Povestea lui Mircea Grigore incepe in vara anului 1938, in satul Gaiceana, judetul Bacau. Nascut intr-o familie de tarani muncitori, plecati mai toata ziua pe camp la munca, baiatul isi petrecea timpul in gradina, jucandu-se intr-un lighean cu vapoarele sale confectionate din hartie creponata. La doar sase ani a devenit orfan de tata, ramanand in grija mamei sale bolnava de inima rea. Si-a croit drum printre responsabilitatile de a fi devenit „barbatul casei” si printre greutatile nenumarate si a reusit, asa cum afirma el insusi, „sa gaseasca calea spre adevarata sa familie: marea si valurile ei spumegande”. Mircea Grigore a fost ofiter in flota oceanica romaneasca si s-a scufundat, alaturi de colegii sai, de doua ori in Oceanul Atlantic. A reusit sa supravietuiasca si sa continue cursul vietii, iar astazi duce o viata asemeni celorlati pensionari, in locuinta sa de pe strada Decebal.

Amintiri din tinerete

Pe Mircea Grigore l-am gasit in fotoliul sau purpuriu, tolanit in fata televizorului. Ochii grei de la atatea lucruri vazute erau intredeschisi, iar o rama groasa si invechita ii atarna pe nasul carn. Tinea telecomanda in mana si butona, cu o oarecare indiferenta, tastele bagate de-a binelea in cauciucul moale in care era imbracata telecomanda. Usa mi-a fost deschisa de soacra sa in varsta de 103 ani, care ii este ruda, mama si prieten de peste un deceniu. „Pai ce sa fac, ma plictisesc cautand o emisiune civilizata, dar oricat m-as chinui tot nu gasesc”, mi-a spus batranul, in timp ce incerca sa-si ridice oasele istovite de pe fotoliu. Ma privea lung, cu ochii umezi, soptind mereu „Asa e si nepotul meu!”. Mi-a povestit viata sa si cat de mandru este de titlul pe care il are, „ofiter si navigator in flota oceanica”, jucandu-se asemeni unui copil cu fulgii de nuca de cocos de pe prajiturile asezate pe masa intr-un servet rosu. „Copilaria mi-am petrecut-o la Tecuci, unde am facut si liceul. O lunga perioada din viata am fost ofiter activ, dupa care am trecut in rezerva si am lucrat ca economist. In 1948 am inceput scoala de ofiteri de jandarmi. In acelasi an s-a transformat din scoala cu ofiteri de jandarmi in scoala de ofiteri MAI cu patru facultati: prima facultate insemna specialitate graniceri, cea de-a doua presupunea securitate – trupe, care pazeau poduri peste rauri, cea de-a treia cuprindea ofiteri de militie, iar ultima pompieri. Eu am fost la prima categorie, pentru ca aveam nota mai mare. Am lucrat in mai multe locuri: am fost comandant, am avut accidente care nu se puteau spune atunci, am fost impuscat in picior, operat la cap si trecut in rezerva. M-au impuscat la frontiera, pentru ca noi eram in dusmanie cu maresalul Iugoslaviei, Tito.El era un fel de comunist separat, aflat in dusmanie cu Stalin si cu restul tarilor socialiste. Am fost trecut in rezerva ca invalid de gradul al treilea, cu o pensie de 306 lei. Era o nimica toata, noroc ca eu nu fumam, nu beam si m-am descurcat cat de cat. Imediat am urmat Academia de Inalte Studii Comerciale, singura care era la acea vreme. Am lucrat ca economist la Arad, m-am retras la Iasi si am muncit pe branci cand am luat in grija uzina metalurgica. Am primit apartamentul in care locuiesc acum si am fost numit director, dupa care m-am intors la marina cu imbarcare pe ultima nava Amiral Oltet, dar debarcare nu am pentru ca am inca uniforma si am dreptul sa o port in continuare”, imi zice batranul. Mi-a arata uniforma cu gradele vechi, purtate la mana. Si-a luat haina invechita peste puloverele scamosite si s-a privit lung in oglinda, luandu-si pozitia de drepti, ca si cum s-ar fi aflat in fata amiralului. „In cele din urma, mi-am implinit visul: am devenit navigator in flota oceanica a Romaniei, pana am iesit la pensie. De mic copil am avut o pasiune pentru apa, valuri si ma atragea gandul sa merg undeva unde sa vad nemarginitul si pustietatea”, imi spune emotionat batranul.

„M-am intors cu cel mai de pret lucru: viata mea!”

