Alpinist român cu o carieră impresionantă, care include ascensiuni pe vîrfuri celebre, cum ar fi Everestul, Constantin Lăcătușu a devenit un simbol al curajului și al perseverenței. Prin realizările sale, el a inspirat și a motivat generații de tineri alpiniști din România și din întreaga lume. Despre drumul său spre vîrf, despre provocările întîmpinate în călătoriile sale extreme și despre viziunea sa asupra alpinismului și a naturii montane, am aflat în acest interviu.

Ai fost primul român care a început și a reușit provocarea „Seven Summits” (șapte vîrfuri, n.r.). Care a fost cel mai neașteptat obstacol pe care l-ai întîlnit în această provocare, avînd în vedere că nu existau precedente românești de la care să înveți?

Ideea „Seven Summits”  nu a venit din prima, adică gata, vreau să fac acest proiect pas cu pas și să încep cu prima etapă. A venit puțin mai tîrziu, doar după ce am escaladat Everestul. Asta s-a întîmplat în 1995. În același an, am escaladat Kilimanjaro, iar cu doi ani înainte Elbrus. Deci aveam trei din cele șapte. După aceea, deși părea o chestiune cantitativă, cele care au mai rămas erau cele mai plăcute și pline de surprize, mai ales două dintre ele. Dacă McKinley, din America de Nord, și Aconcagua, din America de Sud, sînt în zone cunoscute și civilizate, cu mai puțin potențial de surprize, cele două vîrfuri continentale, Piramida Carstensz și cel din Antarctica, aveau o mare încărcătură de aventură și potențiale surprize de toate felurile. Ne așteptam la orice, nu aveam informații; pe atunci erau foarte, foarte limitate, internetul abia apăruse. În plus, în Australia și Oceania eram direct în Evul Mediu, poate chiar mai încolo, în Epoca de piatră, așa trăiau oamenii. Aveau totul numai din piatră: unelte, scule, încălțămintea lor era făcută din piatră, și a fost o aventură totală, de la A la Z, de la apropiere pînă și după vîrf, cînd m-am întors pe o cale mai scurtă, printr-o mină de aur americană, și am fost arestat. Am avut multe aventuri acolo. Este foarte dificil să obții un permis, trebuie să treci doar prin intermediul armatei indoneziene.

În Antarctica a fost ultimul pas din cele șapte, din „Seven Summits”, pe un continent unde nu ai turiști, nu ai viață economică, nu ai sate, orașe. Există doar cîteva baze naționale și internaționale, iar Polul Sud este o comunitate de cîteva sute de oameni care sînt cercetători. Eram la 1.000 de kilometri de Polul Sud și acolo am avut acest sentiment că sîntem pe altă planetă, unde există și o protecție totală a mediului. Aici trebuie să lași absolut toate urmele din trecut, toate deșeurile, tot, inclusiv cele fiziologice, trebuie aduse înapoi.

„Antarctica este locul în care simți că omul este o ființă cosmică”

Ai făcut parte din prima expediție românească în Antarctica. Cum ai reușit să gestionezi izolarea completă de lume și lipsa totală de contact cu civilizația?

Fiind cea mai izolată zonă din lume, te bazezi și depinzi mult de partea de logistică. Asta s-a simțit chiar din start. A trebuit să așteptăm două săptămîni în Chile ca să putem zbura și să prindem o fereastră bună de vreme spre Antarctica. În aceste două săptămîni ne întîlneam zilnic la aeroport, pregătiți, sperînd că vom zbura, și, în ultima clipă, se anunța că vremea încă este rea în Antarctica. Înapoi, la loc comanda! Ne întorceam la hotel și a doua zi dimineața ne echipam ca pompierii, ne urcam în avion și nu mai zburam, că vremea se strica între timp. Cînd credeam că nu vom mai zbura, mi-am dat barba jos, m-am ras și chiar în acea zi am reușit să zburăm. Nu credeam că vom prinde un soare atît de puternic; m-am ars pe toată fața.

