Minoritari într-o minoritate

La începutul secolului XX, Zanea era o așezare rurală în care locuiau exclusiv români. Majoritatea locuitorilor se ocupau cu agricultura și meșteșugurile. În anii ’50-’60, regimul comunist a inițiat politici de sedentarizare a romilor nomazi, ceea ce a dus la stabilirea primelor familii care, pînă atunci, trăiau în corturi și se deplasau periodic. Totuși, stabilirea lor permanentă nu a fost simplă, deoarece obținerea actelor pentru terenuri și locuințe a fost adesea îngreunată de reglementările stricte ale statului. Astăzi, Zanea a devenit o comunitate majoritar romă, cu un număr redus de locuitori români, aceștia fiind, în mare parte, vîrstnici.

Am plecat grăbit de acasă în ziua Bunei Vestiri. În timp ce stăteam în coloană la trecerea cu calea ferată, granița simbolică dintre Ciurea și comunitatea romă din Zanea, cum obișnuiesc să o numesc, am observat că, în parcul memorial, era întinsă o masă mare, în capul căreia se afla chiar bulibașa romilor, Ferdinand Imperialul, alături de familia sa.

Ajuns pe dealul din Zanea, am parcat lîngă cimitir. Cu un carnețel în mînă, telefonul în buzunar și un pachet de țigări pe jumătate fumat, am luat-o la pas prin sat. Nu am vrut să alimentez nici un fel de suspiciune, așa că am ales să merg cît mai „dezarmat”.

E ora 11:00, iar comunitatea romă se pregătește de sărbătoare. Muzica răsună, fumul grătarelor se înalță pe ritmul melodiilor peste casele impunătoare. Simt cum mă țintuiesc toate privirile. Sînt ca un lup negru, rătăcit într-o turmă de oi albe.

La scurt timp, mulți localnici îmi ies în întîmpinare cu aceeași întrebare: „Pe cine cauți?”

„Pe voi”, am răspuns.

„Care dintre noi?”

„Pe voi toți.”

Zîmbesc, mă prezint și le spun ce am de gînd. Mă primesc cu căldură, bucuroși și curioși în egală măsură.

„Nu sîntem lupi, nu avem mai mulți dinți decît voi!”

Oamenii s-au strîns în jurul meu, dornici să vorbească. N-a fost nevoie să insist, lucru care m-a surprins. Păreau obișnuiți să fie întrebați, dar mai puțin să fie ascultați cu adevărat.

„Numele meu e Daniel, spune un tînăr de vîrsta mea. M-am lăsat de școală, am rămas repetent de trei ori și m-am apucat de ce-a făcut mereu tata. Cumpărăm mașini avariate și vindem fiecare piesă, chiar și cauciucurile foarte uzate, cu 10 sau 20 de lei. Mai dăm foc la cabluri și vindem cuprul, dar să nu spuneți asta poliției.”

Tăcut, tatăl așteaptă momentul oportun să adîncească drama.

„Aici sîntem niște oameni fără niciun salariu sau loc de muncă. Ne descurcăm cum putem. Mai plecăm în Anglia sau în Olanda, mai umblăm după fier, încercăm să facem cîte un cazan pentru țuică și să-l vindem. Aș vrea să am și eu un salariu, să mă duc la serviciu și să am o pensie la bătrînețe, ca toți oamenii.”

Localnicii șușotesc între ei, surprinși de prezența mea într-o zonă pe care românii, de obicei, o evită. În mijlocul forfotei, Daniel mă apucă de umăr și, zîmbind, îmi spune: „Stai liniștit, aici nu se mănâncă oameni ca tine, nu sîntem lupi, nu avem mai mulți dinți decît voi!”

Le povestesc despre legendele care circulă despre ei prin Iași. Despre taximetriștii loviți cu pietre de cei care nu aveau bani să plătească cursa. Sau despre dubele de mascați supuse aceluiași tratament. „Ne-am schimbat mult de atunci. Un român poate crește printre romi, dar un rom nu va fi niciodată acceptat printre români”, spune o bătrînă.

