Coafura cu bucle printre buclele războiului

În anii ’40 este considerată cea mai populară perioadă pentru moda feminină, care a promovat o eleganță durabilă, fiind o combinație între stil și practicabilitate. Au existat lipsuri și dificultăți, chiar și perioade de monotonie, iar „războiul vestimentației” a fost o provocare la care toți au participat.

De-a lungul timpului, oamenii s-au îmbrăcat în diferite moduri, sub influența tradițiilor. Prin definiție, moda este paradoxală, întrucît fiecare nouă modă o anulează pe cea dinainte. Ea nu se referă doar la construcția hainelor și anatomia corpului, ci și la cum pot fi purtate și puse în scenă.

Siluetele corpului îmbrăcat pot fi clasificate în funcție de asemănarea lor cu literele alfabetului latin: A, I, O, V, Y sau T. Un mantou din anul 1910 seamănă cu un O, rochiile flapper din anii ’20 aduc a siluetă în I, iar moda costumelor feminine cu influență militară, din anii ’40, creează un efect de Y. În anii ’70, moda hippie a cultivat cu precădere rochiile în A, iar în decada anilor ’80 au fost populare construcțiile în Y, V sau W.

Moda în vreme de război

În al Doilea Război Mondial (1939-1945), bombardamentele, lipsurile materiale și refugierea multor orășeni la țară au redus îmbrăcămintea la stricta necesitate. În volumul Artă. Stil. Costum, Adina Nanu, critic și istoric de artă, subliniază faptul că atunci nevoia a urgentat cercetările științifice necesare înarmării și au fost create nu doar instrumente de distrugere, dar și multe noi materiale sintetice. „Restricțiile obligau la o ținută decentă și potrivită circulației cu tramvaiul sau cu bicicleta și refugierii în adăposturile antiaeriene”, spune autoarea.

Regimurile totalitare ale Germaniei și Rusiei Sovietice au acționat dictatorial și asupra modei. Uniunea Sovietică a fost cea care a impus sobrietatea celor săraci, reprezentată prin șapcă sau basma și pufoaică, vestimentația fiind opusă luxului capitalismului. Astfel, efectul asupra modei a fost „de limitare a fanteziei, de severitate puritană și respectabilitate”, după cum explică Adina Nanu. În acea perioadă, eroul militar era prototipul frumuseții, iar din acest motiv costumul a fost dominat de linia masculină, de o rigoare exagerată, cu umerii lați și înalți, în unghi drept. Aceste aspecte se regăseau și în moda feminină.

Conf. univ. dr. Cornelia Brustureanu, de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, spune că, deși femeile erau îmbrăcate în salopete și costume de fabrică, iar hainele erau simple și practice, acestea „își păstrau alura feminină prin bucle și ruj aprins”.

Asorteuri și bucle în moda feminină

Existau trei reguli de bază în moda femeilor din acea vreme: bucle, ruj roșu, asorteuri. Totul se petrecea într-un context social în care femeile deja aveau serviciu, iar încă din perioada războiului făceau munca bărbaților, fiindcă ei erau plecați pe front. Ele deja intrau în industrie, în fabrici și atunci trebuia să le fie oarecum lejer, nu puteau să poarte fustă lungă, fiindcă ar fi agățat-o în mașini.

În perioada de mijloc a anilor ’40, moda a avut de îndurat, fiindcă lipsa de țesături a avut ca efect reducerea umerilor, a mînecilor, scurtarea rochiilor și reducerea bluzelor și fustelor, care urmau linia corpului. Conf. univ. dr. Cornelia Brustureanu spune că atunci „s-a inițiat moda costumelor din două piese”, care erau croite din costumele bărbaților plecați în război. „Să faci ceva nou din ceva vechi” era principala temă a revistelor de modă.

Rochiile erau croite din materiale simple, dar cu detalii spectaculoase: tricotaje cu modele, broderii; se muncea destul de mult, pentru că toate erau făcute prin cusături. Cele de zi erau cu o palmă sub genunchi, iar cele de seară erau lungi, însă ambele aveau talia strînsă și culori vii. „Cumva, era explicabil, pentru că în perioada interbelică și postbelică toți oamenii erau cu psihicul la pămînt și căutau să își înveselească viața prin culori și prin vestimentație”, explică Manuela Pavel, profesor de Design Vestimentar la Palatul Copiilor din Iași.

Părul era cea mai „ieftină” podoabă la care puteau apela femeile. Tunsorile scurte din anii ’30 au fost înlocuite de părul lung, pînă la umeri, care era strîns în coc sau pus pe bigudiuri. Buclele mari, tip sarmale, erau o emblemă a decadei, alături de bretonul foarte tapat și umflat. Ziua se purtau pălăriile mici, iar seara cele extravagante, însă acestea puteau fi înlocuite de un șal înfășurat sub formă de turban.