Mircea Grigore a colindat prin toate colturile lumii, in Africa, Asia, Europa si America. Prima sa expeditie s-a desfasurat in Africa, in zona Atlanticului, de unde s-a intors cu „cel mai de pret lucru de pe pamant”, asa cum obisnuieste batranul sa afirme, propria sa viata. „La 8 martie 1985, navigam intre capitala Mauritaniei si Insulele Capului Verde. Nava noastra, Postavaru, a fost lovita de o nava mult mai mare, ziua la amiaza, la ora 14.00. Cred ca a fost un sabotaj, pentru ca ne ura toata lumea deoarece eram comunisti. Cand intram intr-un port nu spunea nimeni ca a venit nava romaneasca, ci a venit unul cu gatu` rosu. Asa eram porecliti. Am fost loviti in tribord, iar cand nava care ne-a lovit a incercat sa se retraga, vasul nostru s-a dus la fund. Am scapat si eu cu viata printre altii. Nava avea niste barci pneumatice japoneze ca niste butoiase, care in contact cu apa s-au umflat. Norocul meu a fost ca am apucat sa cobor cu o barca de salvare, cam greu, pentru ca nu mai aveam curent, iar de acolo am fost dus pe nava care ne-a lovit”. Batranul Mircea si-a amintit, cu ochii in lacrimi, cum au fost suficiente doar 40 de minute pentru ca nava sa se scufunde total. „Am fost culesi si dusi in portul Nouadibou”, mi-a spus cu vocea tremuranda. Ochii sai devenira tulburi, asemeni unui cer innourat care se pregateste de o furtuna zdravana. Vedeai in ale sale pupile toata teama prin care a trecut in expeditia sa, de parca ai fi privit filmul „Titanic”. In pumnii sai strangea un servetel, atingandu-si cateodata pieptul, in dreptul inimii, cu mana stanga. Mi-a povestit cum „raufacatorii” i-au facut sotia sa creada ca este mort si cum au chemat-o la aeroport sa-i aduca haine si sa-l ia acasa. „Ne-au dus la Tulcea pentru ca erau foarte multi de acolo si din Braila, oameni ai marii. In Romania era viscol si ger. Au venit si de la Crucea Rosie din capitala Senegalului. Noi eram in maieu si in chiloti. M-au pus sa fac tabel cu ce isi doreste fiecare sa ni se aduca de la Guvern, dar apoi ne-au spus ca era inchis, dar totul fusese o minciuna, o inselatorie. Ne-au imbarcat aproape dezbracati, iar cand am ajuns pe Otopeni ne-au scos prin spate, prin capatul terminalului, de rusinea lumii. Sotia venise cu ginerele, si cand ne-au vazut de departe asa dezbracati, au zis ca suntem puscariasi”, si-a amintit batranul, razand cu pofta pentru cateva secunde, la amintirea acelor clipe.

„Cred ca moartea ma vrea la ea, dar nu am lasat-o niciodata sa invinga”

Dar Mircea Grigore nu a simtit o singura data fiorul rece al fricii, ci a avut parte de un nou naufragiu caruia i-a supravietuit. „Cred ca moartea ma vrea la ea, dar nu am lasat-o niciodata sa invinga”, mi-a spus batranul. „Pe 8 octombrie 1985 dirijam nava Parang. In vestul Africii era o fasie de teren numita Frontul de Eliberare Polisay, cu vreo doua, trei mii de oameni, pirati si talharite. Ei se luptau cu Marocul, iar cand am trecut prin fata fasiei ne-am trezit bombardati. Comandantul flotei din tara a dat ordin ca toate vapoarele romanesti sa vina acolo. A doua zi, cand a incetat focul, noi eram prin diferite barci, dar nu stiu cum am ajuns acolo. Ne-am dus cu totii la Nouadibou si a venit un om din Romania de la securitate sa ne ia. Ne-au obligat sa spunem ca a fost un scurtcircuit la bord si de asta am luat foc, pentru ca frontul Polisay era alimentat cu arme si bani de catre socialisti ca sa lupte impotriva capitalismului. La intoarcerea in tara trebuia sa primim 1800 de dolari oferiti de catre un sindicat international al marinarilor. Nu mi-au dat niciun dolar si degeaba am incercat pana la revolutie sa ii iau. Dupa revolutie mi-au spus ca au ars arhivele si nu am mai avut ce face. Drept urmare, m-am pensionat”. Batranul Mircea a simtit pe propria piele rautatea oamenilor, a semenilor, care „nu ti-ar intinde o mana atunci cand vad ca te scufunzi”. „Nu voi uita niciodata cel de-al doilea naufragiu. Flacarile de pe vas ajunsesera pana la cer si se oglindeau in apa, facandu-ne sa credem ca am ajuns in iad. A fost singurul moment din viata mea in care m-am temut ca voi muri si ca imi voi lasa familia de izbeliste”, imi zice batranul.

