Lidia Prisac: „Republica Moldova nu a acceptat niciodată o armată străină pe teritoriul său, pur și simplu nu a fost întrebată”

Lidia Prisac, doctor în istorie și cercetător științific coordonator, șefa Arhivei Științifice Centrale a Academiei de Științe din Republica Moldova, este o voce recunoscută în studiul istoriei moderne și contemporane de peste Prut. Cu peste 200 de lucrări publicate în reviste și culegeri din Republica Moldova, România, Ucraina, Germania și alte țări, aceasta abordează subiecte complexe, precum relațiile interetnice, problema transnistreană, minoritățile naționale și istoria refugiaților. În interviul pe care ni l-a acordat, discutăm despre războiul transnistrean din 2 martie 1992, efectele sale asupra societății și mentalităților din regiune și relevanța acestei teme pentru înțelegerea istoriei contemporane.

S-au împlinit 32 de ani de la Războiul de pe Nistru. Cum vedeți dumneavoastră retrospectiv urmările acestui război de atunci și pînă astăzi?

Războiul de pe Nistru a fost apogeul unor transformări majore în Republica Moldova, care au întrerupt procesul de consolidare a independenței, de apropiere față de România și de integrare în lumea occidentală. Federația Rusă a folosit toate pîrghiile pentru a opri acest traseu și pentru a împiedica ruperea definitivă a Republicii Moldova de Federația Rusă. Zic apogeul pentru că situația din Republica Moldova începînd din 1989, cînd a debutat mișcarea de eliberare națională, iar ulterior, în 1990, cînd partea stîngă a Nistrului s-a autoproclamat Republică Moldovenească Nistreană (RMN), a fost una de ascensiune.

Desigur, un război nu poate aduce prosperitate unei țări, indiferent cît de mică ar fi ea sau cît de experimentată în a fi independentă, pentru că această încorporare a fost traumatizantă, prin crime și violență. Războiul înseamnă victime, refugiați, distrugeri și, evident, Republica Moldova a avut parte de toate aceste lucruri, ceea ce a îngreunat dezvoltarea țării, mai ales în ceea ce privește prosperitatea, întrucît imediat au apărut și alte probleme, cum ar fi cele legate de energie și gaze, care se resimt și pînă astăzi. A avut loc o secesiune, iar autoritățile de la Chișinău nu mai controlează 11% din teritoriul statului, ceea ce este grav, pentru că acest spațiu devine o „gaură neagră”, care înăsprește criza endemică a tării.

 În anul 2014, după anexarea Crimeei de către Rusia, aceasta justificîndu-și acțiunile prin „protecția vorbitorilor de limbă rusă”, au apărut pe harta Ucrainei republicile separatiste Donețk și Lugansk. Oare conflictul transnistrean a avut cumva valoare de precedent pentru ce s-a întîmplat acolo?

Revenind puțin la ceea ce reprezenta Uniunea Sovietică în procesul destrămării din 1990, cînd republicile unionale erau implicate în efervescența mișcărilor populare naționale, era evident că exista o forță care nu își dorea dezmembrarea propriu-zisă a colosului sovietic. Aceasta a încercat să creeze entități separate pentru a împiedica destrămarea completă. Republica Moldova a fost primul stat independent apărut după căderea URSS, fiind o țară mică, ușor de divizat și relativ necunoscută pe scena internațională. Din acest motiv, comunitatea internațională a evitat să se implice profund în contextul războiului de pe Nistru. Nici pînă astăzi nu este recunoscută ideea de război, fiind specificat în tratatele internaționale drept un conflict armat.

În cazul Ucrainei, războiul început în 2014, odată cu declararea republicilor secesioniste Donețk și Lugansk, după care a escaladat în 2022 într-un conflict de amploare. Totuși, Rusia a evitat să recunoască acest conflict drept un război, numindu-l „operațiune specială”, tocmai pentru a nu fi obligată ulterior să plătească despăgubiri de război. Miza acestui conflict, atît în Republica Moldova, cît și în Ucraina, a fost aceea de a atrage aceste teritorii în sfera de influență a Federației Ruse. Practic, s-a urmărit păstrarea unui „țarc sovietic” invizibil, menținînd aceste teritorii în limitele influenței imperiale a fostei Uniuni Sovietice.