O completează imediat un tînăr: „Știi vorba aceea, pădure fără uscături nu există. Așa e și la noi. Sînt unii care au rămas cu mentalitatea de altădată, dar noi, tineretul, ne-am romanizat mult. Am învățat să trăim în societate, alături de români.”

Tineri ca el încearcă să spele rușinea trecutului și să schimbe mentalitățile care încă persistă. Printre ei există și alții care nu au reușit să renunțe la vechile obiceiuri, rămași blocați în timp, „cu piatra în mînă.”

„Prima dată, ne-am mutat cu cortul aici”

Mi-am luat rămas bun și am pornit să caut pe cineva care să știe cine a fost primul rom mutat pe deal. În fața unei case, trei săteni stau de vorbă. Nici n-apuc bine să întreb, că un bătrîn  așezat pe temelia unui gard în construcție mă asigură: „Eu te pot ajuta cu asta.”

S-a mutat aici, împreună cu familia, în 1956, în urma sedentarizării. Erau doar șapte familii de români pe deal, dar după apariția lor în zonă au început să plece: „Au vîndut casele, nu au vrut să stea cu noi. În acele vremuri eram țigani nomazi și am fost nevoiți să obținem aprobare de la Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru a ne stabili pe dealul acesta. Prima dată, ne-am mutat cu cortul aici. Acum, lucrurile s-au schimbat, avem apă și străzi asfaltate, atunci era doar nămol pe drum, nici măcar o mînă de pietriș.”

Știe comunitatea pe de rost, dar îl întristează faptul că azi tradițiile lor vechi s-au pierdut. „Pe vremuri, copiii se căsătoreau de la nouă ani, erau sortiți unul altuia încă de la naștere, dar acum doar cîțiva mai păstrează aceste obiceiuri.”

Pelerinajul printre romii de la Zanea și poveștile lor m-au făcut să pierd noțiunea timpului. Se lasă seara, iar eu nu mă mai simt la fel de străin ca atunci cînd am coborît din mașină. Comunitatea, pe care mulți o privesc cu teamă, m-a primit cu căldură. Mi-au povestit despre viața lor și m-au făcut să înțeleg că adevărul e nuanțat, că trece dincolo de prejudecată.

Primii aici, dar cei din urmă ca număr

M-am întors în comunitate a doua zi. Pe strada Liniștei, o localnică vine agale spre casă, cu două sacoșe în mîini. Locuiește în zonă din 1998, de cînd s-a mutat alături de soțul ei. Familia lui era aici de generații, iar bunicii lui trăiseră în comunitate încă de la începutul secolului XX.

Discuția a alunecat firesc spre vecinătatea cu romii și tensiunile care mai apar din cînd în cînd. A zîmbit ușor, de parcă n-ar fi fost prima dată cînd auzea această întrebare. „Pentru cei care locuiesc în apropierea lor, este o problemă, dar pentru noi, cei care stăm lîngă cimitir, este mai bine. Ei au o sumedenie de superstiții, cum ar fi frică de cimitir și de moarte, astfel că evită să frecventeze această zonă”.

Soțul ei se duce frecvent la romi. Le taie lemne cu drujba. Cunoscîndu-l, nu îndrăznesc să-l păcălească în privința banilor. „Dar chiar și așa, nu e bine să faci afaceri cu ei sau să le dai tot ce îți cer, pentru că vor veni mereu să ceară, aducîndu-i și pe alții”, adaugă ea.

Spune că se simte izolată și că nu reușește să conviețuiască cu ei, fiindcă, spune ea, „caută mereu să ne înșele”. Faptul că romii au devenit majoritari în sat o nemulțumește, dar admite că prezența lor a adus totuși și unele avantaje: „Dacă nu ar fi fost ei aici, nu am fi avut conductă de apă nici acum. Primăria este foarte implicată în dezvoltarea comunității rome. Ei au multe drepturi, dar obligații nu au.”

Două lumi paralele, deși împart aceeași localitate. Paradoxal, în satul unei minorități, românii sunt minoritari.

„Pe toți i-aș împușca!”

