Doina Ruști este scriitoare de ficțiune și romancieră, renumită pentru originalitatea și creativitatea ei, fiind una dintre cele mai apreciate voci feminine ale literaturii contemporane. Traduse în multe limbi, inclusiv în chineză, scrierile ei au fost onorate de exegeze și recenzii laudative în numeroase publicații internaționale. Am discutat, în interviul pe care ni l-a acordat, despre debutul său, dificultățile întîmpinate în carieră și despre cît de important este publicul cititor pentru un autor.

Ați menționat într-un interviu că „plăcerile mărunte se află pe primul loc”. Care sînt, pentru dumneavoastră, aceste plăceri mărunte?

Sînt nenumărate, însă cele mai multe dintre ele țin de plimbările mele în București. Sînt locuri care țin de zone, de piețe, de anumite trepte pe care le urc. Apoi, îmi place să mă uit la filme, chiar la filmele de duzină uneori și, bineînțeles, sînt preocupată de bijuterii. Îmi place să port un anumit inel cînd scriu și am impresia că mă apără și mă gîndesc imediat la zeița Ishtar (zeița asiro-babiloniană a dragostei, războiului șifertilității (n.r), care a coborît în infern, iar sora sa i-a furat bijuteriile, aceasta rămînînd fără putere și prizonieră. Mă gîndesc la epopeile asiriene, în care se menționa mereu faptul că zeițele erau ocrotite prin bijuterii, mai ales prin inele, prin cingători.

Sînteți scenaristă. Ce diferențe sînt între procesul scrierii unui roman și cel al scrierii unui spectacol?

A fi scenaristă e o chestie de conjunctură. Cînd eram mai tînără și colaboram cu Media Pro Pictures, am început să scriu scenarii, fără ca acest lucru să mă intereseze. A scrie un scenariu este ca o pauză de cafea, ca a-ți face manichiura. Romanul este viața mea, acolo depun întregul efort. În ficțiune trăiesc și asta mi se pare de ajuns într-o viață scurtă de om. A scrie o poveste presupune o emoție care nu te părăsește, o emoție perenă, iar de la ea încep să se desprindă tot felul de fire și iau naștere personaje, intri într-o lume pe care o construiești atunci, care aparține prezentului sută la sută. Scenariul este o rutină în care scrii, respectînd viziunea regizorului; nu e povestea ta, ci a unei echipe.

Cartea dumneavoastră de debut a fost Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, deoarece editura nu voia să publice Fantoma din moară (2008). Dacă editura accepta publicarea romanului, credeți că acest lucru ar fi schimbat succesul carierei dumneavoastră?

Este foarte greu de spus acum, mai ales că Fantoma din moară a așteptat vreo 30 de ani ca să apară. În anii ‘90, imediat după Revoluție, era o lume destul de nebună și de puțin așezată, în sensul că se făcuse cu violență trecerea de la un regim la altul, abia atunci au început să se traducă operele pe care noi le știam doar după titlu din literatura occidentală. Au apărut foarte multe cărți de non-ficțiune care erau așteptate și care au umplut un gol nemaipomenit: enciclopedii, dicționare; care lipseau aproape cu desăvîrșire din cultura comunistă. De exemplu, un Larousse nu găseai pe toate rafturile. Țin minte că printre primele cărți pe care le-am cumpărat după Revoluție a fost un dicționar de personalități, în franceză, pe care l-am găsit vîndut pe stradă, la negru; cam asta era atmosfera. Romanul românesc nu intra în preocupările populației, nici în ‘96 nu apăreau romane românești. Perioada de „foame” pentru literatura străină încă persista, pentru cărțile enciclopedice și mai ales pentru ziare.

Nu ai avut norocul să te naști în acea perioadă, cînd ziarele se aflau pe primul loc iar ziariștii deveniseră regii neîncoronați ai lumii de după Revoluție. Dacă se publica Fantoma din moară, probabil că ar fi trecut neobservată la vremea aceea sau poate chiar ar fi atins succesul său mai tîrziu, pentru că eram în perioada în care începea să se trezească interesul pentru literatura autohtonă, deși foarte timid. Eu am intrat prin edituri care nu aveau legătură cu ficțiunea și eram tot timpul cu teancul de file pe care, cu mare greutate, dactilografiasem Fantoma din moară. Nici nu am înmînat manuscrisul editoarei, o editoare tînără, foarte cultă, și mi-a spus că nu acceptă romane românești. M-a întrebat despre ce este romanul, am spus că despre comunism și a explicat că nu o interesează absolut deloc, însă dacă aș scrie despre Eliade m-ar publica imediat. Astfel am ajuns să scriu Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, o carte care îmi stătea în minte, pe care o visasem înainte de a o scrie și pe care am scris-o cu destul de multă ușurință și cu bucuria de a fi în sfîrșit publicată.