Eram conștient de cît de greu a fost să ajungem acolo. Avionul american se stricase, așa că au apelat la un avion rusesc, adus din Siberia, foarte bun la tot ce ține de gheață, decolări, aterizări. Era un avion mare, în regim cargo. Am aterizat și apoi totul a depins de logistică. Totul depinde de echipamentul tău, de starea de sănătate, pentru că nu poți apela la niciun ajutor extern. Ești doar tu, ești la mila vremii, chiar și a întîmplării și te rogi să nu ai probleme de sănătate sau defecte de echipament. De exemplu, un cort sau un aragaz care topea zăpada, gheața, ca să ne facem un ceai sau o supă, dacă se stricau, ar fi însemnat sfîrșitul, sau un cort, la fel, rupt de o furtună, ar fi însemnat sfîrșitul, ca și o boală, un mic accident. Ești efectiv izolat și te bazezi complet pe forța și norocul tău. Așa am simțit și în Groenlanda. Din fericire, distanța pe care o aveam pînă la acel punct nu era chiar atît de mare. După ultimul avion, în patru zile am ajuns pe vîrf. Am fost blocați într-un camp două nopți, unde am fost ghid pentru un american. Asta a contat, pentru că m-am concentrat mai mult pe el, pe personalitatea lui. Totul a fost ok, în final, cu excepția celor două zile foarte rele, cînd am fost blocați și am rămas fără mîncare. Nu mai aveam provizii, așa că a fost cumva la limită. Îmi amintesc că i-am dat americanului cîteva zile înainte niște efervescente de oxarine și efferalgan. Era foarte încîntat. Adică, pe mîncare; nu mai aveam nimic. Deci, Antarctica este locul în care simți că omul este o ființă cosmică. Te simți, de fapt, ca în spațiu, ca pe o altă planetă.

Puncak Jaya este cunoscut pentru terenul său deosebit de dificil și accesul extrem de complicat prin junglele din Papua. Care a fost cea mai neașteptată provocare din această expediție?

Marșul de apropiere. Am venit din nord, iar vîrful Carstensz se află undeva pe coasta de sud, spre Australia. Am văzut cu adevărat Australia de pe vîrf. Pentru asta trebuie să urci aproape două săptămîni, într-o junglă deasă. Trecînd prin ea, am vizitat diverse triburi din epoca de piatră, celebrele triburi dane. Cred că este singurul loc din lume unde poți întîlni așa ceva.

Am urmat un traseu original, împreună cu un american. Cînd am crezut că totul era în ordine, bineînțeles, a urmat partea cea mai interesantă, care are mult de-a face cu întoarcerea. Am renunțat la acel marș, ca să nu mai trebuiască să trecem din nou prin noroaie, mîl și junglă. Am avut două săptămîni în care am întîlnit doar două persoane, doi vînători care alergau după o maimuță. Am preferat să mergem spre localitatea din sud, un mic orașel, unde exista o mină, o companie americană. În Indonezia, aceste companii cu profil redus sînt foarte puternice. Ele lucrează direct cu armata. Unele dintre ele sînt chiar supra-statale. Fac tot ce vor pe aceste insule. Exploatează aur, argint, cupru în zonă. Se duc cu niște benzi rulante, direct la porturi pentru America, Japonia, toată lumea. Ei, și acești oameni nu aveau chef de turiști acolo, care să vadă ce fac. Era o companie imensă, cu 11.000 de angajați. Știam că o să avem probleme, dacă intrăm în zona lor, dar am ales această variantă, am riscat. „No more mud,” cum spunea americanul. Nu ne mai plăcea la noroi. Așa că am mers direct spre Freeport, așa se numea compania. Acolo ne-au oprit, ne-au arestat. Eram cu americanul și încă cinci. Ne-au ținut acolo cîteva ore, aproape o zi. Norocul nostru a fost că acest american era din New Orleans, unde avea sediul central compania, tatăl lui fiind implicat în industria petrolului. Avea o afacere cu transportul de petrol în Golful Mexic, în Statele Unite și, fiind în New Orleans, unde era și firma-mamă a minei unde am fost arestați, l-a sunat pe tatăl lui. El a sunat patronii din America, iar după o oră un paznic ne-a spus să plecăm, dar să nu spunem nimănui că am scăpat cu viață din locul ăsta.

După asta am călătorit vreo două ore prin acea mină, cu lifturi, cu autobuze. O imensitate de mină, iar eu am văzut multe mine, fiind și geolog. Era o mega afacere, foarte low profile, pentru că nu am auzit niciodată în presă despre această companie, care face cam ce vrea ea pe acolo. Acesta a fost suspansul în timpul acestor ultime două zile. Am trecut prin încărcătura emoțională a ascensiunii în sine, pe Carstensz. Am avut noroc cu acest american.

