Cernobîl, o lecție pentru 20 de mii de ani

În noaptea de 26 aprilie 1986, o creștere necontrolată a puterii în reactorul 4 al Centralei de la Cernobîl – Ucraina a dus la explozia și distrugerea unei mari părți a acesteia. Dezastrul este considerat a fi cel mai mare din istoria industriei energiei nucleare. Filip Pancu, basarabean din satul Țîghira, raionul Ungheni, a fost participat la decontaminarea Pădurii roșii, fiind un martor prețios al acelei tragedii.

Construcția primei unități a centralei nucleare de la Cernobîl – Ucraina, a început în 1970, ulterior fiind construit și orașul Pripyat în apropiere, pentru personalul de serviciu. La 27 septembrie 1977, prima unitate energetică a centralei, cu un reactor RBMK-1000 de 1.000 MW, a fost conectată la rețeaua electrică a Uniunii Sovietice. Ulterior, au fost puse în funcțiune încă trei unități. Producția anuală de energie a centralei a fost de 29 de miliarde de kilowați-oră.

Evenimentul a fost relatat de către numeroase publicații. Una dintre cele  mai cunoscute din Rusia, Comsomoliscaia Pravda, a relatat tragedia în detaliu. La data de 9 septembrie 1982 a avut loc primul accident al centralei. În timpul unui test de funcționare a unității 1, unul dintre canalele tehnologice ale reactorului a fost distrus, iar stiva de grafit a miezului a fost deformată. Nu au existat victime și a fost nevoie de aproximativ trei luni pentru a elimina consecințele accidentului.

În noaptea de 26 aprilie 1986, la Unitatea 4 a centralei nucleare au avut loc teste ale turbogeneratorului. Planul era de a opri reactorul cu ajutorul unui sistem de răcire de urgență și de a măsura performanța generatorului. Nu a fost posibilă oprirea în siguranță a reactorului, iar la ora 01:23, după fusul orar al Moscovei, o creștere necontrolată a puterii în reactorul 4 a dus la explozia și distrugerea unei mari părți a centralei nucleare de la Cernobîl. Dezastrul este considerat a fi cel mai mare din istoria industriei energiei nucleare. Ca urmare, o zonă de 30 de kilometri din jurul centralei a fost contaminată cu substanțe radioactive: izotopi de uraniu, plutoniu, iod-131, cesiu-134, cesiu-137 și stronțiu-90.

Printre cei care au făcut cele mai cunoscute fotografii după explozia reactorului s-a numărat și basarabeanul Igor Kostin. La acel moment se afla la Kiev și, fără ca să conștientizeze riscul, a mers în zona radioactivă. „În primele zile, nu exista niciun fel de echipament. Abia pe 5 mai, după o săptămînă și jumătate, am primit acordul şi acreditarea din partea biroului CC al PCUS. Cu acordul personal al preşedintelui Mihail Gorbaciov, am fost acreditaţi cinci jurnalişti – eu, de la AP „Novosti”, reprezentanţi ai TASS, «Izvestia», un jurnalist de la o revistă cu tematică militară, şi o echipă de la Televiziunea Centrală. Cînd am ajuns pentru prima oară la Cernobîl, am văzut oameni îmbrăcaţi în costume obişnuite de lucru, pe faţă aveau măşti simple, care le acopereau doar gura. Dormeam pe unde apucam în acele zile, la podea, prin şcoli, grădiniţe”, a mărturisit Igor Kostin, într-un interviu acordat pentru jurnaltv.md., unicul fotograf dintre cei cinci care a fotografiat din imediata apropiere reactorul distrus și a reușit să supraviețuiască, în ciuda radiațiilor extrem de puternice. Acesta a murit la data de 9 iunie, 2015 într-un accident rutier în orașul Kiev.

Orașul unde s-a oprit timpul

Conform informațiilor de pe portalul rusesc tass.ru, la 27 aprilie, din orașul Pripyat au fost evacuate în mare grabă 47.500 de persoane, iar în zilele următoare a fost evacuată și populația din zona de 10 kilometri din jurul Cernobîlului. În luna mai 1986, aproximativ 116.000 de persoane erau evacuate din 188 de așezări deja dintr-o zonă de 30 de kilometri din jurul centralei.

Lichidarea catastrofei de la Cernobîl a avut loc în mai multe etape. În prima, exact după explozie, au avut loc lucrări și operațiuni de stingere a incendiului din rămășițele reactorului, apoi curățarea acoperișului de bucățile radioactive.

Incendiul în urma exploziei reactorului a durat aproximativ 10 zile. Peste 200.000 de kilometri pătrați au fost contaminați, dintre care 70% în Ucraina, Belarus și Rusia.

