Născuți în mijlocul magnetului

Nu știam exact cum să încep acest reportaj. Am revenit în satul meu să ascult poveștile oamenilor și să culeg firimituri de istorie de pe ulițele copilăriei. Dar realitatea a fost mai complicată. Am bătut la porți, am dat telefoane, am mers pe urmele unui trecut care încă respiră prin glasurile celor ce au rămas. Am vrut să înțeleg ce înseamnă, cu adevărat, rădăcinile. Așa am ajuns la familia Racu. Numele acestei familii nu e doar o înșiruire de litere într-un registru, ci o poveste întreagă despre identitate și destin. ,,Legămînt’’, un documentar realizat acum cinci ani de Lucia Tăut, la TeleFilm Chișinău, vorbește despre asta. De acolo am pornit.

Eduard Racu. Unii prieteni îi spun Fred, alții Edic Mantsunga. Cei mai mulți îl cunosc doar după zîmbetul său larg, moștenit, parcă, dintr-o altă lume. Astăzi, el locuiește la Chișinău. Nu am putut sta de vorbă la marginea unei ulițe, dar tehnologia a făcut ce știe mai bine – a scurtat distanțele. Și așa, între trecut și prezent, între sat și oraș, între cuvinte și amintiri, am descoperit povestea.

E sîmbătă dimineața. Aștept cu nerăbdare sunetul telefonului, semnalul că Eduard e gata să deschidă poarta amintirilor. Nu mi-e teamă să port o conversație, am mai făcut asta de atîtea ori. Dar acum altceva îmi apasă sufletul. Ce drept am eu să scormonesc rănile unui om care, poate, abia a reușit să le închidă? El își trăiește viața acum, așa cum a învățat să o facă, cu un nod strîns în piept. Iar eu apar de nicăieri, după atîția ani, ca să-l dezleg.

„Am fost primul om de culoare născut în sat”

Povestea lui Eduard Racu începe în satul Țaul, un loc care i-a marcat destinul. În acest sat cu o tradiție îndelungată, se afla Colegiul Agricol Țaul. Înainte, se numea Sovhozul-Tehnicum de Agronomie „Lenin” și era cunoscut ca o instituție de prestigiu în domeniul agroalimentar. A format mii de specialiști din toată republica și din peste 20 țări. În acele vremuri, colegiul era locul unde tineri din țări îndepărtate veneau să studieze și să învețe, iar legăturile dintre ei erau, uneori, mai mult decît simple prietenii.

Aici a fost locul unde Luis Alberto Lopes Da Sausa, tatăl lui Eduard, a venit în 1978, ca student, pentru a învăța. A locuit la căminul colegiului, împreună cu alți studenți din țări precum Etiopia, Yemen, Congo, Egipt, Vietnam, Laos, Jordania, Afganistan, Pakistan, Siria, Sudan, Maroc, Angola, Cuba, Panama, Sierra Leone, Gabon, Madagascar, Costa Rica, Republica Dominicană, Uganda, Nicaragua, Mozambic și altele. În cei patru ani de studii, s-a îndrăgostit de o tînără din sat. A fost o iubire neobișnuită pentru acea perioadă, o poveste care părea imposibilă pentru mulți. Era ceva ieșit din comun. „Eu am fost primul om de culoare născut în sat”, spune Eduard, cu un amestec de tristețe și mîndrie. „Poate de aceea nimeni nu prea a vorbit despre asta.”

După ce i-a expirat viza, tatăl a fost nevoit să se întoarcă în Capul Verde, regiunea din care provenea. Mama lui Eduard a dorit să plece cu el, dar familia nu i-a permis să părăsească satul.

Eduard a crescut în satul Țaul, unde părinții săi au lăsat o poveste de iubire între culturi, una care a rămas în umbra unor tăceri și neînțelegeri.

În sat, vestea nașterii lui Edic s-a răspîndit rapid: „La Olea lui Nichifor a ars casa!”. În acea comunitate, unde toți semănau unii cu alții, apariția unui copil cu pielea închisă la culoare era un eveniment neașteptat. Așa că, atunci cînd nepotul lor a venit pe lume, diferit de toți ceilalți, sătenii au ales să vorbească despre asta în felul lor.