Ai fost implicat și în proiecte arheologice, cum ar fi descoperirea unor situri izolate în munți. Ce te-a atras spre această combinație între alpinism și arheologie?

Alpiniștii și, în special eu, ca geolog, sîntem atrași în primul rînd de munți, de aerul curat, de natură, de peisajul spectaculos, de geologie, de floră, de faună, de tot ce înseamnă partea vie, dar și partea minerală. Am lucrat ca geolog în munți și am făcut multe descoperiri în domeniul geologiei și geofizicii, pentru că am făcut cercetări în geofizică, am găsit diverse concentrații radioactive, aurifere în Munții Carpați, pînă să pornesc pe acest drum al alpinismului.

În domeniul protecției mediului ne ocupăm de mai mult timp de arii protejate, pentru care am dedicat o perioadă lungă din viața mea, am lucrat la multe proiecte, inclusiv cu finanțări europene. Pentru o rezervație în zona Cheilor Bicazului am lucrat ani de zile. Am realizat un plan de management, am făcut cercetări, iar în ultimii ani am făcut și un proiect turistic cu linia ferată, care este cea mai lungă din România, chiar acolo, în acea zonă.

„Înainte de Revoluție, nici nu aveam curajul să visez la ce va urma”

În 1995, cînd ai ajuns pe vîrful Everest fără oxigen suplimentar, ai fost într-un context în care fiecare secundă conta. A existat un moment critic în care a trebuit să iei o decizie care ți-a salvat viața?

Cu un an înainte, am lucrat la un traseu în premieră mondială. Am trecut de 8.000 de metri, dar nu am ajuns pe vîrf, iar în 1995 am revenit cu gîndul de a face vîrful cu orice preț. Am venit mai echipat, pentru că știam ce mă aștepta. Aveam o experiență pe care o consideram suficientă, dar niciodată nu poți să spui asta pe Everest, care are aproape 9.000 de metri. Voiam să urc fără oxigen, adică, într-un stil sportiv, modern, curat, ca să dau munților o șansă. La ultima tabără, care era la 8.250 de metri, vremea s-a stricat, a nins și am fost obligați să mai stăm acolo încă o zi. Chiar și atunci, cînd am urcat spre vîrf, vremea nu era cea mai bună. A trebuit să iau decizia de a da oxigen pentru ceilalți, chiar dacă ideea era să nu folosesc deloc. Așa că am luat cu mine cam o treime din cît era necesar, foarte puțin, doar pentru a avea pentru plecarea de la ultima tabără. Mi-a ajuns pînă pe la Second Step, care era la 400 de metri, iar apoi am rămas fără, așa cum ne-am dorit, pentru că acel Second Step era cel mai greu pasaj de pe traseu. Acela a fost cel mai delicat moment pentru că oxigenul a făcut ca organismul să își piardă aclimatizarea și am intrat brusc în condițiile reale. Se datorează în principal presiunii foarte scăzute. Fiziologic, este un șoc, iar foarte mulți clachează. Da, a fost un moment dificil, fiecare metru a fost. Am depășit aceste obstacole doar prin voință, fiindcă organismul era la capătul puterilor din punct de vedere fizic. A fost o luptă pînă la limită, asta e sigur.

Există o decizie pe care ai luat-o pe munte, iar după ce ai coborît în siguranță te-ai întrebat dacă ai fost la un pas de o greșeală fatală? Cum se simte această conștientizare după ce pericolul a trecut?