„Fantoma din moară se numără cu siguranță între reperele prozei românești din ultimii ani, prin claritatea tehnică a scriiturii ce simulează inocența, imaginația morbid-debordantă și, nu în ultimul rînd, prin maniera convingătoare de revizitare a perioadei totalitare, cu o detașare dubioasă, nemiloasă în detalii, înțelegătoare.” Vă recunoașteți în aceste aprecieri? Cum vi se pare receptarea prozei dumneavoastră?

În general, nu judec ceea ce se scrie despre mine, pentru că un text critic spune foarte multe despre scriitor. Pentru mine nu cred că are o relevanță ceea ce se spune despre o operă, pentru că aceea este părerea unui om și portretul lui pînă la urmă. Spune multe despre el, despre limitele și cultura lui, și atunci nu judec și nu știu dacă are dreptate sau nu. Nu sînt eu în măsură să spun asta, întrucît fiecare cititor are dreptul la o receptare, la o opinie, iar pentru mine, ca scriitor, contează perioada superbă în care am scris, m-am bucurat și am trăit jocul pînă la capăt. Restul? Restul îi privește pe alții.

„Ești doar omul care se confesează pentru a demonta confesiunea altcuiva”

Romanul este unui autobiografic, prezentînd copilăria și tinerețea pe care le-ați trăit în comunism, un roman intim, în care ați prezentat localitatea natală și familia dumneavoastră. Fiind inspirat din realitatea cu care v-ați confruntat, ce a însemnat scrisul acestei opere pentru dumneavoastră?

A fost, în primul rînd, o despărțire și o eliberare de dramele vieții mele, pentru că acest roman a fost început pe la sfîrșitul dictaturii, prin anii ‘80, după explozia de la Cernobîl. Atunci am scris o povestioară și după aceea am tot dezvoltat-o și a luat naștere romanul ăsta. Pentru că acțiunea romanului vorbește despre 40 de ani de comunism și, totodată, despre acea zi a Cernobîlului, care pentru mine a însemnat foarte mult, căci eu eram convinsă că nu s-a întâmplat nici un fel de explozie, că e o minciună, cum ni se întîmpla de regulă. Ca urmare, eu făceam pe dos tot ce ni se spunea la radio, pentru că ne-au dat tot felul de indicații, cum ar fi să nu bem apă pentru că ar putea fi contaminată și să bem vin în loc de apă – asta mi-a plăcut. O altă indicație era să nu mîncăm rădăcinoase, iar în momentul ăla mi-am dat seama că n-o să le mai cumpere nimeni, așa că m-am dus în piață și am cumpărat o ridiche ca să demontez această idee, că ne aflăm în urma unei catastrofe nucleare. N-am realizat pericolul tocmai pentru că eram acolo, în lumea aceea, scufundată în întuneric. Iar în momentul în care mi-am dat seama că totul era real, că mă înșelasem și, de fapt, nu mai puteam să disting adevărul de minciună, a venit de la sine acest roman, în care este vorba despre delațiune, prea puțin despre mine, cu toate că pare autobiografic. El are trei povești – construcția m-a interesat în primul rînd – povești care vorbesc despre trei situații, fețe ale comunismului foarte familiare mie și, totodată, foarte aproape de spiritul meu literar, în sensul că fiecare dintre ele propune o tehnică, o formulă narativă și un tip de mesaj estetic despre scris, despre identitate în scris, și, mai cu seamă, despre narator. În acest roman povestea începe la persoana întîi, însă această persoană întîi este dublată de un necunoscut care a scris deja romanul vieții Adelei. Și aceasta este, de fapt, situația oricărei cărți, mai ales a unei confesiuni în care nu poți fi sincer pînă la capăt, în care nu ești reprezentantul total al unui adevăr, ci ești doar omul care se confesează pentru a demonta confesiunea altcuiva. Pe această idee este creat romanul Fantoma din moară.