Cu toate acestea, el nu s-a văzut niciodată altfel decît moldovean. A crescut vorbind doar limba romînă, fără să încerce să învețe creola din Capul Verde, limba tatălui său. Nu fusese niciodată pe continentul african, dar mereu și-a dorit să ajungă acolo, să își cunoască rădăcinile și, mai ales, bunica din partea paternă. O singură dată a reușit să vorbească cu ea, însă conversația lor a fost scurtă și fragmentată. Nu a mai apucat să afle mai multe. În 2023, bunica sa s-a stins.

Și-a dorit mult să meargă în Africa, dar niciodată nu a primit un răspuns. Tatăl său nu a făcut niciun pas spre el, iar el nu a insistat. Chiar și atunci cînd a avut posibilitatea de a călători, cu acte în regulă, a simțit că nu are sens. Relațiile nu s-au legat niciodată, tatăl său avea deja alți copii și, în ciuda dorinței de a-l cunoaște, nu a primit niciodată sprijinul pe care îl aștepta.

Piatra de pe calea ferată

După 1989, a plecat și mama. În Rusia, să facă bani. Își amintește perfect acea clipă de dinainte de plecare. A așezat o piatră pe calea ferată, ca să blocheze trenul, iar atunci cînd s-a spart, a simțit un gol imens în piept. O parte din el a rămas blocată undeva între calea ferată și gara pustie. Sunetul acelei pietre care se frîngea îi răsună și azi în minte.

Plecarea mamei și noul ei drum în PetroPavlovsk Kamceatka au adus o schimbare majoră în viața lui. S-au mai întîlnit de cîteva ori, dar întîlnirile lor erau mereu scurte și reci. A rămas cu bunica.

Bunica și cotletele copilăriei

Amintirile cu bunica sînt cele care i-au rămas cele mai vii. Își aduce aminte de sărbători, cînd ea făcea cotlete în cuptor, o rețetă specială. Îmi spune că erau atît de bune, încît ar fi putut mînca întruna. Și acum, de fiecare dată cînd gătește cotlete (sau pîrjoale, cum le spunea ea), se gîndește la bunica și la felul în care îi vorbea, despre dragostea cu care pregătea fiecare masă. Bunica a fost mereu acolo pentru el, l-a protejat și l-a sprijinit, iar prezența ei în toate adunările de la școală i-au dat siguranță. Nu a vrut să o dezamăgească, așa că a încercat mereu să fie un băiat exemplar. Bunica l-a învățat să treacă peste orice fel de discriminare. Avea 33 de ani, cînd bătrîna s-a prăpădit.

Acasă, ,,acolo unde cîntă broaștele”

În serile copilăriei, liniștea i-o aducea cîntecul broaștelor.

A crescut simțind pe propria piele greutatea respingerii, atît în școală, cît și în sat, ba chiar și dincolo de ele. Fiind introvertit, și-a găsit mereu refugiul în singurătate. Pentru el, „acasă” nu a fost niciodată un loc anume, ci un spațiu al liniștii, unde putea fi doar cu propriile gînduri. Fie că era la Țaul, fie la Chișinău, unde locuiește acum, sentimentul de apartenență nu depinde de oameni sau de o familie, ci doar de sine. „Toți sîntem egoiști într-un fel”, își spune adesea. Iar el a ales să fie doar cu ego-ul său.

Timpul nu l-a schimbat prea mult. A rămas la fel de puțin sociabil ca în copilărie. De fiecare dată cînd se întoarce în satul natal, simte cum trecutul îl ajunge din urmă, dar într-un mod care nu-l apasă, ci îi dă un soi de libertate. A crescut într-o zonă unde, în fiecare seară, cîntau broaștele, un fel de orchestră naturală ce îi aducea liniște. Comparativ cu zgomotul și aglomerația de acum, sunetul acela era ca o terapie.

Astăzi, oamenii par mai deschiși față de cei ca el, fără prejudecățile de altădată. Dacă în copilărie risca să fie luat peste picior sau chiar agresat, acum copiii nu mai privesc culoarea pielii ca pe o diferență. Însă pentru el, schimbările din jur nu mai contează atît de mult. Simte că viața l-a format deja, că ar fi fost același, indiferent dacă părinții i-ar fi fost aproape sau nu. Unul la Oceanul Pacific, altul la Oceanul Atlantic – doi părinți la capete de lume, dar el a crescut în mijloc, singur. Și a rămas așa.