În volumul Artă. Stil. Costum, autoarea subliniază că machiajul era considerat important pentru ridicarea moralului doamnei în cauză sau a celor din jur. Sprîncenele își păstrau linia lor naturală și erau întărite cu creion dermatograf, ochii erau accentuați numai cu rimel, iar rujul era fie roșu, fie maro, violet sau corai. Cel mai important, după cum afirmă Cornelia Brustureanu, era „accentuarea arcului lui Cupidon de pe buza superioară”.

Precum vedem azi și în filmele anilor ’40, mănușile erau, într-adevăr, un accesoriu indispensabil. Seara se purtau mănușile lungi pînă deasupra cotului, iar ziua, pentru vizite sau mers la cinema, erau luate cele puțin mai sus de încheietura mîinii. „Mănușile, pantofii, cureaua și poșeta erau toate aceeași culoare. Era ceva bătut în ținte pentru cele care își permiteau”, spune Manuela Pavel.

De asemenea, s-a impus costumul de baie din două piese, numit „bikini” după numele formațiunii geologice unde, în 1946, americanii au făcut două experiențe nucleare, pentru a măsura expunerea la radiații. Atolul Bikini era un recif de corali din Insulele Marshall.

A fi sau a nu fi camuflat

Jumătate din decada anilor ’40 a fost petrecută de bărbați pe frontul de luptă. Aceștia purtau costume militare practice și sportive, iar diferențele erau date doar de sigla țărilor de unde provin, tipul armelor folosite și gradele deținute. S-a impus necesitatea camuflajului în timpul bombardamentelor aeriene, acesta fiind obținut prin țesături cu pete verzi, brune și kaki. Scopul a fost de a imita cameleonul. După război, multe piese din uniformele militare și-au găsit aplicabilitatea, conform Adinei Nanu, și în ținuta civilă, precum tricourile, sacourile și canadienele cu fermoare și buzunare.

Asemenea ținutelor femeilor, unele măsuri au fost dictate de economie, iar haina bărbaților trebuia să fie croită pe talie, fără falduri, buzunare sau butoniere, pentru a fi permisă întoarcerea stofei. De asemenea, pantalonii nu aveau manșetă, lărgimea maximă fiind de 22 de centimetri, iar băieții care aveau sub 15 ani trebuiau să poarte doar pantaloni scurți. Pantofii aveau talpa de lemn sau de cauciuc. Criticul de artă precizează că în anul 1942 „a avut loc o revoltă împotriva risipei afișate de îmbogățiții de război, care arborau (n.r. – se îmbrăcau cu ostentație) haine lungi și largi, cu multe buzunare, ca și pantalonii cu manșete late și pantofi cu mai multe rînduri de talpă”. Acești oameni se numeau malagambiști, adică erau considerați persoane frivole, preocupate excesiv de felul în care arată, această denumire fiind dată după numele șefului unei orchestre de muzică ușoară, Sergiu Malagamba.

Ținutele bărbaților aveau și ele trei elemente definitorii: pălărie, vestă și sacou. Pălăria era obligatorie, însă, la acel moment, aceasta avea banda lată, nu ca acum de doar 2 centimetri. Vesta nu trebuia să fie foarte decoltată și putea fi suplinită, uneori, de pulovere. Sacoul avea revere late, iar peste cămașă aveau lavalieră, un fel de cravată lată și scurtă, ce se putea purta cu un accesoriu-bijuterie, după cum explică Manuela Pavel. De la această cravată-lavalieră vine și denumirea microfonului ce se numește lavalieră.

„Covorul e făcut pentru a fi călcat în picioare”

În anii ’40 s-au purtat, în mare parte, pantofi și sandale cu talpa de lemn, plută sau sfoară, colorați și înflorați. Modelul acestora era asortat cu cel ar rochiei, iar orice detaliu de pe îmbrăcăminte se regăsea și pe încălțăminte. Chiar dacă era vorba de ținute sport, în România, erau folosiți tot niște pantofi mai puțin eleganți.

Imediat după război nu se mai găsea nimic prin magazine, iar cînd au apărut tenișii, oamenii aveau atît de multă grijă de ei, încît îi dădeau cu cretă pentru a-i albi. Deși erau la putere pantofii, în acea perioadă existau deja unele firme de încălțăminte sport.

Converse este companie americană de pantofi, care proiectează și distribuie adidași, pantofi de patinaj, îmbrăcăminte și accesorii. A fost fondată în 1908, iar cînd Statele Unite ale Americii au intrat în al Doilea Război Mondial, în 1941, Converse a mutat producția către fabricarea de încălțăminte cauciucată, îmbrăcăminte exterioară și costume de protecție pentru militari. Compania a reluat producția de încălțăminte sportivă după sfîrșitul războiului. Totuși, tenișii produși de Converse nu erau atît de apreciați la acea vreme, cel puțin nu în România. Cine avea bascheți albaștri cu vîrful rotund și alb era cam de rîsul lumii și nu îndrăznea să îi încalțe în societate.

Adidas a luat ființă într-un oraș din Germania, cînd Adi Dassler a înregistrat în 1924 „Fabrica de pantofi Dassler Brothers”, misiunea sa fiind de a oferi sportivilor cele mai bune echipamente posibile. În 1949, acesta a înregistrat compania sub numele de „Adi Dassler adidas Sportschuhfabrik” și a creat modelul de încălțăminte cu cele trei dungi, care mai apoi a devenit faimos.

