Alegerile prezidențiale din toamna anului trecut au bulversat societatea românească, polarizînd-o, poziționînd oamenii în tabere ireconciliabile. În interviul pe care ni l-a acordat, jurnalista Mona Dîrțu încearcă să explice cum au acționat jurnaliștii în această campanie electorală neobișnuită și ne reamintește care sînt principiile de care o presă sănătoasă ar trebui să țină cont.

Cum caracterizați prestația presei în perioadele electorale din ultimii ani?

Aș evita să vorbesc despre presă la modul general, cu atît mai puțin în perioada asta. Nici n-aș ști să explic cuiva, azi, ce mai e aia presă. Asta cu atît mai mult cu cît felul în care publicul se informează s-a schimbat fundamental față de acum 10-15 ani.
E o tendință globală, nu doar în România, ca publicul să se informeze preponderent – sau exclusiv, adesea – de pe platformele de social media. Pericolul, din punctul meu de vedere, e că platformele de social media nu au ca rol central, ca rațiune de a exista, informarea corectă a cetățenilor privind treburile publice, de exemplu alegerea unui președinte, a unui corp legislativ, a autorităților locale.
Ultima campanie electorală e, după opinia mea, cea mai haotică, mai lipsită de substanță și mai superficială campanie pe care am trăit-o vreodată, din punctul de vedere al capacității presei, să zic așa, de a furniza publicului informație relevantă pentru o decizie de vot și de a coagula o agendă publică. Nu pentru că în această campanie nu s-a făcut jurnalism de calitate, ci pentru că jurnalismul de calitate e acoperit și amuțit de vacarmul general al iarmarocului mediatic în care ne ducem viața.

Cum vedeți utilizarea inteligenței artificială în jurnalism, în campaniile electorale?

Termenul „inteligență artificială” e unul larg, include o mulțime de lucruri. Cuvîntul cheie e „artificial”, „sintetic”. Dacă ar fi să mă refer doar la ceea ce numim deep fake, efectul pe termen lung e incalculabil, cred. Ține de prăbușirea încrederii nu doar în persoana care este, să spunem, ținta unei campanii de denigrare, ci de colapsul încrederii publice în orice.
În același timp, presupun că va exista și o contra-reacție, o reacție în sens invers, aceea a unei lumi care caută și prețuiește mai mult ca pînă acum sursele credibile de informație, reputația construită în timp, oamenii care-și fac meseria onest.
În rest, dincolo de tot felul de gînduri și întrebări la care nu are nimeni deocamdată răspuns, văd inteligența artificială ca pe un instrument. Contează ce faci cu instrumentul. În jurnalism inteligența artificială e folosită de mult sub diverse forme, inclusiv la scrierea unor tipuri de știri – de pildă știrile despre rezultate sportive ori cele despre rezultate financiare.
Poate AI înlocui un jurnalist bun, care află în premieră, prin propriul lui efort și prin propriile interviuri și întrebări puse unor oameni în carne și oase, lucruri care încă nu sînt de găsit pe net? Nu cred.

Alegerile prezidențiale s-au anulat. Cît de pregătită credeți că a fost societatea românească pentru o astfel de turnură a lucrurilor?

Nu cred că există vreo societate europeană care să se considere pregătită, vreodată, pentru anularea unui scrutin cum a fost cel din 24 noiembrie 2024.
Nu poți fi pregătită, ca națiune, să auzi că, în ciuda faptului că nu ai văzut absolut niciun fel de probe de fraudă la vot, există ceva într-atît de în neregulă cu scrutinul la care au participat peste 9,4 milioane de oameni, încît Curtea Constituțională a României (CCR) să ceară renumărarea tuturor voturilor. Și apoi, după ce renumărarea voturilor în interiorul granițelor României, făcută cu ignorarea unor prevederi legale, n-a indicat nimic suspect, Curtea să accepte rezultatul unei renumărări incomplete, furnizată de Biroul Electoral Central contrar ordinului său explicit și să valideze primul tur. Și apoi, după validare, să anuleze primul tur, pe care tocmai îl validase, în ce timp oamenii deja votau în diaspora pentru al doilea tur.
Pe bună dreptate, publicul, indiferent de simpatiile electorale, este consternat și încă așteaptă de la instituțiile responsabile, susținute din bani publici exact pentru acest scop, explicații detaliate și probate.

Sursă foto: www.digi24.ro
Sursă foto: www.ipi.media

„Unul dintre rolurile de bază ale jurnalismului e să pună întrebări în numele publicului”

Care sînt rolurile pe care le-au îndeplinit și pe care le-au ignorat jurnaliștii în campania electorală din 2024?