Dintre cele 15 republici care s-au desprins din URSS, niciuna nu a acceptat ca trupele ruse să rămînă pe teritoriul lor, cu excepția Republicii Moldova. În acest context, de ce doar Moldova a fost dispusă să permită prezența influenței și armatei ruse pe teritoriul său?

Țările Baltice au făcut rapid ruptura de Uniunea Sovietică, rușii neavînd putere să creeze vreo entitate separatistă acolo. Să nu uităm că statele baltice au fost mai categorice în privința adoptării minorității de limbă rusă. În Republica Moldova, de aici a început problema, de la specularea faptului că drepturile minorităților au fost încălcate. Deși autoritățile de la Chișinău, la capitolul oferirii drepturilor cetățenilor și pentru minoritățile naționale, au fost cei mai democratici în raport cu spațiul ex-sovietic.

În Țările Baltice, obținerea cetățeniei presupunea susținerea unui examen scris și oral pentru a demonstra cunoașterea limbii, tradițiilor și culturii locale. În plus, era necesar să dai dovada că în 1940 (anul cînd au  fost anexate aceste teritorii la URSS), unul dintre strămoșii tăi a locuit acolo. Ce-a făcut Republica Moldova? A oferit cetățenie de la 0. Oricine se afla pe teritoriul țării primea cetățenia automat. Oare asta a fost o greșeală?

Republica Moldova nu a acceptat niciodată o armată străină pe teritoriul său, pur și simplu nu a fost întrebată. În acel moment, rușii și-au stabilit pilonii pentru a nu-și pierde spațiul de influență.

După părerea dvs. de ce autoritățile Republicii Moldova nu au anticipat un conflict armat, avînd în vedere transferul masiv de armament și logistică militară sovietică din anii 1990-1991 către regiunea transnistreană și alte regiuni din apropierea teritoriului moldovean?

Cred că autoritățile de la Chișinău își dădeau seama, dar nu credeau că se va ajunge pînă la un război. După 1989, cînd aveau loc revoluțiile din țările Pactului de la Varșovia, rușii și-au retras efectivele militare din estul Europei, însă nu trebuie uitată prezența unui efectiv militar și armat la Cobasna, concentrat în regiunea transnistreană. Dacă măcar cîteva republici ex-sovietice s-ar fi autosesizat la acel moment pentru a apăra Republica Moldova și a preveni un conflict armat, lucrurile probabil ar fi avut o altă turnură. Războiul, practic, a tras hotarul. Pînă aici și gata, deci nu mai aveți unde vă duce.

Și credeți că există vreo posibilitate reală ca Rusia și Republica Moldova să ajungă la un compromis privind distrugerea celor aproximativ 20.000 de tone de armament depozitat la Cobasna?

În ceea ce privește distrugerea armamentului nu știu dacă doar Republica Moldova și Rusia ar urma să se așeze la masa de negocieri. Normal ar fi ca Moldova să fie acolo, pentru că soarta ei se decide, dar sînt state mult mai mari care vor avea ultimul cuvînt în ceea ce privește situația armamentului de la Cobasna. Totuși, intuind cîtă corupție există în armata Federației Ruse, mă îndoiesc că acolo ar fi atîta echipament militar cît se declară.

„Rusia niciodată nu a recunoscut independența acestei entități nistrene”

În studiul dvs., Abordarea conflictului transnistrean în stînga Nistrului și în lucrările proseparatiste, menționați că după destrămarea URSS, o serie de lucrări publicate în Federația Rusă, cum sînt cele ale lui V. Preahin și V. Lâsenko, au fost criticate pentru lipsa de obiectivitate, fiind influențate de interesele statului rus. Cum apreciați impactul acestor lucrări proseparatiste asupra modului în care conflictul transnistrean este perceput atît la nivel internațional, cît și local?

Federația Rusă a folosit toate pîrghiile posibile pentru a distorsiona informația și, totodată, pentru a prezenta situația așa cum i-ar conveni ei. Acest lucru se aplică oricărui subiect, fie că este vorba de războiul de pe Nistru sau de existența entității teritoriale nerecunoscute RMN. Pentru fiecare segment al populației, Rusia a gîndit într-un fel această propagandă, recunoscută prin intermediul mass-media, care este axată pe un public mai larg. Iar istoriografia vine să captureze un segment mult mai îngust al intelectualității, care citește, se informează și vede altfel lucrurile.