Eduard și-a construit viața printre fire, semnale și conexiuni invizibile, dar esențiale. În prezent lucrează într-o companie internațională, Ericsson Telecommunications, unde abia și-a început parcursul profesional. A ajuns aici după un drum lung, presărat cu experiență în diverse firme locale, ani de muncă și adaptare într-un domeniu aflat mereu în schimbare.

Drumul său a început în Bucea, Ucraina, locul unde a învățat meseria de inginer în telecomunicații, fără să știe că, peste ani, orașul va deveni simbolul unui război devastator, primul bombardat de ruși. Acolo și-a început cariera acum 21 de ani, imediat după ce a absolvit Facultatea de Matematică și Informatică a Universității de Stat din Moldova (USM). „Nu ne putem imagina viața fără telefoane, iar lucrul meu unește oameni”, spune el. Dincolo de circuite și echipamente, ceea ce face el înseamnă mai mult decît tehnologie, înseamnă conexiune.

Doi prieteni, același destin

Edic nu a fost singurul copil din Țaul care a trăit o astfel de poveste. Colegul său de clasă, Lucian Serdeșniuc sau Luis, așa cum era numit în actele oficiale, a avut același destin. Și tatăl lui a fost student la Colegiul Agricol din Țaul, și el a venit de departe, de peste mări și țări. Istoriile lor se oglindesc una în cealaltă, aproape identice, ca două pagini ale aceleiași cărți.

Deși nu și-au vorbit prea mult în copilărie despre ceea ce îi făcea diferiți, s-au regăsit mai tîrziu într-o pasiune comună: muzica. Totul a început întîmplător, cînd profesorul Tudor Sandu a adunat un grup de elevi talentați și le-a pus instrumente în mînă. Așa s-a născut trupa Gaudeamus. Edic a descoperit că are talent la chitară, iar Lucian a prins repede ritmul chitarei bass. Alături de alți colegi, au început să cînte la seratele și discotecile școlii. ,,Nu era nimic serios, dar pentru noi conta. Am cîntat pînă în clasa a XI-a, era o experiență frumoasă”, își amintește Edic.

Eduard și Lucian au fost și încă sînt buni prieteni. Au crescut împreună, au învățat împreună și, chiar dacă drumurile lor au luat direcții diferite, au continuat să se susțină unul pe celălalt. De fiecare dată cînd vine Paștele, Eduard se întoarce acasă, face un popas la biserică, iar apoi se întîlnește cu prietenii săi din copilărie.

Tatăl lui Lucian, originar din Chile, America Latină, a fost printre cei mai buni elevi ai școlii. În acea perioadă, politica educațională permitea ca cei mai performanți elevi să fie trimiși în Rusia pentru a învăța limba, urmînd apoi să fie repartizați în diferite republici din fosta Uniune Sovietică. Așa s-a întîmplat și cu el: după ce a studiat în Krasnodar, unde și-a perfecționat rusa, a fost repartizat la Sovhozul-Tehnicum din Țaul. În acest context s-au cunoscut părinții săi.

Deși relațiile cu străinii erau descurajate, considerate chiar rușinoase și interzise, ei s-au apropiat și au sfidat prejudecățile vremii. Mai tîrziu, fiul lor avea să caute în arhivele colegiului dosarul tatălui său, pentru a descoperi cu exactitate perioada în care acesta studiase acolo. Documentele confirmau că urmase cursurile în anii ’79, exact în aceeași perioadă cu tatăl lui Eduard.

Anii au trecut, iar copilul de atunci își amintește limpede momentul în care tatăl său a plecat. Era în clasa a șaptea cînd acesta s-a întors definitiv în țara lui. Au rămas în urmă amintirile, un nume și o poveste de viață care aveau să îl însoțească mereu.

,,Niciodată nu am vorbit cu tatăl meu”

Comunicarea cu tatăl său a fost o barieră imposibil de depășit, o distanță impusă nu doar de vremea în care a trăit, dar și de influențele celor din jur.

„Nu am vorbit niciodată cu tatăl meu. Nu am vorbit nici măcar în perioada cît a stat aici. Se făcea tot posibilul să mă izoleze, să nu comunic cu el”, povestește Luis cu o voce care trădează emoție. Își amintește o zi de iarnă, cînd zăpada acoperea totul, iar afară era liniște. Tatăl său, alături de un prieten din Chile se aflau în apropiere de locul pe care îl cunoștea de mic – Luminița. Mai jos, la colțul străzii, era un chioșc unde se vindeau ziare. Locul acesta, cu mirosul de hîrtie și aroma cafelei de dimineață, a rămas în mintea lui ca un loc frumos, unde adesea se oprea la sfîrșitul zilei atunci cînd venea de la școală.