Dacă ar fi să numesc un rol esențial pe care jurnalismul, în general, îl are în campaniile electorale, ar fi rolul de agenda-setter (capacitatea de a identifica o problemă și de a o face publică, n.r).
Apropo de presă, ai văzut vreun moderator, gazdă de emisiune TV, care să-l deranjeze pe candidatul prezidențial care ne spune că „șansa României e înțelepciunea rusească” cu întrebarea: „Ce veți face, concret, odată ajuns în funcție, în această privință?”. „Ce înseamnă, mai exact, că «șansa României e înțelepciunea rusească»?” „Care parte anume din «înțelepciunea rusească»? Partea cu reprimarea libertății de exprimare, cu îngrădirea de drepturi personale, cu încarcerarea celor cu opinii non-conforme cu politica de stat? Cu închiderea de publicații și posturi TV? Sau cea cu încarcerarea și asasinarea jurnaliștilor incomozi?”.
Dacă ar fi să mă întorc la întrebare, unul dintre rolurile de bază ale jurnalismului e să pună întrebări în numele publicului. Unde? Oriunde. Zice cineva că apartenența României la NATO e un lucru rău, în defavoarea României? Foarte bine. Fair enough (trad. de acord, n.r). Trăim într-o țară liberă, e dreptul oricui să aibă opinii. Rolul de bază al jurnalismului e să pună, dacă persoana respectivă intenționează să-și asume un rol public, întrebări. Zeci de întrebări. Întrebări prin care să-i ceară celui care emite o opinie sau alta să explice publicului, în detaliu, ce înseamnă asta mai exact.
De ce? Pentru că publicul are dreptul să știe ce-l așteaptă. Să știe ce presupune rediscutarea tratatelor internaționale din care România e parte, ce presupune exit-ul țării din diverse alianțe. Vezi votul Brexit, de pildă. E plină Marea Britanie de oameni care spun azi că n-au știut, atunci cînd au votat, că Brexit înseamnă taxe suplimentare, birocrație, stat cu camioanele în vamă și multe, multe alte complicații.

Pe parcursul carierei dumneavoastră, cum ați reușit să respectați principiile jurnalismului cînd presiunile externe au fost mari?

Încep cu a doua parte a întrebării. Presiunile externe devin presiuni interne pentru orice șef de redacție care are de ținut cîrma dreaptă între feluritele forțe care încearcă să-i ghidoneze politica editorială.
Și, totuși, nu m-aș referi aici la „presiuni”, ci la „forțe”. În fizică, dacă-mi amintesc bine, presiunile au o magnitudine asociată aplicată perpendicular pe o suprafață dată, în cazul nostru o redacție care resimte, pe toată suprafața, acea „presiune”. Forțele, în schimb, sînt mărimi vectoriale, au nu doar magnitudine, ci și direcție. Direcția pe care un redactor-șef o trasează echipei sale urmează, inevitabil, rezultanta acestor forțe, care sînt multe, multe de tot și acționează asupra lui în fiecare zi. Forța care dictează nevoia de a face audiență pentru a fi relevant. Forța care dictează parametrii conturilor de profit și pierderi, care la rîndul ei dictează alocări de resurse. Forța exercitată de proprietarul care are întotdeauna tot felul de sensibilități, în cel mai bun caz, și tot felul de interese politice și/sau financiare, în cel mai rău caz. Forța exercitată de tot felul de potentați politici care apasă pe butoane și dau telefoane conducătorilor de redacții atunci cînd aud că un jurnalist și-a băgat nasul în ceva ce ei nu vor să se afle. Forța exercitată dintotdeauna în istoria presei de oriunde de companiile care cred că, dacă plătesc un pătrat de spațiu publicitar în publicația pe care o conduci, au dreptul de a controla conținutul editorial.
În ce mă privește, am avut, într-adevăr, perioade în care am gestionat, ca șef de redacții, unele dintre forțele enumerate mai sus. Nu pe toate deodată. Vectorul central a fost mereu, în mintea mea, contractul nescris cu publicul pe care credeam că-l deservesc. Și gîndul că fără acest contract această meserie se golește de conținut. N-am avut foarte multe repere, o listă complexă de reguli și principii și proceduri. Am avut trei, toate din presa anglo-saxonă, pentru că atunci cînd am intrat în meseria asta am învățat pe apucate, întîi pe teren, văzînd și făcînd, și apoi de prin cărți.
Primul reper e un vechi slogan al agenției United Press International: „Get it first, but FIRST get it RIGHT”. Îmi suna bine și avea miez. Miezul era că viteza e îmbătătoare, dar e periculoasă. Faptul că dai primul știrea nu înseamnă nimic, dacă induci publicul în eroare, adică dacă nu te-ai asigurat că informația e corectă, verificată, solidă.
Alt reper vine de la un redactor-șef al „The Guardian”, C.P. Scott, care spunea într-un eseu din 1921, în care marca centenarul publicației: „Comment is free, but facts are sacred” (trad. comentariile sînt gratis, dar faptele sînt sacre, n.r). Cu alte cuvinte, oricine are dreptul la opinie, dar faptele sînt fapte. Sînt sacre. În debandada informațională cu care ne hrănim, distincția dintre fapte și opinii e o linie de hotar de care aș vrea să ne reamintim. Pe mine m-a învățat că cea mai bună apărare, inclusiv a propriilor mele opinii, sînt faptele. Faptele concrete, verificabile, incontestabile.
Al treilea reper constă în patru cuvinte scrise în 1896 de un nou proprietar al „The New York Times”, Adolf Ochs, care promitea cititorilor, într-o notiță, că echipa lui va informa publicul „without fear or favor” – fără frică și fără a favoriza pe cineva. E cea mai succintă definiție pe care o știu despre distincția dintre jurnalism și alte meserii care țin de zona comunicării.