Într-un interviu vorbeați de faptul că „traducerea înseamnă să intri în mintea scriitorului”, referindu-vă la traducerile pe care trebuia să le faceți în facultate. Romanele dumneavoastră sînt traduse în peste 17 limbi. Cum credeți că e perceput de traducători felul în care vă gîndiți scriitura? Cum ați dori să fiți percepută?

În primul rînd eu sînt latinistă, am făcut latină și greacă veche, deci cele mai multe dintre limbile moderne în care sînt traduse cărțile mele îmi sînt complet străine. Chiar dacă mai știu cîte ceva într-o limbă sau pot să citesc, de exemplu, romane în franceză, nu am autoritatea să îmi dau cu părerea în legătură cu valoarea acelei opere. Mai cu seamă despre valoarea unei traduceri nu pot să spun absolut nimic. Țin un curs introductiv la facultate, la masteratul de traductologie de text literar contemporan de la Universitatea București. Înainte de a începe atelierele cu James Brown și cu profesorii de la engleză, ei fac un curs de scriere creativă, pentru a se familiariza cu stilul. Vreau să-ți spun că vorbim cu acești cursanți, care sînt masteranzi, cei mai mulți sînt traducători ai editurilor din București, traducători de text literar. Niciunul dintre ei nu își pune problema unei traduceri fidele sau care să respecte valoarea. Toți trăiesc cu teama asta că, de fapt, au o variantă care este a lor. Așa și este pînă la urmă și nu se pot autoaprecia, nu pot să spună cum va fi această traducere, în schimb au întotdeauna păreri pertinente despre ceilalți traducători și asta este foarte frumos. Din discuțiile cu ei afli, de fapt, care sînt viciile unei traduceri literare. Sînt 70 de masteranzi la acest curs, așa că am avut o plajă largă de a mă informa. Pot spune că de cele mai multe ori pentru traducător primează traducerea filologică și frumusețea compoziției. Pentru un cititor ca mine este evident cînd o traducere este proastă în română dacă mă plictisesc după primele pagini. Am mai făcut cîteva experimente cu texte traduse și citite în original și pot să spun că de multe ori am avut sentimentul că în mintea mea crește o altă poveste decît cea care a fost tradusă. Dar acestea sînt percepții subiective.

În ceea ce privește o traducere, cred că funcționează pur și simplu mîna destinului, pentru că nu știi dacă va ieși o traducere bună, dacă ești tradus așa cum trebuie, dacă suni așa cum trebuie în limba ta. Am auzit de multe ori despre traducerile mele că sînt bune sau că unele sînt slabe. Am o traducere despre care mi s-a spus că sună diferit și mi-au retras-o. Dar sînt altele excepționale și mi-am dat seama după cronicile pe care le-am avut, pentru că acolo unde un critic literar laudă stilul înseamnă că și traducerea este identică.

Traducerile bune cred că sînt Zogru, în italiană, în traducerea lui Roberto Merlo, un traducător excepțional și Mîța vinerii, o carte tradusă de James Brown, profesor la Universitatea din București, excepțional pe engleză. Am auzit numai lucruri bune despre traducere. Faptul că acum există, de exemplu, pe Instagram mai multe grupuri care vorbesc despre personaje, despre stil și știu atît de multe că aproape nu îmi mai recunosc opera, m-au făcut să-mi dau seama că traducerea este foarte bună.

În ceea ce privește receptarea prozei mele, cred că nu sînt un scriitor care să fi atins o anumită notorietate, dar nici nu pot să spun că nu am cititori. Sînt intrată deja într-un circuit, iar cititorii care există sînt suficienți pentru a-mi promite o ascensiune; la asta mă gîndesc de mult timp. Acum un an jumătate, cînd am fost la Belgrad la un tîrg de carte, am avut o mică discuție la standul de acolo, neavînd public deloc și, tristă fiind, am luat-o încet spre editura care mi-a scos Lizoanca în sîrbă. Cînd am ajuns la standul editurii, era un șir lung de persoane care veniseră din statele vecine, special pentru Lizoanca. Am fost foarte impresionată și fericită, iar datorită acestei întîmplări s-a tradus în albaneză Manuscrisul fanariot.

„Există o constantă în scrisul meu”

În același interviu ați spus că aroganța tinereții îi împiedică pe cei tineri să își formeze un stil propriu. Dumneavoastră cînd v-ați format propriul stil?

