Alexei Mateevici, un luptător pentru cauza limbii române

Alexei Mateevici reprezintă o figură apostolică pentru întregul spațiul românesc, o personalitate care a crezut în latura spirituală a vieții și un cărturar bivalent, strălucitor în limbile română și rusă. Deși nu a reușit să ajungă la vîrsta cristică de 33 de ani, a lăsat o capodoperă – poemul „Limba Noastră”. În acest documentar, am încercat să descoperim un  „Mateevici integral”, care a înțeles fenomenul mișcării de emanicipare din Basarabia și care a căutat să slujească pînă în ultima clipă limba română și adevărata identitate culturală a basarabenilor.

Începînd cu momentul anexării și pe parcursul secolului al XIX-lea, în Basarabia, politica țarismului a urmărit, prin diverse metode, rusificarea, deznaționalizarea și lichidarea completă a specificului național românesc. O politică bine camuflată, cu efecte dezastruoase, care și-a pus semnificativ amprenta asupra culturii și vieții spirituale a românilor basarabeni.

Flacăra conștiinței naționale abia mai pîlpîia, soarta limbii române era la limita dintre veridicitate și neadevăr istorico-lingvistic, iar intelectualitatea românilor era pusă în umbră de influența unei noi elite, contrafăcute. Acesta este mediul în care s-a născut Alexei Mateevici, cel care avea să își asume o luptă grea, dar nu imposibilă, de recîștigare a limbii materne.

Un copil cu alură de geniu

Născut la 16 martie 1888, în comuna Căinari, fostul județ Tighina, Alexei Mateevici a fost primul copil (din cei patru) al soților Mihail și Nadejda Mateevici. Din frageda vîrstă a copilăriei a fost mai mult preocupat de îndeletnicirile intelectuale, decît de jocuri și jucării. Despre alura de geniu a micului Alexei, consemnează Nadejda Mateevici, în mai 1925, în publicația bisăptămînală „Neamul românesc”, ziar de orientare națională, care critica fenomenele social-politice și culturale: „Fiind abia de patru ani, a început a mă ruga să-l învăț a citi ziare și, arătîndu-mi cu degetul literele cele mai mari din ziare, mă întreba despre numirea lor… Nici n-am prins de veste cînd l-am văzut citind singur cărți și povestindu-mi conținutul lor. Pe cînd ceilalți copii ai mei se jucau cu prietenii și camarazii lor, el prefera să stea lîngă mine și să-mi pună tot felul de întrebări la care trebuia să dau răspunsuri exacte și suficiente pentru satisfacerea curiozității lui”.

Era un copil plin de meticulozitate, cu un devotament crescut față de educația morală, față de cunoașterea științelor vremii, manifestînd un interes viu pentru limba română. „Tatăl lui, preotul Mihail, un preot cum se mai întîlnea cîte unul prin satele uitate ale Basarabiei, era abonat la revista  «Albina», din care fiul lui capătă primele cunoştinţe de limbă românească şi, poate, primul imbold pentru poezie”, consemnează istoricul Ștefan Ciobanu în cartea Cultura românească în Basarabia sub stăpînirea rusă.

Aici, la Căinari, și-a petrecut poetul primii cinci ani din viață, pînă la 1893, cînd familia Mateevici se va muta cu traiul la Zaim, în casa proaspăt construită lîngă biserica sătească. După mutare, reședința familiei Mateevici din Căinari va deveni casă parohială, apoi școală primară, bibliotecă pentru copii, iar din 31 august 1991, aceasta va funcționa ca muzeu memorial. Un edificiu cultural care, în prezent, dispune de o expoziție extinsă în cinci săli și de un patrimoniu de circa 1.000 de piese – fotografii, tablouri pictate, mai multe cărți vechi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, obiecte de cult care reflectă viața preotului-poet Alexei Mateevici.

„Vatra Limbii Noastre”

„În Bugeac, la Căușeni,/Dorm strămoșii moldoveni,/Numai pietre de mormînt/Mai păstrează al lor cuvînt./Și cum iei înspre Zaim/Vezi în deal un țintirim,/Țintirimul jidovesc -/Doi copaci îl străjuiesc”. În această notă începe Alexei Mateevici poemul „Pietre Vechi”, scris în anul 1917, în toiul Primului Război Mondial, pentru a descrie drumul de la Căușeni spre Zaim, peisajul rustic al locului în care a copilărit, unde a rătăcit printre oameni, case și coline pline de verdeață și unde, de mic copil, s-a familiarizat cu viața satului moldovenesc, cu starea umilă a țăranilor moldoveni.

