Cătălin Gomboș lucrează ca jurnalist din 2001, iar între anii 2003 și 2008 a fost corespondent de război pentru Radio România în Irak și Afganistan. A studiat în Orientul Mijlociu între anii 1993-1997. A obținut numeroase premii și distincții, printre care „Tînărul jurnalist al anului 2008”, acordat de Freedom House România pentru reportaj scris și Premiul Asociației Euro-Atlantice „Manfred Woerner” pentru corespondențe de război. În interviul de față, jurnalistul vorbește despre provocările profesionale, evidențiind atît partea umană a meseriei, cît și responsabilitatea socială care vine odată cu ea.

Există o situație sau un moment care v-a marcat profund în perioada în care ați fost în Orientul Mijlociu?

Din punct de vedere jurnalistic, ca importanță asupra meseriei, un moment semnificativ a fost arestarea lui Saddam Hussein – ziua în care s-a întîmplat acest lucru, cum a fost la Bagdad, cum a fost în zilele următoare. A fost poate cel mai important eveniment post-invazie al războiului din Irak. Există și în plan personal un eveniment care ține tot de acei ani, care, iar, m-a marcat foarte puternic la vremea respectivă. E vorba de un atac al insurgenților asupra unei echipe CNN.  Din echipa respectivă făcea parte un prieten irakian, care îmi fusese coleg de facultate în Bagdad, cu cîțiva ani mai devreme, și care a fost ucis la 27 de ani. O lovitură de asta se încasează destul de greu într-un teatru de ăsta de operații, căci practic e momentul în care îți dai seama cu adevărat că situația este extrem de serioasă, îți dai seama la modul personal, o realizezi din punct de vedere intelectual, dar, cît timp nu ți se întîmplă nimic ție, nu o și simți.

Ați fost vreodată pus în situația să refuzați să relatați ceva din motive etice?

Nu să refuz să relatez, ci s-a întîmplat să aleg să nu relatez sau să mi se pară că în unele momente, în care nu este cazul, goana după subiecte merge prea departe. Și este un anume moment care îmi vine acum în minte. În prima parte a războiului, în primăvara anului 2003, după ce forțele americane intraseră deja în Irak, am intrat cu un grup de jurnaliști undeva în sudul Irakului și ni s-a permis să vizităm un spital de campanie, care trata și copiii irakieni răniți mai grav sau mai puțin grav. Este momentul de care vă spuneam, cînd am realizat că poate nu merită să insiști foarte mult doar de dragul unui subiect. Eram șapte-opt jurnaliști, cîțiva cu aparate de fotografiat și o fetiță s-a speriat văzîndu-ne. Era o fetiță de vreo 4-5 ani, care a luat-o în brațe pe una dintre asistentele militare, o americancă, care a îmbrățișat-o protector. Atunci mi-am dat seama că nu trebuie să te duci cu microfoanele și camerele foarte tare peste un om.

Mai sînt și alte momente. Am asistat și la acela în care s-a întîmplat o nenorocire –  un atentat sinucigaș, soldat cu morți, cu răniți, cu oameni disperați; unii dintre ei și-au pierdut rude acolo. Din nou, mi se pare cumva indecent să te bagi prea puternic în sufletul lor. Sigur, ca jurnalist trebuie, că de aceea ești acolo, trebuie să relatezi, dar se poate face, după părerea mea, acest lucru și fără a fi prea intruziv. În astfel de momente și lumea este extrem de furioasă și furia se poate întoarce împotriva jurnaliștilor. Am văzut jurnaliști bătuți, fugăriți sau care și-au pierdut echipamentul în astfel de momente.

Ca jurnalist corespondent în zonele de război, cum ați reușit să relatați acele experiențe care amplifică sensibilitatea omului?

Păi, le amplifică, dar în primul rînd, atunci cînd ești în teren, îți faci meseria și nu te gîndești foarte mult la ceea ce se întîmplă. Sînt și acele momente grele, dar le depășești. Nu se vede foarte clar asta atunci cînd ești acolo. Impactul se resimte mai degrabă cînd te-ai întors acasă. Apare acel așa-numitul „sindrom post-traumatic”, care poate să însemne, într-o formă banală, că tresari o perioadă pînă cînd te readaptezi la realitate; tresari cînd se trîntește o ușă, pentru că primul gînd este că ar putea fi o explozie. Din fericire, nu am cunoscut jurnaliști, dintre cei cu care am lucrat eu, care să fi trecut cu forme extreme, dar am văzut documentare și știu că există. Au fost nenumărate cazuri cu jurnaliști care, într-adevăr, au văzut mai multe decît sîntem făcuți să suportăm în general, ca oameni, și pot apărea depresii. Sînt cazuri de jurnaliști care au căzut pradă unor adicții, inclusiv droguri destul de puternice, cum ar fi heroina, care au avut nevoie de tratament la psiholog sau poate chiar la psihiatru pentru a depăși niște momente. Deci, un impact al acoperirii lucrului în zonele de conflict există.

