AURELIAN SILVESTRU: „Cea mai mare greșeală a unui scriitor este să scrie mai mult decît citește”

Prin activitatea sa literară și educațională, scriitorul basarabean Aurelian Silvestru inspiră generații întregi și cultivă valorile naționale. În romanele sale, explorează tărîmul singurătății, destinului și al iubirii, propunînd adevărate lecții de viață. În acest interviu, vom păși în culisele vieții sale pentru a discuta despre provocările întîmpinate și despre viziunea sa despre literatură.

Ați spus în cadrul unui interviu că „un scriitor nu moare cînd moare în pașaport, ci atunci cînd cărțile lui se prăfuiesc pe rafturile bibliotecii”. Ce ar trebui să facă acesta pentru a deveni nemuritor?

În primul rînd, să fie talentat și să nu uite că celebru te face nu talentul, ci munca susținută de talent. Și să mai țină cont și de cititorul său, pentru că, dacă scrii așa, pentru tine, și plictisești lumea cu lucruri care nu sînt interesante și de folos nimănui, atunci nu are rost să scrii. Știți care este principiul meu referitor la scriere? Cea mai mare greșeală a unui scriitor este să scrie mai mult decît citește. Dacă ești un bun cititor, știi să înveți, că nu te învață nimeni cum să fii un scriitor; știi să înveți din scrierile altora, din felul cum s-au exprimat pînă la tine alți scriitori. E foarte greu acum să fii un bun scriitor după ce sînt mii, chiar zeci de mii de scriitori foarte buni în întreaga literatură și toate temele care puteau fi explorate, deja demult sînt epuizate.

Nicolae Dabija afirma despre unul dintre romanele dumneavoastră că „ e o carte despre singurătatea lumii, dedicată celor solitari, semenilor care, chiar dacă se află zilnic sau clipă de clipă înconjurați de multă lume, sînt singuri – singuri – singuri”. Din punct de vedere psihologic, ce presupune această stare de singurătate pentru un om simplu?

Singurătatea este, de fapt, de două feluri – singurătatea creativă, cea pe care artistul și-o ia pentru a se izola de lume și a medita asupra lumii și atunci asta este o singurătate folositoare. Dar există și o singurătate impusă din cauza faptului că cel care trece prin singurătate, pe de o parte, poate să respingă lumea și nu poate întreține relații cu ea, sau, dimpotrivă, lumea îl respinge și îl izolează, pentru că el nu respectă anumite reguli sau anumite principii de conviețuire cu cei din jurul lui. Cea mai strașnică este singurătatea omului învins. Un om învins, dacă este și singur, cu greu găsește ieșirea din labirintul ăsta al întunericului. De aceea, eu prefer mai mult singurătatea creativă, căci nu-mi plac companiile mari și nici distracțiile prea dese și mă opresc la masa de scris ca la un golf sau port, care te salvează după lungile furtuni prin care treci.

Trăind în era tehnologiilor avansate, cum credeți că influențează acestea interacțiunea dintre oameni și sentimentul de singurătate al fiecăruia?

Din păcate, aceste tehnologii sînt generatoare de singurătate, pentru că omului i se pare că el comunică cu semenii săi; se uită pe rețelele de socializare și vede foarte multă informație pe care o acumulează și i se pare că el citește, dar, de fapt, creierul atunci nu lucrează. El pur și simplu culege niște informații și le depozitează undeva unde, foarte repede, se șterg. Eu nu am nimic împotriva tehnologiei moderne, care este foarte necesară în prezent, dar cred că cel mai bun prieten a fost și sper să rămînă în continuare cartea.

Ce credeți despre puterea unui scriitor de a influența oamenii atît spre bine, cît și spre rău?

Cuvîntul este mai ucigător decît otrava și este mai lecuitor decît orice medicament. La început a fost cuvîntul și Dumnezeu, cînd a vrut, de pildă, să pedepsească orgoliul omului de a deveni și el atotputernic, cînd oamenii au început să construiască acel turn Babel, nu a folosit bombe nucleare, ci cuvîntul, amestecîndu-le limbile. Cuvîntul este extraordinar de puternic și de aceea el trebuie folosit cu multă măsură și cu mult discernămînt, chiar și în relațiile pe care le ai cu prietenii sau părinții, căci uneori acesta poate ofensa un om și chiar distruge un destin, o iubire. Atunci este nevoie de foarte multă înțelepciune pentru a folosi cuvîntul ca leac, pentru a-l ajuta pe un om să se simtă cu mult mai fericit.