„Zaimul este vatra poeziei «Limba Noastră», fiindcă aici, […] tînărul Mateevici, a auzit povestirile bătrînilor despre comori în adîncuri înfundate, despre vitejii din povești, aici a auzit șesul Botnei în cîntece de petrecere sau bocete sfîșietoare, aici – și nu la Kiev sau la Chișinău, a văzut tînărul poet cum țăranii «cu sudori sfințit-au țara», aici, nu în altă parte, a început să înțeleagă, alături de tatăl său, taina Sfintei Liturghii, aici a înțeles că limba noastră-i sfîntă”, afirmă Ion Găină, director-fondator al Casei-Muzeu „Alexei Mateevici” și membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

Tot la Zaim, poetul a făcut școala primară, din 1893 pînă în 1897, iar cele trei clase pe care le-a urmat au fost exclusiv cu predare în limba rusă.  A fost o perioadă tumultoasă din istoria Basarabiei, cînd regimul rusesc a reușit să impună Legea sovietică de școlarizare, care prevedea trecerea tuturor școlilor de pe teritoriul fostei provincii românești la instruirea „în limba maternă”. Cu toate acestea, școala – cu tot cu octombrei, pioneri și careuri revoluționare –  nu a putut șterge crezul pe care îl avea înrădăcinat tînărul Alexei, ideea de a face parte din aceeași comunitate etnică cu românii de peste Prut.

Maternitate, atelier pentru pictori și, în final, casă muzeu

Clădirea din Zaim în care se află actuala casă muzeu a adăpostit familia Mateevici între anii 1893-1907, aici locuind permanet poetul, în perioada 1893-1897. Inaugurată la 26 martie 1988, în luna cînd preotul-poet ar fi împlinit 100 de ani de la naștere, evoluția casei muzeu a parcurs, în timp, mai multe etape. În lucrarea consacrată universului muzeal al Republicii Moldova, Enciclopedia muzeologiei, Elena Ploșnița și Mihai Ursu menționează că printr-o hotărîre a consiliului raional Căușeni, procesul-verbal nr. 5 din 18 martie 1988, a fost aprobată decizia de a fi instituit un muzeu memorial.

În perioada sovietică, respectiv anii 1950-1980, asistența medico-sanitară a populației se făcea în cele șase odăi din fosta casă a familiei Mateevici – trei dintre ele erau repartizate ambulatoriului sătesc, iar celelalte trei maternității. Din mărturiile localnicilor am aflat că timp de 30 de ani, cît edificiul a funcționat ca maternitate, aici nu a murit nici un nou-născut și nici o mamă, acesta fiind considerat de săteni un semn al energiei locului în care și-au rostit rugăciunile membrii familiei Mateevici.

„Cînd casa copilăriei lui de la Zaim nu mai găzduia maternitatea, ca înainte, ci un atelier pentru pictori, am aflat edificiul într-un hal fără hal. Astfel, cînd a fost organizat muzeul la Zaim, nici nu s-a discutat problema cine să-i dirijeze activitatea. Vorbeam de comuniunea cu poetul, aproape mistică, transcedentală”, menționează Ion Găină în articolul „Binecuvîntați am fost de el cu toții…”, publicat în suplimentul revistei „Luminătorul”, din august 1997.

Actualmente, în Casa muzeu „Alexei Mateevici” din Zaim sînt organizate întîlniri cu oameni de cultură, lansări de carte, spectacole de muzică și poezie, iar din 1994 se editează periodic revista literară „Comoara”, foaia literară „Lacrima lunii”, dar și un bogat material promoțional: pliante, cărți poștale, timbre personalizate, semne de carte. Expoziția muzeului cuprinde trei săli memoriale (Odaia părinților, Odaia copiilor, Biblioteca familiei Mateevici) și trei săli de expoziție documentară (Sala cu bust, Sala «Eu cînt», Sala «Limba noastră»), iar anual numărul vizitatorilor este de 2.500-4.000 de persoane.