„Tare vroiam să vorbesc cu el”, mărturisește el. „Venind de la școală, cu doi colegi de-ai mei, încercam să mă pun în atenția lui, cumva să mă vadă. I-am spus atunci: „Здравствуйте!”( Bună ziua!), iar el mi-a răspuns tot cu „Здравствуйте”, și asta a fost tot. Nu am avut mai multe cuvinte schimbate.

Copilăria lui a fost marcată de prezența bunicilor din partea mamei, care i-au fost alături în momentele cele mai importante ale vieții timpurii. Își amintește cu drag de acele zile petrecute în grija lor, de siguranța pe care o simțea alături de ei. Deși situația dificilă în care se aflau părinții săi l-a afectat, el nu învinovățește pe nimeni, ci privește totul cu înțelegere. Nu caută să judece alegerile lor, fiind conștient de greutățile prin care au trecut.

Părintele Luis

Încă din copilărie, a fost atras de mișcare, de disciplină și de rigoare. Sporturile pe care le practica – sambo, judo, karate – i-au modelat nu doar trupul, ci și caracterul. A învățat că pentru fiecare tehnică e nevoie de răbdare, că fiecare luptă înseamnă mai mult decît forță fizică – e un exercițiu de voință, de echilibru și de autocontrol. Încă din anii de școală, cînd în oraș s-a deschis o secție de karate, s-a implicat nu doar ca elev, ci și ca instructor, preluînd antrenamentele în locul profesorului său.

Tot el, același copil care își construia puterea prin sport, se temea însă să treacă pe lîngă biserica satului. O clădire veche, ridicată în 1864, părăsită, cu zidurile crăpate și cu ușile ferecate. Se temea nu de Dumnezeu, ci de golul pe care îl transmitea locul. O biserică fără glas, fără oameni, fără lumină. Îi era frică de acea liniște stranie, de ferestrele întunecate, de lemnul uscat care părea că plînge la fiecare adiere a vîntului.

Ani mai tîrziu, cînd viața l-a readus în sat, roata s-a întors într-un mod pe care poate nici el nu l-ar fi anticipat. Dacă în copilărie își găsise echilibrul în sport, acum trebuia să învețe o altă disciplină: aceea a credinței. Și dacă atunci biserica era doar o umbră în peisaj, acum îi revenea lui responsabilitatea de a-i reda glasul, de a o readuce la viață. De pe tatami, a ajuns la altar. Din fața sacului de antrenament, în fața enoriașilor. Sportul l-a învățat despre forță, biserica l-a învățat despre răbdare. Și într-un fel, cele două nu erau chiar atît de diferite. În toți acești ani, indiferent de program, indiferent de drum, avea o regulă clară: „Vin oriunde, dar după slujbă.”

Lucian este un om al cunoașterii, convins că „înveți și te dezvolți o viață întreagă”. A absolvit șase facultăți, fiecare în domenii diverse, de la teologie și pedagogie pastorală, la istorie, asistență socială, filologie, psihologie și filosofie. Pe lîngă acestea, a obținut patru masterate și este acum student în anul IV la drept. Fiecare pas al său în educație a fost ghidat de dorința de a înțelege mai adînc lumea din jur, iar facultățile nu au fost doar etape, ci căutări continue, fără un scop precis. 

Povestea celor doi arată că rădăcinile nu sînt doar despre locuri, ci despre oameni – despre acele întîlniri care ne formează destinul. Fiecare cuvînt pe care l-au rostit a fost o luptă tăcută între dorința de a uita și nevoia de a înfrunta realitatea. Sînt conștienți că nu există un „nod” care să poată fi desfăcut complet, aducîndu-le eliberarea. Și poate că nu răspunsurile clare sînt cele care contează, ci capacitatea de a trăi cu întrebările care persistă. Poveștile nu se încheie niciodată definitiv, ci continuă să răsune, asemeni unei melodii fără sfîrșit. Căci, poate, adevărata esență a rădăcinilor este nu să găsim un capăt, ci să acceptăm că unele povești nu au nevoie de un final. Ele rămîn vii, cu amintiri care ne definesc și, în timp, ne vindecă.