Cum v-au fost schimbate modul de viață și personalitatea după deplasările în zonele de conflict?

Nu pot să zic că modul de viață mi-a fost schimbat foarte tare, fiindcă l-am menținut și acolo și nu au fost diferențe. Bine, atît cît se poate menține în condițiile în care ești într-o țară unde totul este altfel și trebuie să ții cont de existența unui conflict. Din punctul de vedere al personalității, ceea ce înțelegi cînd petreci o perioadă într-o zonă de conflict este că există în lume lucruri cu adevărat importante și există foarte multe triviale, cu care ne consumăm mult mai mult timp decît ar fi cazul în viața de zi cu zi.

„Noi putem doar să îi explicăm publicului cum se încearcă manipularea lui”

De unde ideea de dezamorsare a fake news?

În primul rînd, ideea în sine a site-ului (este vorba despre site-ul verdica.ro, n.r.) îi aparține lui Marian Voicu, care este și publisher și a și scris, înainte de a lansa Veridica, o carte pe care o recomand, Matrioska mincinoșilor. Este despre fake news și dezinformare. Cred că e o lectură de bază pentru oricine este interesat să cunoască acest fenomen, pentru că vedem marile linii de dezinformare lansate de Rusia de exemplu, după 2010. Vedem și anumite cazuri care au fost în România de-a lungul timpului, inclusiv în anii ’90.

Proiectul vine dintr-o necesitate, din faptul că fenomenul dezinformărilor, al fake news, al promovării narațiunilor false, este unul care s-a amplificat foarte mult, mai ales în ultimii 10 ani și care are un impact extrem de puternic asupra noastră, a tuturor. Cînd discutam cu studenții la diferite prelegeri din acestea pe care le-am ținut cu Veridica, exemplul meu preferat era că în România și Bulgaria rata de vaccinare împotriva covidului a fost cea mai mică din Uniunea Europeană, iar unul dintre motivele principale pentru care am avut o rată așa scăzută a vaccinarii este dat de succesul campaniilor de fake news și de dezinformare. Ni le amintim cu toții – dictatura sanitară, botnița, vaccinul care, de fapt, ucide -,   povești extrem de toxice, care sînt fake news în sensul clasic, adică sînt lansate de un actor interesat să promoveze un anume tip de narațiune. Iar actorii, în pandemie, din ce am studiat noi la Veridica, din ce a apărut în alte organisme media, au fost Rusia și China, actori interesați să atingă anumite obiective, de exemplu destabilizarea unei anumite societăți sau a Uniunii Europene sau a NATO. Indirect, prin destabilizarea unor membri, ei recurg inclusiv la altfel de narațiuni care aparent n-au nicio legătură cu politicul. Dar legătura cu politicul se vede ulterior, cînd aflăm, de exemplu, că sînt foarte mulți adepți ai unor curente de astea extremiste – extremă dreaptă, extremă stîngă, suveranism.

Am văzut si în România, chiar foarte recent, în plan politic, la alegeri, ce se poate întîmpla. Vedem că sînt în același timp și adepți ai acestor teorii ale conspirației, pentru că toate au în spate ideea că există niște actori  – oculta, o guvernare mondială, Bruxelles, Washington, care au interese obscure – înrobirea populației, la distrugerea felului de a fi al oamenilor, a ființei morale sau a sănătății. Poveștile sînt aceleași sau, mă rog, obiectivul în esență este același și se schimbă poveștile, menținînd însă și un fir roșu, căci asta îi și face pe oameni să le preia pe toate.

Care sînt subiectele care nu primesc suficientă atenție în România?