Patrimoniul muzeului include 7.000 de piese – importante lucrări de pictură, sculptură, obiecte de uz casnic, fotografii originale, documente, o colecție impresionantă  de carte veche din secolele XIX-XX. Începînd cu 1992, muzeografii, în colaborare cu membrii altor instituții culturale din Republica Moldova, organizează sărbătoarea cu caracter național „Zilele Mateevici”, care se desfășoară anual în perioada 16-29 martie.

Viața de seminarist

„Poetul Alexei Mateevici, urmînd o chemare a sîngelui, a devenit și el preot. Strămoșii […] aromâni de obîrșie (așa ne îndeamnă să conchidem unele probe arhivistice basarabene), descălecători de prin părțile senine ale Munților Balcani, la finele sec XVIII, îi găsim, alături de o pleiadă întreagă de preoți de aceeași proveniență etnică (Simionovici, Anastasievici, Nazarevici). Alături de aceștia, matveeviceștii (unii din preoții Matveevici semnau cu MATEEVICI), decenii la rînd au onorat slujba de îngrijitori ai sufletelor oamenilor din satele Țării de Sus a Moldovei”, consemnează istoricul Vlad Ciubucciu în lucrarea Cîntărețul Limbii Noastre (Arborele genealogic al preotului-poet Alexei Mateevici).

În virtutea tradiției de familie, după ce a urmat școala primară din Zaim, în 1898, Alexei Mateevici a intrat ca bursier la Școala Duhovnicească din Chișinău (Seminarul inferior) și la Seminarul Teologic din același oraș, în 1902, pe care l-a absolvit în 1910, ca șef de promoție, fiind inclus în lista elevilor de categoria I cu privilegii.

Pentru a sublinia importanța seminarului, este important de menționat că pentru tînărul seminarist anul întîi de învățămînt 1902-1903 nu a fost unul prielnic. În această perioadă, din cauza faptului că multă vreme a fost bolnav, a rămas restant la două materii – Sfînta scriptură și Algebra. În volumul Basarabia necunoscută, istoricul Iurie Colesnic nota: „Fugeau anii. Al. Mateevici trecea din clasă în clasă, iar tabelele sale adunau note mai bune. În anul de învățămînt 1903-1904 «doiul» de la algebră se schimbă în trei, iar în anul următor chiar în «patru». La Sfînta Scriptură saltul e și mai însemnat. De la «doi» la «cinci». În fiecare an se adăugau obiecte noi și Mateevici le însușește cu succes. Are predilecție pentru studierea limbilor, a istoriei, literaturii și filosofiei”.

În vara anului 1906, familia Mateevici a suferit o grea pierdere, prin moartea preotului Mihail Mateevici. Seminaristul clasei a patra se afla la o răscruce a destinului său: să continue studiile, ori să ocupe locul tatălui său, la biserica din satul Zaim. La 20 octombrie 1906, și-a reluat studiile, iar la scurt timp întreaga familie s-a mutat cu traiul la Chișinău. Tot în această perioadă, între 1906-1907, drept urmare a revoltelor din Imperiul Rus, Sinodul rusesc a decis închiderea seminarelor teologice pentru un an de zile. Astfel, Alexei Mateevici și ceilalți seminariști au fost nevoiți să repete un an de studii.

În anii 1910-1914 și-a continuat studiile la Academia Teologică „Petru Movilă” din Kiev, avîndu-i colegi pe cîțiva dintre viitorii fruntași ai mișcării naționale din Basarabia: Simion Murafa, Ștefan Berechet, Ștefan Ciobanu, Daniel Ciugureanu și I. Ionescu (Ivanov), împreună cu care, mai tîrziu a fondat Societatea „Deșteptarea”.

La Academia Teologică, ca și la seminar, Alexei Mateevici s-a remarcat prin erudiție și seriozitate. În timpul studiilor a întîlnit-o pe viitoarea soție, Teodosia Novițchi, cu care s-a cununat în ajunul Primului Război Mondial. La 30 iunie 1914, după absolvirea Academiei din Kiev, a fost numit profesor la Seminarul Teologic din Poltava, dar a revenit la Chișinău, unde a locuit împreună cu soția, mama și sora Eugenia.