„Cînd un bărbat trebuia să cucerească o femeie, îi dădea o pereche de ciorapi. După război, nu prea se găseau ciorapi de nylon sau, dacă se găseau, erau foarte scumpi”, spune Manuela Pavel. Nu era elegant ca o doamnă să aibă piciorul gol în pantof și din acest motiv, cele care nu își permiteau, se machiau pe picioare. Acestea foloseau cafeaua de cicoare pentru a da nuanța unui ciorap, iar cu un creion dermatograf desenau dungile. Aceasta a mai precizat că, la acea vreme, „covorul era făcut pentru a fi călcat în picioare”, iar acest lucru era posibil datorită galoșilor, un fel de balerini foarte decupați, din cauciuc. Cînd vremea era urîtă, oamenii se încălțau cu ei, iar dacă mergeau la cineva în vizită, se descălțau și îi lăsau la ușă, rămînînd doar cu primul rînd de încălțări, deoarece nu era elegant să intri desculț în casa cuiva.

Pin-up girls

Stilul „pin-up” s-a făcut remarcat în perioada anilor ’40-’50 şi se caracterizează prin eleganță, ţinute provocatoare și pline de erotism. Pin-up-urile sunt considerate opere de artă, versiuni idealizate a ceea ce înseamnă frumuseţea şi seducţia feminină, reflectînd o atitudine şi un curent cultural, un contrast între feminitate și personalitatea puternică.

La începutul fenomenului, Pin-up girls erau născociri ale imaginaţiei şi fanteziei artistului, însă, după Primul Război Mondial stilul reproducea imaginea unor femei celebre – dansatoare, cîntăreţe, actriţe – considerate sex-simboluri ale acelor timpuri. În decada anilor ’40, una dintre cele mai apreciate pin-up girl a fost Betty Grable, actriţă, cîntăreaţă şi dansatoare americană. În timpul războiului, s-a desăvîrșit o manipulare psihologică prin propaganda feministă, cu ajutorul acestui stil. Femeia pin-up era cea pentru care merita să lupți, pentru care soții să se întoarcă acasă. În toate barăcile militare, submarinele și buzunarele soldaților erau prinse (engl. pined-up) astfel de poze.

Senzualitatea, feminitatea și delicatețea stilului erau îndeplinite doar dacă se respectau anumite caracteristici, precum siluetă slabă, care accentua liniile feței; talia subțire, evidențiată de curele; decolteul; machiajul discret, cu accente pe ochi și buze; coafura cu bucle. Cel mai important era ca pe lîngă toate aceste artificii, femeia să aibă ochii strălucitori și zîmbetul radiant. Astfel, ochii erau evidențiați cu eyeliner negru, gene lungi, ondulate și fard, iar buzele cu un ruj roșu aprins.

Cînd și ce se purta?

Revistele de modă din anii ’40 explicau cititorilor atît ceea ce se poartă, cît și momentele cărora li se potrivesc respectivele combinații. Fiecare imagine era însoțită de descrierea pieselor vestimentare de pe manechine.

La teatru și la cinema se purtau rochii simple și cochete, evazate pe șolduri și cu mînecile pînă la cot. Puteau avea aplicații din dantelă sau catifea, guler din voal sau centuri legate cu funde mari.

Dimineața se miza, în general, pe ținutele compuse din două piese. Se purta boleroul, iar buzunarele erau mari și aranjate fantezist. Nasturii erau nelipsiți și accesorizau fiecare ținută.

De asemenea, pentru fiecare tip de sport, exista o altă accesorizare și un alt mod de a îmbina piesele. Pentru mersul cu bicicleta, femeile apelau la un costum călduros în zilele răcoroase, la o rochie cu mîneci scurte, încheiată cu nasturi sau la o bluză cu short, iar pe deasupra își luau o fustă închisă cu nasturi.

În cazul adolescentelor, ținutele erau mai ieșite din tipar și se acceptau combinații de materiale, precum cele simple și cele cu dungi, buzunare la nivelul umerilor, jupa închisă cu nasturi în față sau ținute ce îmbină tricoul cu rochia de stofă.

Ținutele copiilor erau, cumva, asemănătoare cu cele ale adulților, avînd tot atît de multe detalii. Fetițele purtau pantofi șosete albe cu dantelă, regula fiind, după cum explică Manuela Pavel, „să le păstreze albe indiferent dacă ies undeva sau stau doar în curte”.

În perioada de sfîrșit, în moda anilor ’40 s-au introdus scurtarea fustelor și a mînecilor, înălțarea tocurilor la pantofi, ochelarii de soare cu rama groasă de bagá (n.r. carapace de broască țestoasă, prelucrată pentru fabricarea de piepteni, brățări, tabachere, ramele ochelarilor), tunsoarea scurtă cu bucle mici, naturale și breton. În machiaj, cea mai mare schimbare a fost renunțarea la accentuarea arcului buzei superioare cu ruj.