„Doamna de Fier”, ca simbol al ambitiei si demnitatii feminine

„Una dintre marile probleme ale epocii noastre este aceea ca suntem guvernati de catre oameni carora le pasa mai mult de sentimente si mai putin de ganduri si idei”, spune Margaret Thatcher in filmul „The Iron Lady” („Doamna de fier”). „Ei bine, gandurile si ideile, pe mine asta ma intereaza”. Filmul, care poarta semnatura regizorului Phyllida Lloyd si scenaristei Abi Morgan, a castigat la Gala Premiilor Oscar din acest an premiul pentru cea mai buna actrita in rol feminin. Meryl Streep, fericita posesoare a titlului, a interpretat rolul singurului prim-ministru de sex feminin cu cel mai lung mandat din istoria politica britanica, Margaret Thatcher. Doamna de Fier, insa, nu alege intre ganduri, idei sau sentimente pentru o ora si 45 de minute. Lloyd si Morgan surprind maretia personajului mai mult in modul in care acesta a existat si continua sa existe si mai putin in modul in care acesta s-a facut remarcat pentru credintele si principiile lui.

Primul cadru prezinta, aproape jucaus, imaginea mainii imbatranite a personajului care insfaca o sticla de lapte dintr-un magazin alimentar. Intreaga scena ne trimite cu gandul la originile eroinei: fiica unui bacan din orasul Grantham din Lincolnshire, in partea de est a Angliei, dar si o figura cunoscuta in politica locala. Pe tot parcursul peliculei, Meryl Streep interpreteaza impecabil spiritul practic pe care fostul prim-ministru britanic nu si l-a pierdut; personajul afirma, la un moment dat, faptul ca „in vreme ce barbatul numeste economisirea o responsabilitate fiscala, femeia o numeste gospodarie”. Personajul apare initial ca pe o trista reprezentare a gospodinei clasice, imbatranite care negociaza pretul unei banale sticle de lapte pana la ultimul penny, un personaj aproape exilat din alta era. Insa, chiar inainte de a fi ceruta in casatorie, Thatcher sustine cu demnitate faptul ca, pentru ea, „viata trebuie sa aiba intaietate”, asta insemnand faptul ca viata nu se rezuma la spalatul si calcatul vaselor, la „a atarna cuminte si dragalas de bratul sotului”. Isi incheie micul discurs aproape rastind: „Eu nu o sa mor spaland o cana de ceai!”. Ultimul cadru regizoral o surprinde spaland acea cana de ceai, tocmai pentru a se opri in mijlocul actiunii, a parasi bucataria si a-si continua restul zilei si al vietii in modul in care a crezut si si-a promis.

Aproape tot restul cadrelor o prezinta pe Margaret Thatcher vorbind cu sotul ei, Denis (Jim Broadbent), cu exceptia faptului ca acesta a murit in anul 2003. Personajul devine, astfel, o iluzie nefericita in care Thatcher crede cu inversunare si de care – desi o obsedeaza pana la amnezie, depresie si senilitate – nu poate si nu vrea sa scape. Abia spre sfarsitul filmului devenim martorii unei schimbari decisive care se produce in mintea personajului: strange toate lucrurile si hainele fostului sot, alungand verbal himera acestuia, cu ultimele ramasite ale neincrederii.

Structura filmului pare confuza, dar in mod deliberat este asa: ne apar mereu amintiri vii pe care personajul interpretat de Meryl Streep le are din cel mai indepartat trecut al tineretii sale si pana in momentul in care a fost demis din functia politica. A construi scenariul unui film in jurul psihologiei controversate a mintii unui om poate parea crud, insa acest lucru a fost realizat cu grija si compasiune, tocmai pentru ca naratiunea in sine sa capete sens.

Am fost cu adevarat fermecata de talentul lui Streep. Intr-o cariera impregnata numai de roluri spectaculos interpretate, acesta isi merita cu adevarat statutul de „cel mai bun rol interpretat de o actrita”. Schimbarile intonatiei vocale de la tinerete, la infloritoarea perioada a femeii-politician si pana la ultima faza a carierei sale se dezvolta frumos, insa cu extrem de multa subtilitate, aproape insesizabil. Surprinzator este si declinul carierei: Streep surprinde perfect conditia umana a celui care nu vrea sa renunte la beneficiile pe care i le-a adus puterea, insa nu cu obstinenta sau avaritie, ci cu demnitatea si viclenia eleganta, tipica oricarei femei ambitioase. Interpretarea personajului de catre actrita americana a fost atat de reusita, incat imaginea finala pe care mi-a creat-o intreaga pelicula biografica poate fi asemuita cu sentimentul si nevoia de a asocia personajul cu actorul. Nu mi-as fi imaginat-o pe Margaret Thatcher decat asa, cu gesturile, mimica si inflexiunile vocale pe care Meryl Streep le-a avut in film.

Nici restul distributiei nu este mai prejos: Alexandra Roach joaca rolul tinerei Margaret Rogers (viitoare Thatcher) intr-un mod cat se poate de candid, dar pretios in acelasi timp. Rolul fiicei fostului prim-ministru britanic, Carol Thatcher, interpretat de catre Olivia Colman este unui figurant, dar un pion reprezentativ pentru legatura dintre cadre si pentru intelegerea conflictelor interioare pe care protagonista le traieste.

Multi privitori ar fi poate nemultumiti de modul in care imaginea politica a lui Margaret Thatcher nu este construita asa cum era de asteptat, cu accentul mai bine pus pe acea perioada politica infloritoare prin care Marea Britanie a trecut, insa filmul este o drama tocmai din acest punct de vedere. Phyllida Lloyd nu are niciun motiv sa isi coboare la un nivel superficial reprezentarea cinematografica a protagonistei, ci sa patrunda in straturile subconstientului acesteia, sa surprinda exact opusul: lupta acerba care s-a dat in interiorul actualului om politic, Margaret Thatcher, o lupta intre constientizarea conditiei pe care a avut si ambitia de a depasi aceasta conditie. Toate acesta sunt motivele pentru care filmul este atat de uman.

Cristina Floroiu