Un emblematic om de cultură

Epoca în care a scris Alexei Mateevici a fost una tulbure, influențată de propaganda rusă, care urmărea să justifice prin orice mijloace, inclusiv prin trucarea adevărului istoric și coruperea limbii române, ocuparea și stăpînirea țaristă a Basarabiei. Făcîndu-și studiile la Seminarul Teologic din Chișinău, în perioada 1902-1910, acesta a intrat în contact cu operele clasicilor ruși: Pușkin, Lermontov, Nekrasov, Tolstoi, Turgheniev, Gogol și Dostoievski, traducînd mai tîrziu cîteva părți importante din volumele acestora.

Primele sale încercări scriitoricești au fost tot la seminar, în cadrul unui modest cerc literar, care edita revista-manuscris „Satan”. Aici, prin intermediul fratelui său, Victor Mateevici, îl va cunoaște pe Alexandru Plămădeală, cel care avea să devină cel mai important sculptor basarabean din prima jumătate a secolului al XX-lea. Cei doi seminariști au încercat, prin intermediul revistei literare, să puncteze cele mai importante probleme sociale ale vremii: asuprirea maselor populare, războiul, pogromurile.

Alexei Mateevici a debutat publicistic în anul 1906, în ziarul „Basarabia”, cu un articol intitulat „Chestia preoțească” – o critică la adresa cultelor religioase din Basarabia. Materialul editorial a fost bine primit în cadrul redacției, iar acesta a primit funcția de colaborator permanet. Tot în această perioadă a trimis spre publicare mai multe articole care vizează problema culturii spirituale: „Unirea culturală” (1906), „Spre lumină” (1906), „Tovărășiile culturale” (1907), etc.

Următoarele articole publicate în anii 1906-1907 tratează mai mult probleme de ordin social-politic: „Lupta moldovenilor pentru drepturi”, „Ce ne trebuie nouă?”, „Alegerile”. În 1907,  i-au apărut poeziile: „Țăranii”, „Eu cînt”, „Țara”, articolele „Sfântul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni” și „Din cântecele poporane ale Basarabiei”(Basarabia nr. 1 și nr. 11).

Între 1910 și 1915, a publicat lucrări originale în ziarele „Basarabia”și „Luminătorul”, o serie de studii științifice din diferite domenii: lingvistică – Momente ale influenței bisericești asupra originii și dezvoltării istorice a limbii moldovenești; etnografie – Teme religioase în credințele și practicile moldovenilor din Basarabia; teologie dogmatică – Cugetările lui L. N. Tolstoi despre religie și aprecierea lor; istoria bisericii – Cînd și cum s-au încreștinat moldovenii și Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni; filosofie – Concepţia religioasă şi filosofică a lui Fechner.

Preot militar pe frontul românesc

La 8 august 1914, preotul Alexei Mateevici a fost numit profesor de limba greacă și pastorală, după ce acesta, într-o impecabilă limbă rusă, a scris o proșenie (cerere) către rectorul Seminarului Teologic din Chișinău, arhimandritul Damian, în care solicită o catedră vacantă în alma mater.  „Uneori, el îşi permitea să discute cu elevii moldoveni în limba maternă, ceea ce era în contradicţie cu politica de la Seminarul Teologic. Despre aceasta cineva dintre elevii lui ruşi l-a denunţat conducerii şi, ca urmare, îndată după ce se începuse războiul din 1914, arhiepiscopul Platon (Rojdestvenski) îl convoacă şi îi propune insistent acceptarea funcţiei de preot militar, astfel îndepărtîndu-l de şcoală şi de influenţa «primejdioasă» asupra seminariştilor”, scrie academicianul Gheorghe Baciu, în studiul Alexe Mateevici (1888–1917) – Preot militar, poet și patriot, publicat în 2014, în Revista Militară.

În septembrie 1915, a fost transferat la un regiment de rezervă din Chișinău, iar mai apoi a fost încadrat preot militar, într-un regim de infanterie și trimis pe frontul din Galiția. În ianuarie 1916, după intrarea României în război, a fost transferat în batalionul 71 pe frontul românesc, la Tecuci. „Este vorba despre frontul unde armata română avea să obţină victoria de la Mărăşeşti, pentru că ultima parte a vieţii şi misiunea sa duhovnicească l-au purtat pe aceste meleaguri în strînsă legătură cu pregătirea şi desfăşurarea marilor bătălii ale Primului Război Mondial”, a explicat profesorul Radu Vladimir de la Colegiul Național „Calistrat Hogas” din Tecuci.