Ionuț are 47 de ani și a locuit mereu aici, așa cum au făcut-o înaintea sa părinții și bunicii. Tatăl său a murit recent, la vîrsta de 82 de ani. Casa în care și-a petrecut întreaga copilărie este despărțită doar printr-un gard de noua sa locuință. Este căsătorit și are un băiat de 18 ani. Toată viața a muncit la pădure, cu lemnul, dar și în agricultură. Astăzi este pensionat pe caz de boală și se ocupă de treburile gospodărești, după cum îl ajută puterile.

„Pe toți i-aș împușca! Eu, dacă dau foc la o grămadă de iarbă în curtea mea, vine poliția și mă amendează. Romii dau foc în fiecare seară la cabluri, vin pompierii și tot nu se potolesc”, spune cu năduf.

Înainte ca romii să ajungă aici, povestește bărbatul, pe deal era producția viticolă a lui Vișoianu, unde a lucrat și el în copilărie. „Dacă ar învia Vișoianu, ar muri pe loc văzînd unde s-a ajuns cu pămîntul lui.”

Chiar dacă acum relația cu romii este tensionată, acesta recunoaște că nu a fost dintotdeauna așa. Pînă să se îmbolnăvească, îi ajuta cu ce aveau nevoie, dar, după ce au apărut conflictele din cauza banilor, a încetat să mai facă asta. „Acum, nici dacă aș muri de foame, nu i-aș mai ajuta. Ai văzut ce case și ce mașini au, dar nu-s din muncă cinstită. Eu, din muncă cinstită, nu am făcut nimic, decît o casă în curtea lui tata. Am două operații de hernie de disc, am si diabet, cu asta m-am ales din muncă cinstită.”

„Nici copiii noștri nu vor să rămînă aici”

Încă de cînd am ajuns pe dealul din Zanea, am observat o căsuță pitită între două vile impunătoare ale romilor. Aici am găsit doi soți care lucrau de zor în grădină. Nu voiam să-i deranjez de la muncă, dar au insistat să rămîn. „Așa mai luăm și noi o pauză.” Soțul, în vîrstă de 60 de ani, a locuit dintotdeauna în zonă, dar de cînd s-a căsătorit, a decis să se mute alături de soție, aici, unde au trăit și bunicii ei.

 „Nu avem conflicte cu romii din zonă, pentru că nu răspundem la provocări. Dacă sunt nemulțumiți de ceva, își fac singuri dreptate. Aruncă deseori cu pietre în gard, dar nimeni nu intervine. Chiar dacă ar interveni poliția, tot nu s-ar potoli, și cu prima ocazie, ar recurge la aceleași gesturi.”

În sat, multe terenuri au aparținut românilor, dar, după ce aceștia au plecat și nu le-au mai îngrijit, romii și-au construit case în mod deliberat. Ulterior, același lucru s-a întîmplat și cu terenurile aflate în posesia primăriei, însă, în aceste cazuri, actele au fost întocmite mai tîrziu, la insistențele primarului.

„Am avut ocazia să plecăm prin 2011, cînd a venit un rom cu un portbagaj plin de bani, insistînd să-i vindem proprietatea, dar am refuzat.” Acesta este unul dintre regretele acestei familii și, cu siguranță, nu doar al lor. De-a lungul timpului, au mai încercat să vîndă și să plece, dar fără vreun succes. Acum, spun ei, „nici copiii noștri nu vor să rămînă aici.”

În ciuda aparenței unei lumi divizate, la barul din sat am observat contrariul. Abia întorși de pe șantier, trei români și doi romi au ales să se răcorească cu cîte o bere. „Dacă aș avea un conflict cu un străin, vecinii romi ar interveni imediat să mă apere”, spune unul dintre români.

Poate că nu toți trăiesc împreună, dar unii, din cînd în cînd, reușesc să fie alături. Dincolo de problemele relaționale din această comunitate, așa cum se întîlnesc și în multe alte locuri, există totuși o anumită comuniune. Poate că granița simbolică pe care am trecut-o pentru a ajunge acolo nu este doar o linie care desparte două lumi, ci și o punte între ele, pe care o putem traversa doar dacă suntem înarmați cu înțelegere și empatie.