În a doua etapă, pentru dezinfectarea și lichidarea obiectelor ce deveneau surse de radiație din zona contaminată au fost mobilizați rezerviști din diferite regiuni.

Filip Pancu, locuitor al satului Țîghira, raionul Ungheni, din Republica Moldova, a fost mobilizat în a doua perioadă de decontaminare, alături de alți 3.500 de basarabeni, pentru a lichida pericolul radioactiv din zonă.

„Atunci, sîmbătă seara au sunat de la primărie și mi-au spus ca a doua zi să mă prezint la comisariat. M-am dus, mi-au luat toate actele, am trecut cîteva controale medicale și luni dimineața ne-au luat. Au spus că mergem la Tiraspol ca să construim un pod. Cînd am observat că trecem de Tiraspol, ne-am dat seama că ceva nu e în regulă. Ne-au dus pînă la Crasnoe Znamenco, acolo ne-au dat haine de soldați, iar pe alea de civili le-au pus în niște saci de zahăr pe care mai tîrziu le-am găsit roase de șoareci. Ei ar fi trebuit să ia bărbați trecuți de 45 de ani, eu atunci aveam doar 24. Atunci i-au luat pe cei care au fost în armată. Eu armata am făcut-o în Ucraina, în Zaporojie. Nimeni nu știa unde sunt, nici eu nu știam unde mergem. După am aflat că ne-au trimis la Pripyat. Din acel moment s-a început totul”, povestește Filip Pancu.

Din cauza situației atmosferice, cea mai mare parte a norului radioactiv s-a îndreptat spre Rusia și Belarus. Cele mai contaminate zone au fost partea de nord a regiunilor Kiev și Zhytomyr din RSS Ucraineană, regiunea din RSS Bielorusă și Bryansk. Ulterior au avut de suferit atît populația, cît și agricultura din regiunea Leningrad, Moldova și Chuvashia, în urma precipitațiilor radioactive.

Pripyat a fost străpuns de mase radioactive, rezultînd două linii de contaminare cu nivel de radiație ridicat, numite urme nordice și vestice pe fiecare parte a orașului. La 26 aprilie 1986, fondul de expunere din Pripyat a depășit norma de aproximativ 70-100 de mii de ori.

„Pe 17 decembrie am ajuns acolo, era iarnă, locuiam într-o zonă la aproximativ 30 de km de reactor, în niște corturi care se încălzeau cu un fel de sobe. Dimineața ne trezeam și ne duceam în Pripyat. Acolo se aflau clădiri cu cinci etaje, iar noi dezinfectam apartamentele. Nu era nici un om, doar niște cîini și pisici fără blană. Tot ce era în interiorul acelor apartamente, era aruncat pe geam, după de jos le încărcam în mașini și erau duse ca să fie îngroapate în nisip”, mărturisește Filip Pancu.

Deși în luna decembrie a anului 1986 orașul Pripyat era deja evacuat complet, conducerea a decis că atît clădirile, cît și mobila prezintă pericol și sunt obiecte care necesitau decontaminare.

„Pripyat era un oraș pustiu. Găseam în apartamente niște mobilă că îți era jale să o arunci, niște fotolii de piele din Germania…Le aruncam de la etaj jos, deja de jos erau încărcate în mașini speciale. Erau unii băieți care luau obiecte de pe acolo, chiar dacă erau periculoase pentru sănătate. N-am luat nici măcar un ac cu mine acasă, voiam doar să mă întorc sănătos. Acolo lucram în haine militare obișnuite, cu diferite soluții de dezinfecție. După am stat prin spitale, pe la Chișinău, la Ungheni”, spune basarabeanul.

De la „Pădurea Vie”, la „Pădurea Roșie”

Sub norul radioactiv s-a nimerit și pădurea din apropierea orașului Pripyat, care mai tîrziu a luat denumirea de „Pădurea Roșie”. În primele zile după accidentul de la Cernobîl, vîntul a suflat particulele scăpate din reactor în direcția pădurii din apropiere, arzînd-o puternic. Atît de tare, încît pădurea de conifere a devenit roșie. Pînă în prezent, este practic cel mai afectat loc deschis din zona de excludere de la Cernobîl.

Din cauza contaminării puternice cu substanțe radioactive, conducerea de atunci a luat măsuri pentru a îngropa copacii morți.