Pe acești munți foarte înalți din Himalaya sînt multe pericole și, de fapt, uneori treci pe lîngă ele fără să-ți dai seama, alteori devii conștient de ele ulterior. Am trecut prin astfel de momente, începînd de la primul opt-miar, de la Broad Peak, cînd a trebuit să urc de multe ori singur. Vremea atunci a fost foarte, foarte proastă, iar coechipierii se retrăseseră. Fiind primul opt-miar, în 1992, și fiindcă am ajuns acolo foarte greu, credeam că nu voi mai avea o a doua șansă. Așa gîndeam atunci, banii erau foarte puțini, deci credeam că e prima și ultima șansă. În situația asta, fiind și elanul tinereții, te împingi să riști să întîrzi coarda mai mult decît ar fi cazul în acele condiții foarte riscante. Ulterior, cîștigînd experiență, am evitat să mai ajung în astfel de situații, fiindcă primordiale sînt siguranța și prudența. Dar chiar și așa sînt multe situații pe care ți le asumi și alegi soluții mai riscante. Asta face parte din regulile jocului. De exemplu, să mergi sub un perete deasupra căruia este un ghețar gata să cadă în orice clipă. Am avut momente în care am trecut, iar în clipa următoare s-a prăbușit tot. Trebuia să merg noaptea, să merg dimineața, ca să evit razele soarelui, care topesc gheața și pot declanșa alunecări de teren sau avalanșe. Am făcut asta de multe ori. Am preferat să merg noaptea, cînd terenul era mai stabil. Dar, oricît de atent ești, cînd mergi frecvent, și mai ales cînd urci pe trasee dificile, fără șerpași, fără oxigen, și te bazezi doar pe propria forță, adică alpinism adevărat, pur, sportiv, de multe ori se întîmplă să îți asumi conștient unele riscuri mai mari.

După Revoluție, multe bariere s-au prăbușit – inclusiv cele financiare și de călătorie. Cum a arătat pentru tine trecerea de la un sistem închis, controlat de stat, la libertatea de a explora lumea?

A fost ceva nesperat. Înainte de Revoluție nici nu aveam curajul să visez la ce va urma. Chiar și după Revoluție, avînd în vedere situația financiară și economică, eram aproximativ liberi, eram liberi în ghilimele, pentru că nu exista libertate totală și nu aveam libertatea financiară care să-mi permită să visez să ating munți înalți, cum ar fi cei din Nepal. Așa era atunci, la începutul anilor ’90. Dar am avut noroc, am întîlnit oameni care m-au susținut. Am făcut primii pași, am început cu propriile mele eforturi, prin Caucaz, cînd mi-am ridicat puțin nivelul, am trecut de 5.000 de metri, așa că eram pe drumul cel bun. Pentru Himalaya, la 8.000 de metri, prețul unei expediții pe atunci, chiar cea mai ieftină, era foarte mare. Era echivalent cu prețul unui apartament, de exemplu, sau al unei garsoniere din București. Era aproape imposibil. Cînd le propuneam să ne susțină, toți cei care auzeau ideea spuneau: „Da, frumos, succes, dar nu ai nicio șansă”. Nu exista conceptul de sponsorizare. În anii ’90, nu exista acest cuvînt. Era ceva necunoscut.

Dar am avut noroc cu acea companie româno-italiană, Rifil, formată din oameni care locuiseră în Alpi, care știau ce înseamnă alpinismul și care lucrau la cel mai înalt nivel. Le-a plăcut ideea de a susține o performanță care putea deveni o premieră românească. Să fii primul român care atinge 8000 de metri era ceva imens. Apoi a fost pas cu pas. Trebuia să găsești mai întîi încrederea în tine. Chiar dacă am fi avut bani, nu aveam experiența tehnică, pentru că nu aveam acces la ghețari. Ne lipsea o tehnică de ascensiune, care este de bază pentru munții înalți, unde sînt ghețari. La noi ghețarii s-au topit de mult. Iarna în Carpați este dificilă, dar nu este gheață și nu este altitudine. Nu ne puteam pregăti în Carpați pentru condițiile din Himalaya. Cînd noi ne chinuiam cu cotele de 1.000-2.000 de metri din Carpați, vecinii noștri, tot din blocul răsăritean, ieșeau, erau mai liberi. Cei mai mulți, chiar în frunte cu rușii, ieșeau chiar de atunci, în anii ‘80, în Himalaya. Ceaușescu nu a vrut. El i-a văzut pe alpiniști prea iubitori de libertate, iar asta nu se alinia cu sistemul închis și nu a încurajat această parte sportivă. S-a plecat foarte greu în Himalaya și, din fericire, i-am cunoscut pe cei care au fost acolo și i-am avut ca modele. Practic, experiența mea am construit-o de la zero. Șansa de a urca pe primul opt miar a venit practic din senin, grație acestei firme de care am reușit să mă lipesc. Eu urcasem pe Elbrus pînă atunci, deci tot ce era peste 5.000 de metri era un record personal. Peste 20 de ani, tot ce a fost peste 7.000 de metri a fost un record românesc. Cel mai dificil moment a fost să spargi gheața, să treci de acest blocaj. Pentru mine, acest moment a fost în 1992, după Revoluție. Am reușit să trec de acest obstacol și după cotele Carpaților să ating un vîrf de 8.000 de metri.