Aflîndu-se pe frontul de pe Siret, în apropierea orașului Tecuci, cît și prin împrejurimile acestuia, Mateevici va avea un rol semnificativ atît prin implicarea sa activă în pregătirea și susținerea morală a populației, cît și prin implicarea în acțiunile de îngrijire a răniților de război, bolnavilor și combaterea epidemiilor, oferind ajutor formațiunilor sanitare. Acesta va ține slujbe în aer liber, în corturi, dar și în bisericile din localitățile de pe linia frontului – Cosmești, Umbrărești, Furceni, Sileștea, Podoleni și Movileni.

Prinos și jertfă la Movileni

Drumurile l-au purtat pe Alexei Mateevici, în perioada 10 martie și începutul lunii iunie 1916, la Movileni, comuna din județul Galați situată la numai 10 kilometri de Tecuci, unde se aflau dislocate unitățile Armatei a IV-a ruse. România se aliase cu Rusia Țaristă pentru a putea opri invazia germană și austro-ungară care, după ce ocupase Bucureștiul, se extinse pînă la rîurile Putna și Siret, prinzînd o bucată din teritoriul Moldovei.

În timpul șederii sale la Movileni, acesta s-a implicat în acțiunile de luminare a enoriașilor pentru statornicirea dreptei credințe și a învățăturilor evanghelice, dar și a pregătirii populației pentru război. „Dintr-o scrisoare trimisă de preotul Alexei Mateevici, la 12 martie 1917, familiei sale din Chişinău, aflăm că, după ce a terminat de slujit în biserica «Sfinții Mihail şi Gavril»  din Movilenii de Sus, un proiectil a distrus altarul şi o parte din biserică. În altă biserică («Sf. Voievozi» din Movilenii de Jos) slujbele le făcea doar noaptea”, notează istoricul Daniel Bradea în cartea sa Tecuci, file de istorie.

O întîmplare mai puțin cunoscută de pe front, povestită de soldatul Munteanu Vasile, membru al Comitetului Ostășesc din Iași, este menționată în lucrarea Făuritori și martiri ai Unirii Basarabiei cu România, scrisă de Anatol Munteanu: „Într-una din zile, după propunerea preotului militar Mateevici și aprobarea comandantului de regiment, părintele îmbrăcat în haină duhovnicească și cu crucea în mână, urcă curajos pe parapetul tranșeei. Face semne adversarului, atrăgînd atenția nemților că vrea să vină spre ei. Se strecoară apoi prin rețelele de sîrmă ghimpată și se apropie de cadavrele ostașilor germani, îngenunchind lîngă ei. Citește un timp la capetele morților, apoi iarăși prin semne invită pe nemți să-și ridice morții. După puțin timp, patru nemți cu două brancarde ies din șanțurile lor, ajunși lîngă preot îl salută militărește, își iau morții și pleacă înapoi în liniile de apărare, iar preotul Mateevici revine liniștit în tranșeele armatei ruse….”

În plină atmosferă de război, sub focul armelor, bubuiturile obuzelor, rafalele de mitraliere, iluminatul exploziilor, strigătele de disperare ale răniților și ostașilor morți, preotul-poet își îndeplinea datoria creștină față de locuitorii din Movileni. În zilele de duminică, la vetrele ostășești se adunau sute de soldați, ca să îi asculte predica, opera și poezia.

Jurnalul de la Mărășești

Anul 1917 a rămas în istorie prin bătălia de la Mărăsești, care schimbat soarta întregului război de întregire națională, avînd ca rezultat înfrîngerea ofensivei germane și stabilizarea frontului dintre Panciu şi Mărăşeşti, apărat de români pînă la sfîrșitul conflagrației.

Începînd cu perioada atît de intensă trăită la Movileni și pînă la debutul bătăliilor decisive de la Mărăsești, Mateevici se va afla într-o fază de maturitate creatoare, scriind mai multe cicluri de versuri cu caracter patriotic în paginile carnetului său de campanie, pe care îl avea tot timpul cu el. Cîteva dintre cele mai remarcante creații lirice proprii sînt: „Atîtea chipuri”, „Cîntec de leagăn”, „Frunza nucului”, „Pietre vechi”, „Deasupra tîrgului Bîrlad”.

