanu este primul palat cu o asemenea monumentalitate care a aparținut boierimii moldovenești și care a reprezentat un model și pentru alte familii influente din epocă.