În România, multe subiecte nu au fost suficient de bine abordate. S-a ignorat, de exemplu, toată campania de dezinformare și de narațiuni false lansate de Rusia. Tu, ca jurnalist, ai o responsabilitate față de publicul tău și, atunci cînd vin unii și spun bazaconii, ar trebui să le demontezi. Nu există adevăruri alternative, adevărul este unul.
Să ne gîndim iar la perioada de pandemie, cînd presa a suferit o mare lovitură de imagine, pentru ca s-au dat acei bani pentru a o ajuta să supraviețuiască și să distribuie anumite mesaje, să explice populației gravitatea acestei pandemii. Am văzut organisme media care au luat fără să clipească banii respectivi, dar le-au oferit platformă conspiraționiștilor, celor care veneau cu adevărurile alternative. Rezultatul a fost rata mică a vaccinării. Cîți dintre zecile de mii de români care au murit în pandemie au murit pentru că nu s-au vaccinat? Avem de unde să știm? Nu știu dacă vom ști vreodată, dar este clar că au fost și oameni care au murit exact din acest motiv – au refuzat să se vaccineze, deoarece au crezut ce au citit pentru internet sau ce au auzit din gura anumitor personaje cărora li s-a permis să își prezinte argumentele fără a fi contrați logic, pe fapte.

Cum gestionați, în contextul actual, bătălia informațiilor false?

Noi nu trebuie să o gestionăm în vreun fel. Noi sîntem presă, scriem și explicăm despre ce se întîmplă, asta este treaba noastră. Veridica are și acest specific de demontare a narațiunilor false și cam aici se oprește ceea ce putem face. Putem doar să îi explicăm publicului cum se încearcă manipularea lui, de ce o anumită narațiune este o minciună, care sînt anumite tipuri de narațiuni sau cum sînt construite știrile false și dezinformările. De aceea le demontăm, în ideea că publicul va învăța, la un moment dat, să le recunoască și singur. Dar cam aici se oprește ceea ce putem face noi pentru a crea cu adevărat o imunitate, niște anticorpi la aceste narațiuni false.

După părerea mea, este nevoie de ceva mai mult. În primul rînd, o regîndire a politicilor educaționale, altfel încît elevii, încă din clasele primare, să dezvolte un spirit critic. E lucru cel mai important cînd începi să te întrebi singur și să cauti tu o explicație. Atunci nu mai poți fi intoxicat cu diferite bazaconii, iar acest spirit critic trebuie dublat și de ceea ce se numește media literacy.

Ca jurnaliști, știm să selectăm sursele de informare, mai ales în această epocă cînd lumea își pierde încrederea în jurnaliști. Cred că este foarte important ca oamenii să știe să își aleagă sursele de informare, și, într-un sens foarte simplu, să știe care sînt alea credibile. Și nu are nicio legătură cu orientarea politică. Există și presă de stînga, presă de dreapta, dar nu asta e important. Este important ca presa credibilă, fie ea de stînga sau de dreapta, chiar dacă are anumite viziuni politice sau economice, să prezinte onest faptele.

Este inteligența artificială benefică pentru jurnaliști?

La un moment dat, inteligența artificială ar putea să îi ajute pe jurnaliști, probabil pe zona de investigații. Cred că este și periculoasă pentru o anume categorie de jurnaliști, cei mai comozi, care, în loc să muncească, ar putea fi tentați să ceară, mai mult decît este cazul, ajutorul inteligenței artificiale.

Cred, însă, că cel puțin în acest moment frica generată de inteligența artificială este nejustificată, își are anumite limite. Cred că va fi întotdeauna loc și pentru jurnaliști, pentru că nimic nu poate să se compare cu omul aflat la fața locului, care vede cu ochii lui și aude cu urechile sale. Asta te poate ajuta ca un instrument, să-ți dea mai rapid acces la o altă informație.

În prezent, inteligența artificială te poate ajuta, să zicem, să scrii un titlu, dar nu îți poate scrie o știre. Noi am testat acest lucru în redacție, la un moment dat, cu ChatGPT; nu are discernămînt. El selectează din toată informația care este pe internet cea pe care o consideră cea mai relevantă. În asta intră atît narațiuni false, cît și narațiuni adevărate și văd că, deocamdată, nu este capabil să le recunoască. Poate s-a mai schimbat, căci au trecut doi-trei ani de atunci, dar n-a fost capabil nici măcar să scrie o știre respectînd structura care se învață, cred, în anul I de facultate, cu piramida inversată și răspunsul la cele cinci întrebări. Deci, mai are inteligența artificială de avansat pînă cînd să ne înlocuiască, dar poate fi, repet, și un instrument bun, să te ajute pentru documentare, dar si un instrument pentru cei comozi. Însă aceștia deja sînt simpli funcționari de birou, nu știu dacă se mai pot numi jurnaliști.

***

Sursă cover foto: www.veridica.ro