În noaptea de 5 spre 6 iulie 1917, asistînd la luptele de la Mărăsești, acesta va scrie poemul de mare concentrare și de tensiune poetică „Văd Prăbușirea”:

“Văd prăbuşirea unei stele,

Al nopţii mândrului luceafăr,

Şi sufletul cântării mele

Smintit se zbate şi neteafăr.

Se scurge noaptea-n sfântă tihnă,

Dar tunurile vrăjmăşeşti

Ţintesc şi bat fără odihnă

Să şteargă satul Mărăşeşti”.

Toate aceste poezii au fost notate în jurnalul pe care Alexei Mateevici îl avea cu sine la Mărăsești și, care după moartea lui a fost rătăcit, fiind descoperit în 1972, printre lucrurile personale ale soției sale.

„Poeziile create pe front sînt scrise cu creion chimic ‑ şi odată cu trecerea anilor ‑ şirurile de litere şi‑au pierdut în multe locuri intensitatea culorii.  Există posibilitatea ca într‑un viitor imprevizibil, cuvintele să ajungă ilizibile. De aceea, am luat, urgent, hotărîrea ca la comemorarea a 100 de ani de la moartea părintelui Alexei Mateevici să reproducem, în facsimil, paginile din carnetul preotului de război. Aşa am considerat că putem salva această piesă unicat, ce face parte din patrimoniul cultural naţional“, a explicat istoricul literar Vasile Malanețchi, directorul Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”, în colecțiile căruia se păstrează această piesă de patrimoniu.

Apărătorul limbii române

Revoluția Rusă din 1917 a creat un cadru favorabil pentru apariția unor mișcări cu caracter național în Basarabia, avînd ca obiectiv lupta pentru autonomie față de controlul Rusiei. În primăvara și vara anului 1917, în Basarabia exista o reacție puternică din partea mai multor categorii sociale în legătură cu statutul și viitorul regiunii istorice. Astfel, au avut loc mai multe congrese organizate de diverși oameni de cultură, preoți și învățători. Dintre acestea s-a remarcat Congresul Învățătorilor din 25-28 mai 1917. În cadrul acestuia, preotul-poet făcea următoarele considerații: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania”, adaugînd în cursul ședinței a II-a că „n-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”.

Cu două luni înainte de moartea sa prematură, a scris „Limba Noastră”, un poem amplu, de 12 strofe, un elogiu adus limbii române, care a devenit o capodoperă a literaturii române. Poezia va fi citită prima dată la cursurile organizate pentru învăţătorii moldoveni la Chişinău, la 18 iunie 1917 și va fi publicată la 21 iunie 1917 în ziarul „Cuvîntul moldovenesc”.

„Textul «Limbii noastre» […] a fost conceput, în primul rînd, ca o depunere a mărturiei despre situaţia limbii române, de acum 90 de ani, în spaţiul dintre Prut şi Nistru, şi, în al doilea rînd, ca un îndemn adresat fraţilor de sînge de a schimba starea lucrurilor, ca o îndrumare morală.  Acest îndemn a fost auzit abia peste decenii. Dragostea faţă de limba maternă ia forma sentimentului religios faţă de o valoare ce nu trebuie să dispară. Limba este mai presus de cei care fac uz de ea”, a scris criticul literar Ana Bantoș în lucrarea sa Doi poeţi mărturisitori: Alexei Mateevici şi Grigore vieru. Tranziţia de la memorie la istorie*.

Poemul Limba Noastră a devenit imnul de stat al Republicii Moldova în anul 1995, cînd deputații din Parlament au aprobat strofele 1, 2, 5, 8 și 12 drept imn național și oficial. De-a lungul timpului, mai ales în perioada sovietică, în loc de 12 catrene, apăreau numai 11. În Basarabia, nu era admisă strofa cu nr. 7: „Limba noastră îi aleasă/Să ridice slava-n ceruri,/Să ne spuie-n hram şi-acasă/Veşnicele adevăruri”. Catrenul făcea referire la limba vechilor cazanii, limba sfîntă, nuanța motivul religios, în contextul în care religia creștin-ortodoxă era expulzată.