Cît de liberă a fost presa independentă în timpul acestor alegeri?

„Liber” și „independent” sînt, într-o bună măsură, sinonime. Cred că avem destule publicații independente care au dovedit publicului, în aceste săptămîni, că fac jurnalism without fear or favor.  Avantajul lor e că sînt, de regulă, echipe mici, coagulate în jurul unor principii profesionale, care reușesc cu mult, foarte mult effort, să fie independente financiar.
Publicul a aflat mai multe despre ce s-a întîmplat în timpul alegerilor de la aceste echipe de jurnaliști decît de la instituții media cu infrastructură mare și echipe mari. N-am știință, de pildă, ca televiziunea sau radioul public ori agenția de presă Agerpres, trei entități media susținute din bani publici, adică din banii noștri, să fi marcat puncte la capitolul performanță jurnalistică în aceste săptămîni, dincolo de un coverage standard. Dacă mă înșel și aceste instituții au făcut ceva remarcabil, de care eu poate n-am auzit, îmi fac mea culpa cu anticipație.
Ce mi-aș dori? Mi-aș dori ca publicul să susțină financiar prin micro-donații lunare, munca acestor publicații care au făcut mult, ca impact, cu foarte puține resurse. Mai multe resurse înseamnă adesea unul-doi reporteri în plus, griji mai puține la plata chiriei și utilităților, poate o deplasare în plus, poate niște echipamente mai bune.

Jurnalismul și educația electorală

În ce măsură presa a putut participa la educația electorală a cetățenilor în timpul alegerilor politice și nu a făcut-o?

Nu mă pot referi la presă în general, ca și cum ar fi o entitate unitară. Și nici la educația electorală nu mă pot referi, pentru că treaba presei nu e totuși să educe, ci să informeze și să explice.
Întrebarea e, însă, legitimă. Poate că în urmă cu decenii jurnaliștii erau într-adevăr mai grijulii și mai preocupați să le prezinte și să le explice cititorilor ce promit cei care le cer votul, la modul concret, ce au scris în programele lor electorale, dacă în alegerile parlamentare, de exemplu, candidații s-au întîlnit cu alegătorii în campanie, ce le-au spus, cum le-au spus. Sînt publicații locale care încă fac asta. Dar după știința mea sînt tot mai rare.
Problema de fond e că atît timp cît cetățenii nu știu exact ce promit concret cei aleși înainte de a le acorda votul, nu vor avea cum să ceară socoteală aleșilor lor care, la urma-urmei, sînt niște oameni pe care noi îi delegăm, prin vot, să se ocupe de administrarea țării, a orașului, a comunei.
Acesta e un alt rol al jurnalismului, cel de watchdog (cîine de pază, n.r.) – să țină socoteala promisiunilor electorale și apoi să raporteze publicului stadiul îndeplinirii lor. În teorie, cel care și-a îndeplinit promisiunile de campanie merită un nou mandat, iar cel care nu le-a îndeplinit va fi sancționat la următoarele alegeri, nu?

 Scurtă biografie

Mona Dîrțu este jurnalistă și trainer, cu o experiență de peste 30 de ani în presă ca reporter, editor și redactor-șef. Originară din Iași, a lucrat atît în presa generalistă („Monitorul”), cît și în cea de business (Business Magazin, Money Express).
De peste 10 ani, colaborează în cadrul proiectului Superscrieri ca jurat și președinte al juriului (2014-2015) pentru Premiile Superscrieri și ca trainer/mentor pentru tinerii jurnaliști. Între 2015 și 2022, a scris unul dintre primele newslettere de autor din România, Monday Memo, „un distilat săptămînal de informații pentru oameni ocupați”.
În 2024, a tradus Cum să înfrunți un dictator, biografia jurnalistei Maria Ressa, laureată a Premiului Nobel pentru Pace în 2021.