Cum era să fii alpinist în România comunistă, cînd accesul la echipamente, infomații și expediții internaționale era extrem de limitat?

Acum, cînd ne amintim de acele vremuri, zîmbim. Alpinismul în mediul studențesc era improvizat. Eram la un club studențesc din București, dar aveam și un club înființat de mine în orașul meu natal, Piatra Neamț. Nu aveam acces la echipamente occidentale sofisticate. La început, urcam cu niște funii fabricate la Săvinești, care nu erau deloc pentru alpinism, carabiniere de la pompieri, hamurile erau făcute din centuri de siguranță auto, casca de motociclist, ghete de oricare găseam. Nu aveam pioleți, așa că foloseam lopeți sau tîrnăcoape din magazinele de bricolaj. În același timp, existau cluburi profesionale care aveau acces la echipament, dar acestea erau foarte puține.

Una dintre modalitățile prin care compensam lipsa echipamentului era colaborarea cu alpiniști din alte țări est-europene, precum Polonia sau Cehoslovacia. Cînd plecau din România, ne lăsau adesea echipamentul lor. Așa am reușit să ne procurăm echipamente și de escaladă și de schi. Avînd acel echipament prost, evident că și riscurile erau mult mai mari. Au fost alpiniști căror li s-a rupt coarda improvizată de alpinist, au căzut și au murit. Chiar și în acele condiții, s-au făcut realizări mari în alpinism. Rutele din Carpați au fost deschise de alpiniști care aveau echipamente foarte slabe în perioada anilor ‘60-’70, chiar și ‘80, prin dăruire și pasiune. Privind acum înapoi, îmi dau seama cît de riscant era ceea ce făceam. Dacă am avea acum aceleași echipamente, nu am avea curaj să intrăm pe traseele pe care le făceam la ordinea zilei atunci. Acum am ajuns la extrema opusă, sînt echipamente de toate tipurile, dar nu se mai fac acele tipuri de expediții. Au dispărut pasiunea extremă, fairplay-ul, unitatea și latura sportivă. Acum toți vor să facă cîte ceva, indiferent cum. Dacă ai bani, ți-ai împlinit visul. Alpinismul comercial poate să-l facă oricine în ziua de azi.

„Natura este adesea mai puternică decît noi, iar să știi să accepți acest lucru este o parte esențială a alpinismului”

Toată lumea vorbește despre cucerirea vîrfului, dar foarte puțini vorbesc despre drumul înapoi. Se spune că întoarcerea este mai grea decît ascensiunea.

Este o realitate, mai ales atunci cînd nu ești suficient de pregătit și dai totul, îți consumi toate resursele, atît fizice cît și psihice, pînă pe vîrf și apoi te trezești fără arme pentru coborîre. De multe ori ajungi epuizat, înfometat, prinzi a doua parte a zilei, cînd este frig și întunecat. Am avut aventuri la coborîre, dar probabil că singura experiență care merită menționată aici este prima, cea de pe Broad Peak, în 1992. Am urcat pe vîrf după-amiaza tîrziu, după ora cinci. Am fost singurul care a făcut ascensiunea în acel an, deși mai erau cîțiva colegi din alte expediții – doi americani și trei spanioli. Vremea era foarte proastă, iar după ce am atins vîrful, s-a înserat foarte rapid. Coborîrea a fost o poveste lungă și destul de riscantă. La un moment dat, am încercat să sap o groapă în gheață pentru a rezista pînă dimineața. Terenul era extrem de abrupt, iar stelele de pe cer păreau mai apropiate decît pămîntul. Erau -30 de grade sau chiar mai frig. Am stat acolo doar cinci minute și mi-am dat seama că nu voi rezista. Am continuat să cobor, trecînd prin porțiuni de gheață verticală. Coborîrea pînă la ultimul camp a fost extrem de riscantă. Eram într-o stare euforică, tocmai urcasem pe vîrf, dar mă bazam doar pe instinct. Am avut și un incident cu unul dintre spanioli, care era înaintea mea în întuneric, nici nu-l mai vedeam. De la urcare știam că nu e niciun pericol, dar la un moment dat am simțit că pășesc în gol. El a căzut o sută de metri, iar eu, în același loc, am alunecat și am căzut și eu o sută de metri. Am aterizat, m-am uitat la stele, stînga, dreapta, și îl văd pe spaniolul meu. Am ajuns prin aceeași metodă pînă aproape de corturi. El s-a uitat la mine și a zis: „Constantin, iarba rea nu piere niciodată”. Și așa a fost. Au fost momente periculoase la coborîre, dar care au fost spectaculoase și care te întăresc pentru ce urmează.