„Viața cărților depinde de părerea cititorului”

Ce apreciați cel mai mult la cititorii dumneavoastră?

La cititori apreciez spiritul de colaborare, curiozitatea lor, felul sincer de a se apropia de opera ta și de a-ți adresa întrebări la care nu te-ai gîndit, pentru că eu sînt convins că atunci cînd un scriitor lansează creația sa, el nu mai este stăpîn pe ea. Stăpîn devine cititorul. Viața cărților mai departe depinde de părerea cititorului și atunci un cititor bun devine colaboratorul tău; el are scenariile lui, el vede încotro curge subiectul, dar aici s-ar părea că parcă în partea cealaltă ar fi mai bine dacă s-ar duce într-o altă direcție, spre alte situații intrigante sau cu un sfîrșit diferit. Multora nu le plac sfîrșiturile tragice, iar eu mă strădui în cărțile mele să pun accentul pe bine și pe frumos și de asta nu supăr pe nimeni. Aici am și un principiu: „Să scrii așa încît cărțile tale să poată fi citite în biserică!”

În 2017, ați lansat Îngerii dispar în ploaie, o carte în care depănați amintiri din copilăria și adolescența dumneavoastră. Care întîmplare din această carte v-a marcat cel mai mult și de ce?

Din cartea respectivă îmi amintesc de-o vorbă spusă de tatăl meu de cînd eram copil, în clasa a doua sau a treia. Învățam foarte bine și eram un elev de care tata se mîndrea, dar am făcut o prostie și acesta, în loc să mă pedepsească, cum o făcea de obicei, mi-a zis: „Mîine nu te duci la școală!”. Eu m-am revoltat, dar tata mi-a zis următoarele cuvinte pe care toată viața le-am ținut minte: „Învățătura este un privilegiu pe care trebuie să-l meriți.” Și asta m-a făcut să prețuiesc foarte mult învățătura, cartea, studiile și toată viața mi-am zis că nu trebuie să treacă nicio zi din viață în care să nu citești măcar un gînd.

„Vin dintr-un cătun pitit sub stînca unui munte cotropit de arbori seculari, unul sărac și mic în care nu am avut nici casă de cultură, nici șosea, nici magazine – doar o boaghe de acoperișuri țuguiate și o mică pajiște pe care, an de an, noi, copiii, visam că Cerul e adevărata Patrie a omului.” Cum arată astăzi satul copilăriei dumneavoastră?

Foarte trist, din păcate. Mănăstirea mai funcționează pentru că acolo a fost canonizată unica sfîntă de pe teritoriul Basarabiei, Sfînta Agafia, și mormîntul ei face minuni pînă acum. Satul, însă, practic a dispărut. Era unul micuț, cu gospodării la fel de mici și vreo 10-12 copii în total. Acum, cînd m-am dus, m-am speriat că nu mai era școala, care a fost demolată, și nici sala unde era clubul și se rulau filme o dată pe săptămînă. Nu mai este practic nimic, doar acea mănăstire pitită sub pădure și cîțiva oameni care nu au de lucru și muncesc la pămînt.

„Dacă vrei să fii prozator, atunci trebuie să ai experiență de viață”

Ați început cu pictura, dar, din nefericire, ați pierdut admiterea, iar apoi ați cochetat cu jurnalismul/scrisul, făcînd studiile la secția de ziaristică a Facultății de Filologie din Chișinău, însă ați fost exmatriculat, ca mai apoi să deveniți pedagog, scriitor și doctor în psihologie. Avînd o carieră atît de diversă, cum vedeți acum toate aceste etape ale vieții dumneavoastră?

Cred că Dumnezeu a avut grijă să mă pregătească pentru masa de scris. Dacă vrei să fii poet, e suficient să te îndrăgostești, să te uiți în interiorul tău și să vezi acolo niște lucruri frumoase, poetice, pe care le poți exprima. Însă, dacă vrei să fii prozator, atunci trebuie să ai experiență de viață, trebuie să cunoști destinele altor oameni, să ai o experiență chiar și a suferinței sau a bucuriei lor, dar care să te ajute să treci prin filiera scriitoricească pe care o posezi aceste informații și să le transformi în lucruri noi și care sînt interesante pentru cititor.