În ceea ce este fundamental nu m-am schimbat radical. Aveam anumite planuri și anumite tehnici în liceu pe care le păstrez și astăzi. Sînt pagini pe care, dacă le pierd și le scriu din nou, cum mi s-a și întîmplat, le scriu exact la fel. Am constatat asta cu Manuscrisul fanariot, carte pe care am pierdut-o, pentru că mi s-a stricat laptopul exact cînd eram pe la jumătatea cărții. Eram absolut înnebunită și nu știam cum să fac s-o recuperez, iar la un moment dat m-am enervat și am scris din nou romanul. După un timp, am reușit, totuși, să recuperez textul inițial și am fost foarte fericită că diferențele erau minime, mai multe pagini întregi erau exact la fel și asta, într-un fel, dă răspuns întrebării tale, în sensul că există o constantă în scrisul meu, iar cei care m-au citit și mă știu de la debut ar putea să-mi sprijine această idee.

Stilul dumneavoastră a rămas original pînă în prezent sau a suferit modificări din cauza așteptărilor cititorilor?

În general am un public constant și destul de numeros, iar principalii mei cititori sînt profesorii, oamenii tineri, istoricii. Sînt într-o relație de mare „amor” cu cititorii mei, în sensul că am ajuns la acel moment cînd mă uit la un om, mă uit în ochii lui și știu dacă m-a citit sau nu.

Am fost la Târgoviște, la cercul pedagogic al profesorilor de română și am venit de acolo foarte fericită, pentru că m-am întîlnit cu cititorii adevărați, care îmi știu opera și pot să îmi spună exact acele lucruri care mă interesează legate de roman. Sînt puține critici legate de cărțile mele, pentru că, de obicei, cînd vorbim despre cititor, vorbim despre pasiune. Am observat că atunci cînd există vreo critică la adresa mea, de regulă e vorba despre oameni care nu m-au citit.

Sînt lucruri care mă interesează în cel mai înalt grad. În Tîrgoviște, legat de cel mai recent roman al meu, aflat acum sub tipar, am întrebat dacă să îi schimb sau nu numele. Am fost foarte fericită că m-au încurajat să las titlul ăsta și abia aștept să văd, la apariție, dacă se menține părerea asta, care a fost totuși a unui grup important. A fost încîntător că eram într-o dilemă, eram cît pe ce să schimb titlul romanului și am venit de acolo cu acest sprijin pe care mi l-au dat cititorii mei cei mai fideli, profesorii.

În ce fel credeți că romanele dumneavoastră au schimbat viețile cititorilor?

Îți pot spune că o dată am fost la Roma, la o întîlnire cu cititori care proveneau din licee, facultăți, dar și oameni mai maturi. Eram la o întîlnire la Casa de Literatură, foarte bine organizată și selectă, cu cîțiva scriitori români – Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, deci eram într-o companie foarte selectă. Organizatorii dăduseră cărțile noastre acelor tineri și urma ca ei să ne pună anumite întrebări. Un elev de clasa a XI-a a spus despre romanul Zogru că i-a „schimbat viața”, de parcă nu știu cîtă viață ar fi avut, dar a fost foarte interesant și dădea amănunte. A fost o declarație care m-a încălzit, m-a uimit, dîndu-mi seama că există pentru fiecare cititor altă perspectivă a romanului. Categoric orice carte te schimbă, pentru că ăsta este rolul lor. Și cred că și cărțile mele intră în această categorie, deși nu a fost intenția mea de a face din ele instrumente de schimbare a lumii.

Repere biografice

Doina Ruști (n.1957) a inițiat revistele „Ficțiunea” și „Cinematographic Art”, colecția Biblioteca de Proză Contemporană a Editurii Litera, fiind angrenată în numeroase activități culturale. A fost directorul Centrului Cultural Media Pro, decanul Facultății de Jurnalism al Universității Media, specialist în scenarii la Media Pro Pictures, profesor la UNATC, Universitatea Media, Universitatea din București, director de departament la Universitatea Hyperion, membru în consilii și în societăți științifice internaționale. A scris peste 30 de cărți de nonficțiune și în jur de 50 de articole științifice, a făcut parte din comisii doctorale sau de acordare a titlurilor universitare, din jurii CNC, CENNAC, ICR. În prezent, ține cursuri de scriere creativă la Universitatea din București. Printre altele, a primit Premiul de proză al Uniunii Scriitorilor din România (2008) și Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române (2009).