„Cu cît este mai dificilă ascensiunea, cu atît mai mare este satisfacția”

Ai fost primul român pe Everest, dar imediat după ce ai atins vîrful, din cauza condițiilor ai fost nevoit să cobori. Cum ai trăit acel moment, în care, după ce ai atins apogeul, trebuie să te întorci înapoi? Ai resimțit vreodată un gol emoțional după marile succese?

De obicei, după o luptă grea, cînd ai un vîrf dificil, care înseamnă ceva pe plan sportiv, pentru care ai muncit mult, procesul ascensiunii este cel care oferă cea mai mare satisfacție. Cu cît este mai dificilă ascensiunea, cu atît mai mare este satisfacția. Simți plăcerea de a realiza ceva ce nu este facil, mai ales cînd este vorba de o premieră românească sau chiar mondială. Pe Everest era satisfacția maximă, fiind primul român ajuns acolo, dar, cînd ajungi pe un vîrf important, primul sentiment este, de fapt, de ușurare, că ai scăpat de un chin. Nu rămîi mult timp pe vîrf. Poate cîteva minute, doar pentru a privi împrejurimile, dacă vremea îți permite. Faci cîteva fotografii și pleci. Aceste vîrfuri nu sînt locuri pentru reflecții filozofice sau momente romantice. Te concentrezi imediat pe coborîre, deoarece siguranța ta depinde de asta.

Experiența completă a unei expediții este ceea ce aduce adevărata bucurie. Drumul, pregătirea, momentele trăite pe traseu – acestea sînt cele care te definesc, nu doar atingerea vîrfului. Uneori, chiar dacă nu atingi vîrful, asta nu înseamnă că ai eșuat. Trebuie să te bucuri de ceea ce ai realizat, să fii recunoscător pentru experiența în sine. Natura este adesea mai puternică decît noi, iar să știi să accepți acest lucru este o parte esențială a alpinismului.

Ai explorat locuri la care puțini oameni au acces: Antarctica, vîrfuri izolate, jungle aproape impenetrabile etc. Care este locul care ți s-a părut cel mai inaccesibil nu din cauza terenului, ci din cauza regulilor, birocrației sau barierelor culturale?

În general, acești munți foarte comerciali și clasici nu mai au bariere, mai ales astăzi. Pentru a avea mulți turiști și mulți alpiniști, autoritățile locale au coborît ștacheta selecției vizitatorilor și, practic, nu prea mai există barieră. Sînt multe țări în lumea a treia, unde sînt acești munți, care au nevoie de veniturile ce provin din această industrie. În țările civilizate, cum sînt cele din America, în general, nu simți bariere culturale. Nici în Africa sau Nepal, deși sînt lumi foarte diferite. Totuși, am simțit de multe ori bariere temporare, impuse politic. De exemplu, în Nepal, pe Lhotse, în 2008, anul Jocurilor Olimpice de la Beijing, cînd voiam să urc solo, fără oxigen, fără șerpași. Autoritățile chineze erau foarte stricte, deși eram în Nepal, și au blocat accesul la anumite rute, lăsînd doar alpiniștii chinezi să urce și să afișeze steagul Chinei. Le era frică și că unii alpiniști să ajungă în vîrf și să afișeze steaguri cu mesaje de tip „Free Tibet”. Am fost nevoit să aștept două săptămîni pentru a primi permisiunea de a continua și astfel s-a dat peste cap toată expediția. Eram în plină perioadă de expansiune a alpinismului comercial și erau mii de oameni echipați cu oxigen, șerpași, de toate. Am zis că nu o să mai fac așa ceva în viața mea. Sînt multe vîrfuri și zone în lume care sînt izolate și liniștite, și unde poți să găsești obiective frumoase, curate, sportive, unde să faci ceva ce îți place, nu să stai la coadă după alții.