„După o perioadă au anunțat că pe Autostrada Kiev aveau nevoie de trei dozimetriști care să controleze nivelul de radiație al mașinilor ce intrau în zonă. Le verificam cu un aparat special, iar pe cei care aveau nivelul de radiație ridicată, îi trimiteam înapoi la PUSO, un punct unde se spălau mașinile. Acolo, dacă acumulai mai mult de 21 miliröntgeni, te mai trimiteau în zona 0 (nulevaia zona); era considerat un loc mai sigur. O lună și două săptămîni am fost acolo, pe Autostrada Kiev. După ne-au mutat la «Pădurea Roșie”â» (Rîjii Les). Dacă, de exemplu, pinul este verde anul împrejur, acolo, din cauza radiației, s-a făcut roșu cum e blana unei vulpi. La pădure unii lucrau cu drujbele, alții cu beschia, topoare. Tăiam copacii, ca să îi putem încărca în mașini speciale și îi îngropau în nisip”, își amintește Filip Pancu.

Nivelul de contaminare a fost împărțit pe zone, prima și cea mai afectată, a asimilat doze de radiații de pînă la 10.000 de razi, efectul acestora a dus la moartea completă a coniferelor și la deteriorarea parțială a arborilor foioși. Părțile supraterane ale pinilor au murit complet, iar acele acestora au luat o culoare cărămizie.

„În pădure nu se făcea nimic, decît să se taie și să se îngroape. Am fost exact acolo unde s-a răspîndit norul radioactiv, totul era roșu, pomii erau complet uscați. La noi a fost mai ușor. În prima perioadă, la 26 aprilie, cînd a început tot, îi îmbrăcau în haine cu plumb, în 45 de secunde trebuiau să fie pe reactor, să ia o bucată de grafit și să o arunce jos. Unii dovedeau, unii nu reușeau în acest timp, stăteau prea mult, după le curgea sînge pe urechi și nas. N-o duceau mult. Îi trimiteau la Kiev, la spitalul militar și după acasă, în sicriu de fier. Mulți băieți s-au stins din viață atunci, au fost și moldoveni, doar că în prima perioadă nu s-a spus mai nimic, cine și cîți au fost. Nu va mai ști nimeni. În a doua perioadă încă se mai făceau lucrări la reactor. După ne spuneau băieții că erau niște practicanți mai tineri, nu au monitorizat corect temperatura, a crescut presiunea și s-a petrecut tragedia. Asta a fost doar la un singur bloc, acolo erau patru. Dacă se întîmpla la toate, nu mai eram vii, probabil”.

Oamenii au fost ajutați de echipamente speciale de inginerie militară emise în cazul unui război nuclear. În total, au fost îngropați peste 4.000 de metri cubi de material radioactiv periculos, însă securitatea „lichidatorilor” rămînea în continuare sub semnul întrebării.

„Era o măgărie. Ne dădeau niște măști de burete și, după patru ore acolo, se făceau roșii și se măcinau ca făina. Aveam stări de vomă, dureri de cap, cînd ajungeam la corturile alea unde locuiam. Trebuia să luăm baie pentru dezinfectare, să ne schimbe hainele, dar nu se făcea chestia asta. Doar ofițerii aveau parte de unele privilegii. În total am fost 184 de persoane din raionul Ungheni. Din Moldova au fost luați acolo peste 3.000 de oameni”, spune Filip Pancu.

Victimele dezastrului

Multe persoane și-au pierdut viața din cauza izotopilor radioactivi, un număr mare de copii au avut de suferit în urma mutațiilor produse ca efect al radiației. Mulți dintre locuitorii basarabeni care au fost acolo, unii chiar și pentru o perioadă de trei luni în zona radioactivă, se confruntă azi cu probleme grave de sănătate.

„Două luni și ceva am stat acolo. Era un fel de secret, nu se prea știa ce și de ce. Se auzise că a explodat reactorul, dar nu ne-am gîndit niciodată că o să ne ia și o să ne ducă acolo. Nu spunea nimeni nimic, ne spuneau ce avem de făcut și gata. Noi am avut foarte mult noroc că am fost pe timp de iarnă, iar nivelul de radiație era mai mic, deoarece stratul de zăpadă era destul de mare. Pe lîngă asta, s-au mai făcut dezinfecții în mare parte cu mașini, cu spumă specială. Mergeam cu dozimetre și făceam noi singuri teste. Pe trotuare nivelul era destul de mic, dacă mergeam un pic mai departe, sub zăpadă, în unele locuri, nivelul era cu mult peste normă”.