„Coca nu m-a lasat niciodata de izbeliste”

Coca, asa cum obisnuia domnul Mircea sa o alinte pe sotia sa Nicoleta, i-a fost alaturi in toate etapele vietii. „M-a incurajat mereu sa fac ceea ce imi spune inima si nu m-a lasat niciodata de izbeliste”. Si-a amintit cum s-au cunoscut si cum a ajuns sa o iubeasca, asa cum a precizat batranul, „ca lumina ochilor din cap”. S-au cunoscut intr-o seara de martie, printr-o intamplare. El iesise in oras cu fratele ei, cu care se intelegea foarte bine si astfel a vazut-o. „Parul ei roscovan era buclat ca valurile marii, iar buzele-i subtiri si uscate pareau mereu batute de un vand aprig”, imi zice nea` Mircea. Sotia lui Mircea Grigore a lucrat ca economist, dar la baza era jurist. A urmat calea celor morti acum cinci ani, dupa ce a suferit un accident vascular cerebral. „Avem o fetita care locuieste la Vaslui. Are parul la fel de des si de buclat ca maicasa si nu ma satur niciodata sa o privesc. Mi-a facut si un nepotel, un vlajgan de baiat, educat si cu mult bun simt, care preda avocatura in Bucuresti”. In august 1965 a primit apartamentul, dar intai a stat in casa soacrei sale. „In casa aceea de pe Sararie a stat sotia lui Mihai Codreanu, de unde si cantecul cu „Vin` acasa, mai tramvai”. In fata casei este o ciusmea, iar vatmanul oprea mereu acolo sa bea apa”. De cand si-a pierdut sotia, doar batrana sa soacra ii mai este alaturi. „Fiica mea vine rar pe la casa parinteasca, deoarece lucreaza ca medic primar, iar meseria ii ocupa tot timpul. De curatenie si de mancare se ocupa soacra”, mi-a spus batranul. Desi ajunsa la 103 ani si 4 luni, batrana tese, face curatenie, pregateste mancare si are grija de randuiala casei. „Ne ajutam reciproc. Eu am grija sa nu ii lipseasca nimic, sa fie ingrijit si curat, iar el imi este aproape mereu. In acest fel, uit de batranete si de greutati. Sa fii batran la 103 ani nu e doar un lucru de bucurie, pentru ca ajungi sa crezi ca esti singur pe lume si sa iti doresti sa ajungi mai repede in lumea de dincolo. El ma ajuta sa nu ma gandesc la astfel de lucruri si sa imi doresc sa traiesc inca pe atat”, imi zice batrana Pavelina, privindu-si mainile zbarcite de la atatea riduri cum ii tremurau din fiecare incheietura.

„Sunt singurul ofiter din marina civila care s-a scufundat de doua ori in Atlantic si inca traieste, iar pentru acest lucru sunt mandru de mine insumi”

De cand s-a pensionat, mos Mircea sta cat e ziua de lunga in casa si priveste la televizor din fotoliul sau purpuriu. Ii place fotbalul si stie cum ii cheama pe jucatorii tuturor echipelor romanesti. Mi-a dezvaluit ca ii e dor sa mearga in parc, sa se plimbe si sa priveasca randunelele care poposesc din tarile calde. Ii lipsesc dupa – amiezile petrecute cu Coca, sotia sa, in parcul din apropiere, sau zilele in care inalta cu fiica sa zmei pe cerul senin. „Dar nu am de ce sa ma plang. Sunt fericit ca am o pensie buna si ca ma descurc din ea, asa cum pot. Acum, la batranete, nu imi mai trebuie decat mancare si medicamente. Nu mai ies in oras la cumparaturi si nu mai cheltui banii aiurea, ca tineretul din ziua de azi. De multe ori stau in casa si privesc in gol, amintindu-mi toate zilele petrecute pe mare si, trebuie sa recunosc ca imi lipsesc. Sunt singurul ofiter din marina civila care s-a scufundat de doua ori in Atlantic si inca traieste, iar pentru acest lucru sunt mandru de mine insumi”, imi zice batranul. Acum sufera de diabet zaharat, insuficienta respiratorie, iar in ultimii ani i-a dat tarcoale un cancer care l-a lasat fara un rinichi. „Abia ma pot deplasa. Daca ma duc la baie, trebuie sa fac pauze ca sa pot ajunge si sa nu inchid ochii pentru vesnicie”, imi sopteste Mircea Grigore, avand grija sa nu il auda soacra sa. Printre jaluzele trase se putea vedea intunericul care stapanea intreg tinutul. Soarele apusese deja, iar luna isi facea loc printre norii inca albiciosi. L-am lasat in fotoliul sau mare, asemeni unui tron din povestile cu zmei, cautand un ziar pe masa. Si-a ridicat cu unghiile maronii ochelarii de pe varful nasului si a inceput sa citeasca: „Astazi, presedintele Romaniei….”.

Razvan – Daniel Paduraru