În Antarctica, regulile sînt probabil cele mai stricte din lume. Conform Tratatului Antarctic, semnat și de România, nu ai voie să lași nicio urmă a prezenței tale acolo. Totul, inclusiv deșeurile, trebuie adus înapoi. Îmi amintesc că, în 2001, am fost nevoit să mă întorc la o tabără pentru a lua rahatul unui american căruia i-am fost ghid. Cînd ne-am întors mi-a zis ce a făcut și a trebuit să mă duc să îl iau și să îl aduc înapoi. Este o strictețe extremă, dar, pe de altă parte, îți place această imaculare totală. Antarctica rămîne un loc neatins de mîna omului, un tărîm care pare de pe altă planetă.

Puțini oameni știu că, uneori, alpinismul înseamnă să renunți la vîrf, chiar cînd ești aproape de el. Care a fost cea mai grea decizie de a „renunța la vîrf” și cum te-a urmărit acea decizie după coborîre?

Aceasta este cea mai grea decizie pentru un alpinist, să renunți, mai ales cînd ești aproape de vîrf. Dacă vrei să mai reușești să ajungi pe alte vîrfuri, trebuie să ai puterea de a face asta înainte să fie prea tîrziu. Am evitat să ajung în asemenea situații, deși îmi place să lupt și să întind coarda cît mai mult. Mai ales în prima parte a carierei mi-au plăcut situațiile încordate, fiindcă știam că întoarcerea înseamnă și puțină durere psihologică. Pe Everest încercasem o premieră mondială, cu care acum mă mîndresc, fiindcă o tentativă de premieră mondială pe Everest este mai importantă decît a urca Everestul plin de echipamente. Trebuie să încerci tu să te ridici la nivelul muntelui, prin pregătire și experiență, nu să cobori muntele la nivelul tău, prin folosirea excesivă de echipamente și ghizi. Am ajuns acasă fericit și mîndru, deși nu am reușit să ajung în vîrf.

În 1999, am fost nevoit să renunț la un vîrf de 8.000 de metri, la doar cîțiva pași de vîrf, din cauza unei furtuni. Eram singur, iar condițiile erau imposibile. Astfel de decizii nu lasă regrete, pentru că știi că muntele este mai puternic decît tine. Este o lecție de umilință și respect pentru natură. Trebuie să accepți că există momente cînd retragerea este singura opțiune. Dar astfel de decizii, cum ar fi să renunți la vîrf, sînt inevitabile în alpinismul adevărat. Mai ales cînd urci în stil minimalist, fără oxigen suplimentar sau ajutor extern.

Au fost situații în care a trebuit să mă retrag, dar nu pot spune că am regretat vreodată. Spre exemplu, în 1999, am fost la 8.100 de metri pe un vîrf de 8.000, dar am fost nevoit să renunț din cauza unei furtuni. Lucrasem săptămîni întregi la instalarea taberelor și a corzilor fixe, dar nu s-a putut. Un alt exemplu este o expediție din 2006, cînd am urcat un vîrf de 6.000 de metri în Nepal. Eram cu doi alpiniști germani, iar condițiile meteo s-au deteriorat rapid. Am fost primul care a urcat pe acel vîrf, pe care l-am botezat „Europe Peak.” Germanii au decis să folosească un stil total diferit – au angajat ajutoare și echipament suplimentar. A fost o experiență amară, pentru că a lipsit latura sportivă. Această tendință de comercializare excesivă îmi lasă întotdeauna un gust amar. Alpinismul adevărat înseamnă să te bazezi pe propriile forțe, să respecți muntele și să urci cu mijloace minimale.

Date biografice

Constantin Lăcătușu este un alpinist român cunoscut pentru performanțele sale remarcabile în escaladarea unor vîrfuri importante ale lumii. Este primul român care a reușit să atingă vîrful Everest (8.848 m) în anul 1995, moment istoric pentru alpinismul din România.
Pe lîngă Everest, Lăcătușu a mai cucerit și alte vîrfuri din seria Seven Summits, cele mai înalte vîrfuri de pe fiecare continent, și s-a remarcat prin expedițiile sale în regiuni extreme, precum Antarctica. Este cunoscut pentru dedicarea și pasiunea sa pentru munte, devenind un model de inspirație pentru generațiile de alpiniști români, un simbol al curajului și al determinării în fața provocărilor extreme.
De-a lungul carierei, a fost implicat și în proiecte de protecție a mediului și a susținut importanța respectării naturii montane.