Evident că fiecare autor vine cu ideea principală și cu ceea ce vrea să comunice despre un subiect sau altul. În funcție de unde provine persoana, își exprimă atitudinea și ceea ce gîndește. Majoritatea autorilor din Rusia care au scris pe acest subiect au susținut Federația Rusă, iar foarte puțini autori au cerut abordarea corectă a problemei. Dar majoritatea, inclusiv cei proseparatiștii din stînga Nistrului, au susținut propaganda promovată de Federația Rusă, deși Rusia niciodată nu a recunoscut independența acestei entități nistrene, deoarece nu avea nevoie doar de acest teritoriu, ci de toată Republica Moldova. Cum a fost mereu Tiraspolul, așa este și Kaliningradul ochiul de veghe al Federației Ruse în ceea ce se întîmpla în țările din Europa.

În același studiu menționați că autorii proseparatiști califică conflictul din Transnistria drept un „război interetnic,” conceput de autoritățile moldovene și determinat de tensiunile dintre identitățile regionale basarabeană și transnistreană. Care este, în opinia dvs., realitatea din spatele acestei teze?

Cei care au abordat problema în contextul separatismului și al propagandei rusești au declarat că ar fi vorba de un „război interetnic”. Este total greșit. Trebuie să recunoaștem că faliile sînt mult mai diverse. În acest război au luptat nu doar etnici moldoveni, ci și ruși, ucraineni și găgăuzi. Eu aș spune că a fost un război pur ideologic.

De altfel, pe ambele baricade se aflau camarazi care, cu doar trei ani înainte, luptaseră împreună în războiul din Afganistan (trupele sovietice, retrăgîndu-se de aici în 1989), iar acum, în același conflict, se regăseau ca inamici.

„Războiul nu este romantic”

Ați publicat articolul Transnistria War (March 2 – July 21, 1992) Lived and Narrated by Military Reporters, legat de reporterii militari, unde ați subliniat că războiul din Transnistria stînga Nistrului a fost un conflict cu o puternică încărcătură simbolică și identitară. În relatările jurnaliștilor, au existat momente sau evenimente care v-au impresionat prin impactul lor emoțional?

Majoritatea reporterilor militari, în total cinci la număr, care au fost în stînga Nistrului au fost fotojurnaliști, întrucît au făcut filmări și poze, mai puțini au scris despre război. Cei care au relatat nemijlocit evenimentele au fost Sandu Grecu și Valentina Ursu (jurnalistă care a realizat interviuri și materiale ce explorează consecințele acestui război asupra societății și vieților individuale, n.r.).

Cum spunea fotojurnalistul Nicolae Pojoga: „La război nu se moare ca în filme”. Războiul nu este romantic, iar eu am relatat tot ce am preluat de la ei, însă provocarea memoriei lor despre război a fost un lucru traumatizant. O mare parte din ei nu mai sînt în viață, dar ne-au lăsat dovada efectuării diferitor expoziții cu fotografii despre război. Ceea ce își amintesc ei demonstrează că istoria orală are un impact important. Acolo nu vorbește documentul, care este sec și impersonal, ci omul, cu emoțiile, amintirile și traumele sale, pentru că acestea sînt vizibile și resimțite.

Credeți că istoria conflictului transnistrean va fi complet înțeleasă vreodată, dacă generația direct afectată dispare, iar traumele sînt ascunse în tăcerea celor care ar putea să le povestească?

De obicei, traumele post-război nu se vorbesc… Să ne aducem aminte de al Doilea Război Mondial și de bunicii noștri – nu îmi aduc aminte ca aceștia să-mi fi vorbit vreodată despre ororile războiului. Generația care a trecut printr-un război tinde, la nivel intuitiv, să își protejeze copiii și nepoții de suferința provocată de amintirile lor. Eu fac parte din generația care își aduce aminte de acele explozii, fiind prin clasa a 10-a și locuind în apropierea Nistrului…Am resimțit rapid consecințele războiului, prin lipsa luminii, căldurii și banilor. Totuși am simțit mai mult efectele economice, iar doar unele aspecte sînt încă vii în memoria noastră. Părinții noștri își amintesc probabil mai multe. Din păcate unii din această generație nu mai sînt, de asta e  necesar de efectuat cercetări și studii despre cei care au fost implicați în conflict. Interviul (cu ei, n.r.) ar fi cel care ar putea să ne ofere multe răspunsuri.

Sursă fotografii: Istoriografia separatismului transnistrean (1989-2005), Lidia Prisac