În schimb, în România, a fost exclusă strofa cu nr. 5: „Limba noastră-i frunză verde,/Zbuciumul din codrii veşnici,/Nistrul lin, ce-n valuri pierde/Ai luceferilor sfeşnici”. Versurile făceaU trimitere la teritoriul dintre Prut și Nistru, anexat prin Tratatul de la București din 1812, iar liderii comuniști din România manifestau o preocupare în a evita orice acțiune care ar fi putut deranja autoritățile bolșevice de la Moscova.

Moartea poetului: o mare controversă

A murit cînd activitatea sa literară atinsese apogeul, la vîrsta de doar 29 de ani, din cauza unei boli cumplite – tifosul exantematic, pe care l-a contractat în timp ce se afla în tranșeele de pe frontul de la Mărăsești. O perioadă a fost internat la în spitalul „Anton Cincu” din Tecuci, însă, simţindu-şi sfîrşitul aproape, a cerut să fie transportat în Basarabia, unde şi-a dat ultima suflare, pe 24 august 1917. La numai cîteva luni de la decesul său, pe data de 27 martie 1918, visul poetului a devenit o realitate, a avut loc unirea Basarabiei cu România.

Moartea poetului a stîrnit numeroase controverse în rîndul istoricilor, criticilor literari și al medicilor legiști, alimentate de-a lungul timpului de lipsa unor informații clare și concordante. Astfel, în dicționarul cronologic Literatura română (București, 1979) se menționează că Alexei Mateevici a decedat pe front la 13 august 1917, în timp ce enciclopedia Literatura și arta Moldovei (nr. 2, Chișinău, 1986) precizează că poetul a încetat din viață prematur, la 26 august 1917, după ce a contractat o boală gravă. Istoricul Ion Nița afirmă că Mateevici ar fi murit la Chișinău ca urmare a unei infecții cu tifos abdominal, dar nu de tifos exantematic.

În Jurnalul Teodosiei Novițki-Mateevici (Basarabia, 1991, nr. 9, p. 148-181) sînt notate următoarele: „Aleoşa a sosit, pe neaşteptate, de pe front, spunîndu-ne că a fost evacuat, fiindcă s-a îmbolnăvit de gripă, iar astăzi, după consultul medicilor, s-a constatat că e tifos exantematic; ce e drept, într-o formă mai uşoară, însă, pe noi tare ne îngrijorează mersul bolii…Nici peste patru zile, la 29 iulie, nu s-a putut stabili diagnosticul exact al bolii lui Aleoșa, întrucît din analize nu se constată prezența bacteriilor de tifos, iar temperatura crește mereu”.

Potrivit lui Ovidiu Vuia, medic specialist în neurologie, în timpul verii anului 1917, când poetul a decedat, nu a fost raportat niciun focar de epidemie de tifos pe linia frontului Mărășești-Tecuci. Această constatare nu exclude posibilitatea ca poetul să fi fost ucis în aceleași circumstanțe în care au murit mai mulți fruntași basarabeni. De asemenea, există posibilitatea ca după moartea acestuia să fi fost creat un act retroactiv fals.

Totodată, medicul legist, Gheorghe Baciu notează în volumul său Personalități de viță moldavă: „Una este cert, Știinţa şi Adevărul dintotdeauna s-au bazat pe probe convingătoare, dar nu pe insinuări sau vorbe stradale. Evoluția bolii, locul îmbolnăvirii nu sunt certificate, zilnicul soţiei este fabulos   întocmit, diagnosticul bolii şi morții nu sunt dovedite de către medici. Nu mai puțin suspect este faptul că se invocă un act al bisericii Spitalului Gubernial, completat în limba rusă, nu se ştie de cine, şi evident scris după 21 august 1917. Cine ar putea să dovedească legitatea acestei inscripții suplimentare de înregistrare a datei morţii lui Alexe Mateevici?”

Circumstanțele în care a murit preotul-poet rămîn încă neclare și inexplicabile pînă în prezent. Din acest motiv, mai mulți experți din domeniul medical sugerează efectuarea unei expertize medico-legale cu cercetări laborioase asupra corpului neînsuflețit al poetului, pentru a elucida adevărata cauză a morții și a exclude orice alte versiuni.

***

Surse fotografii: reteaualiterara.com; Doina Cernat; Arhiva personală Vasile Malanețchi; volumul Basarabia Necunoscută, de Iurie Colesnic.