Catastrofa nucleară de la Cernobîl ar fi putut avea consecințe mult mai grave decît s-ar fi imaginat, dacă nu ar fi existat sacrificiul unor persoane și deciziile luate rapid. Una dintre sarcinile stabilite în fața oamenilor de știință a fost aceea de a crea o tehnologie de eliminare a prafului. Soluția a fost găsită în curînd sub formă de „bardă”, un produs rezidual din industria de prelucrare a lemnului și a sfeclei de zahăr. După stropirea solului cu acest produs, se forma o peliculă la suprafață care a ajutat la eliminarea prafului pe drumurile neasfaltate și în zonele nisipoase. De asemenea, s-a încercat și cu gudron. dar era necesar să se aștepte aproximativ 24 de ore după tratarea solului pînă când se forma pelicula. Prin urmare, s-a folosit în principal „barda”, care a fost amestecată cu apă și aplicată cu ajutorul irigatoarelor, ARS-urilor și elicopterelor. În soluție s-a adăugat clorură de calciu pentru a forma o crustă mai dură pe sol.

Totuși, cea mai importantă sarcină a fost construirea sarcofagului din jurul Unității 4 a centralei nucleare de la Cernobîl, în care au fost plasate provizoriu resturile radioactive. Construcția a început în luna iulie 1986 și s-a încheiat în noiembrie. Celelalte trei unități ale centralei nucleare au fost tratate atît cu soluție lichidă, cît și prin decontaminare uscată, aplicînd compoziții polimerice uscate care au fost îndepărtate ulterior de pe suprafață de către soldați.

„Într-una din seri, am fost informat că trebuie să fotografiez, după ce va fi acoperit cu un sarcofag blocul reactorului 4, arborarea drapelului pe unul din coşurile de aburi. La ora şase dimineaţa, ne-am urcat într-un elicopter militar, cu ajutorul căruia soldaţii urmau să se apropie de coşul reactorului. Am făcut patru cercuri în jurul acestuia, dar, din cauza presiunii aburilor, elicopterul era aruncat într-o parte. Comandantul ne-a spus că riscăm să cădem şi a luat decizia să aterizăm. Urma să plec la Kiev pentru a developa o peliculă. Comandantul m-a rugat să le fac o poză ca amintire pentru soţiile şi copiii acestora. Întâmplarea a făcut că nu mai aveam peliculă, dar nici nu l-am putut refuza. Am apăsat pe buton şi, ca prin minune, a funcţionat cadrul al 37-lea. Poza mi-a reuşit. A doua zi, am aflat că acei băieţi decedaseră. În zori, s-au urcat în elicopter şi s-au deplasat iarăşi spre coş, de astă dată însă se deplasau împotriva luminii soarelui şi n-au observat cînd elicopterul s-a agăţat de odgonul unei macarale. Ca rezultat, aparatul s-a prăbuşit. Aceea a fost ultima lor fotografie. În zilele următoare, patru soldaţi au arborat drapelul. Eu îi fotografiam din elicopter în timp ce urcau scările de-a lungul coşului. Drapelul s-a destrămat, din cauza radiaţiei, la scurt timp după ce a fost arborat. După ce au coborît, soldaţii mi-au făcut cadou şi mie o fîşie micuţă din acel drapel, pe care o mai păstrez şi azi”, relata Igor Kostin în ultimul său interviu public. Rezultatul tuturor acestor activități a fost o reducere globală a dozelor de radiații gamma de 50 de ori.

Copiii radiațiilor

În urma acestui accident, cei mai afectați au fost acei 1.000 de oameni care au lucrat la centrală și au curățat consecințele dezastrului în primele zile. Din păcate nu există statistici generale cu privire la consecințele pentru sănătate ale muncii în zona afectată pentru lichidatori și urmașii acestora.

Multe lucruri de după accident au fost ținute secret. Oamenii însă știu de urmările efectului radioactiv, un număr relevant de copii s-au născut cu o serie de cromozomi deteriorată sau cu alte alterări genetice și anomalii psiho-neurologice. Din fericire nu toți cei născuți după accident au fost afectați. Drept compensație pentru soarta pe care nu și-au ales-o, copiii de la Cernobîl au avut parte de unele beneficii pînă la vîrsta de 18 ani. Din nefericire, acest lucru nu le va mai da înapoi o viață sănătoasă.

„Înainte de Cernobîl lucram șofer la colhoz, duceam o viață normală. Acum am patru copii – doi pînă la Cernobîl și doi după. Toți sînt plecați în străinătate, au probleme de sănătate”, spune Filip Pancu.

Cernobîl rămîne o lecție pe care omenirea nu doar că ar trebui, ci este obligată să o învețe, deoarece, în doar o noapte, o zonă aflată într-o dezvoltare accelerată și plină de viață, a fost desprinsă de realul planetar și va rămîne izolată de legile naturii pentru cîteva zeci de mii de ani.

Sursă cover foto: www.bzns.media