Cînd am aflat că urmează să încep facultatea online, m-am bucurat. M-am bucurat atît de mult, încît n-am vrut să recunosc asta, n-am spus nimănui. Bucuria aia era de fapt frică. O frică pe care am ținut-o atît de aproape, încît de multe ori am ajuns să pun la îndoială că sînt în locul potrivit. Simțeam că sînt singura studentă de anul I din lume, că dacă primul semestru nu e pe placul meu, nici următoare cinci nu vor fi și că toate persoanele care-mi spuneau la finalul liceului: „Ce fel de jurnalism crezi tu că o să faci dacă rămîi la facultate la Iași?” au dreptate. Spoiler: am aflat ce fel de jurnalism se face la Iași, dar și că cei care-mi spuneau asta nu aveau dreptate.

Cu aceeași bucurie am primit și vestea laptopurilor închise și lăsate acasă. Aterizasem dintr-un Erasmus în care am plecat cu ideea cursurilor făcute cu laptopul pe brațe, direct pe o bancă de facultate rece și străină. Frica-bucurie mă făcea să privesc în continuare cu ochi rău intenționați tot ce se petrecea în jurul meu. Ce-mi scăpase cît timp eram ocupată să observ ce nu-mi place era că „locul potrivit” mergea mereu cu un pas înaintea mea. Cu fiecare pas, făcea în așa fel încît să dea jos toate ghilimelele care ar putea roi în jurul său și să mă convingă cu EDR-uri, Superscrieri, reportaje din „DOR” (cred că de atunci nici eu, nici colegii n-am mai văzut ciorile și porumbeii la fel ca înainte), interviuri din „Opinia” și obiceiul de a cumpăra „Dilema veche”.

„Locul potrivit” nu a stat locului nicio clipă în toți anii de facultate. A umblat de colo-colo și m-a făcut și pe mine să umblu de colo-colo, dar mai ales m-a făcut să-mi placă să umblu de colo-colo. M-a făcut să mă simt importantă la primul telefon dat pentru a cere o declarație, „gen doar a trebui să zic sunt reporter la CuzaNet, iar omul ăla m-a băgat în seamă”. M-a făcut să mă simt groaznic la prima lecție de jurnalism ținută de cineva fără studii în jurnalism în biroul său, unde am plecat doar ca să cer o declarație. Dar m-a făcut să mă simt bine din nou, cînd, la un curs de-al domnului profesor Condurache, dumnealui ne-a întrebat ce nu ne place la CuzaNet; i-am zis asta, iar el a fost de partea mea, de partea noastră. Atunci am înțeles că, de fapt, CuzaNet e safe space-ul nostru, nu fantoma de la UAIC, așa cum umbla vorba. 

Scriu acum pentru CuzaNet prima dată în anul al III-lea (am vrut să evit cu orice preț „pentru ultima oară”) și sînt mai emoționată decît atunci cînd am scris pentru prima dată. Pînă la urmă, acesta e locul în care creștem într-un an cît alții în șapte sau în care, fie vorba între noi, intrăm studenți de anul al II-lea și ieșim reporteri cu vechime de un an. E locul despre care oamenii din exterior știu doar ce văd pe site, dar e și locul offline în care doamna Bălinișteanu ne pregătește pentru lumea mare, ne învață să pășim vertical și să vedem lumea în mod obiectiv, iar mai apoi în culori.

„Locul potrivit” mai e și despre ce se întîmplă în afara corpului G, A și mai nou, E. E despre ce cultivă inconștient în noi: curaj, ambiție și ochi fin. Aș fi ipocrită să spun că toate astea au apărut din facultate, însă sînt sinceră cînd spun că în facultate acestea au crescut și au primit o nișă (da, știu povestea cu nișa, dar vestea bună e că pare tragică doar la primele știri) pe care s-o îmbrățișeze și să se dezvolte și mai mult, lucru care dă un impuls mare de energie zborului. Ce se întîmplă în afara acestor pereți depinde mult de noi și e adevărat că după ei poți învăța mai mult decît din unele materii de la facultate. Drept pentru care, workshop-urile, internship-urile, training-urile și voluntariatul au fost o parte frumoasă a vieții mele de student, iar „da”-urile spuse la timpul lor m-au salvat. M-au salvat de grija cu prea puține căsuțe bifate din university bucket list, dar și de ideea că aici nu e locul potrivit.

Fac ce fac și mă întorc la „locul potrivit”. Mai ales că, aici am învățat că jurnalismul se face fain în echipă și că nu sîntem singuri. Medeea și Iustina, colegele și prietenele mele, mi-au arătat asta, iar NewsBox, newsletterul pe care l-am făcut noi trei, e cea mai bună confirmare că așa este. Totuși, NewsBox nu e doar atît, e și o dovadă a nesănătosului „cînd nu mai poți, mai poți puțin”, pentru că nu se lasă nescris nici cînd nu e timp pentru el, dar și pentru că e ancora noastră către anii frumoși care ne-au legat, cei de la Jurnalismul de la Iași.

Da, Jurnalismul despre care mi s-a zis să mă feresc, dar bine că n-am făcut-o.