Dacă ar fi să vă descrieți printr-o propoziție scriitura dumneavoastră, care ar fi aceasta?

O scriere meditativă, romantică, presărată cu mult mister și necesară pentru întărirea spirituală și morală a cititorilor. Nu este o scriere distractivă, ci una care îl pune la muncă pe om, dar îl ajută.

Spuneați odată că „Dumnezeu e un pic supărat pe noi, probabil, pentru faptul că noi (basarabenii) nu sîntem uniți cu frații de peste Prut, dar El vrea unirea. Asta-i place”. Cum credeți că ar trebui să se manifeste această unitate între Basarabia și România, atît din punct de vedere cultural, cît și politic?

Problema unirii e un fel de blestem pe care îl ducem noi, cu probabil încă de pe timpul cînd întemeietorii Romei, Romulus și Remus, s-au bătut și unul dintre ei l-a omorît pe fratele său. E ca și cum te-ai uita în Biblie și ai vedea cum Abel i-a dat cu piatra în cap lui Cain, omorîndu-l. E un blestem nu numai al nostru, al poporului român, ci și al mai multor popoare care trec prin această dezbinare. Chiar și războiul din Ucraina – de fapt, și ucrainenii, și rușii sînt, dacă nu frați, atunci verișori, fiind de aceeași credință și conviețuind împreună veacuri de-a rîndul. Între ei trebuie să fie pace și înțelegere, dar frăția dispare, se uită și se pune mîna pe arme. De aceea, eu spuneam că pentru Dumnezeu există trei lucruri categoric neplăcute: bătrînii care nu sînt înțelepți, tinerii care nu sînt harnici și frații care nu sînt uniți. Astfel, noi, sîntem frați cu românii de dincolo de Prut și ar trebui să facem tot posibilul pentru ca această palmă de pămînt (Basarabia) să fie unită înapoi cu România. Putem lua exemplul nemților, care, imediat după ce a dispărut imperiul sovietic, s-au unit.

În ultimii ani, Republica Moldova este puternic influențată de un război informațional cu tendință antioccidentală, dar și de conflictul militar din Ucraina, ambele susținute de Federația Rusă. Acest război informațional poate afecta identitatea lingvistică a scriitorilor și cititorilor din Republica Moldova?

Scriitorii de la noi, sper că sînt bine pregătiți și înțeleg situația, dar să nu uităm că foarte mulți dintre ei au fost instruiți în spiritul unor non-valori. Atunci cînd erau studenți, au început să scrie, s-au manifestat ca poeți și scriitori, erau tineri și, în acea perioadă îți pare că era frumos tot ce era în jurul tău. Astfel apare o nostalgie după un trecut care era, de fapt, dezastruos.

E o avalanșă de informații prin care se încearcă deturnarea căii pe care o parcurge Republica Moldova spre Europa. Eu, însă, cred în obiectivitatea scriitorilor. Nu e ca în timpul anilor ’80 – ’90, cînd s-a început acel dezgheț al imperiului sovietic. Uniunea Scriitorilor era, de fapt, un bastion al luptei pentru independența națională, limbă, istorie și era un centru în care se trăgea, la figurat, cu cele mai multe și mai sofisticate arme ideologice, în urma cărora mulți au suferit. Însă, după asta, a venit valul de jos, căderea într-o cascadă, cînd indiferența a pus din nou stăpînire pe ei și le-a fost mai ușor să scrie nu despre lucruri sfinte, patriotice, ci despre lucruri mai occidentale și mai lumești.

Ce ați dori ca cititorii să rețină din literatura dumneavoastră?

Să rețină credința în Dumnezeu, iubirea de patrie, iubirea pentru aproapele său și neapărat dragostea de muncă, pentru că asta ne face oameni.

Repere biografice

Aurelian Silvestru este un scriitor, pedagog și doctor în psihologie din Republica Moldova. A debutat ca prozator și eseist, abordînd teme precum singurătatea, destinul, valorile morale și naționale. Este fondatorul și directorul primului liceu privat din Republica Moldova – Liceului de Creativitate și Inventică „Prometeu-Protalent” din Chișinău. Printre cele mai cunoscute cărți ale sale se numără: Și tu ești singur?, Fărîme de suflet și Îngerii dispar în ploaie. A fost decorat și premiat cu mai multe distincții, precum Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (2002); Medalia de aur „ProInvest” Cluj-Napoca (2009); „Ordinul Republicii” oferit în 2009.