Adrian Buga: „Un tablou are această capacitate de a se transforma într-o fereastră”

Adrian Buga este istoric și critic de artă, expert în arta românească și consultant al Casei Majestății Regelui Mihai I al României. De la primele sale experiențe într-o insulă izolată, în căutarea unui artist român uitat, pînă la cercetări recente în arhivele Securității, el ne oferă o incursiune unică în povestea legăturii dintre medicină și artă.

Domnule Adrian Buga, ați menționat în cadrul unei conferințe că pasiunea dvs. pentru legătura dintre medicină și artă a început în 2007, cînd v-ați aflat pe o insulă îndepărtată în căutarea pictorului român Raoul Lebel. Cum a decurs acea experiență și ce v-a marcat cel mai profund în descoperirile de acolo?

Într-adevăr, așa a fost. Prima mea experiență legată de proiectul Medicină-Artă a fost într-o insulă din Oceanul Indian – La Réunion, un teritoriu francez de peste mări. Am plecat pe urmele unui pictor uitat – Raoul Egon Lebel, artist evreu pe care l-am descoperit după aproape șapte ani de cercetări. În acea insulă, pe undeva prin munți, în atelierul pictorului, văduva sa mi-a povestit de profesorul Chiricuță (Ion Chiricuță, n.1918 – d.1988, colecționar de artă, medic oncolog, director al Institutului Oncologic din Cluj, n. r.), de care eu nu auzisem în perioada respectivă. Ea l-a descris ca fiind un mare colecționar de artă și, cînd m-am întors în țară, am cercetat mai multe despre el. În felul acesta am avut primul contact cu tot ce înseamnă istoria familiei Chiricuță, am început să mă documentez, să găsesc diferite cărți, reviste, broșuri. Mi-am dat seama că acest doctor colecționar are un impact destul de mare asupra mea, prin modul lui de privi obiectele de artă, de a le înțelege și de a le folosi în beneficiul uman.

Îl menționați pe profesorul Ion Chiricuță ca fiind un medic oncolog care, a reușit să „salveze” un pictor de la uitare. Ce elemente din biografia lui v-au captivat atît de tare încît să începeți o cercetare amănunțită despre el?

Din biografia profesorului Chiricuță m-a fascinat următoarea parte a vieții sale, pe care urmează să o relatez. Gîndiți-vă că noi, tinerii, nu am trăit tot ce înseamnă efectul unui regim totalitar. În anii ’40, cînd chirurgul Chiricuță se întoarce de pe front, are un partener de război care era și colecționar de artă. Doctorul pleacă cu obiectele de artă în stepa calmucă, în Rusia, și, cînd se întoarce de pe front, toate obiectele erau putrezite și distruse.  Atunci începe să colecționeze obiecte de artă și are primul gînd de a-și construi o colecție bine structurată. Un alt aspect pe care l-am apreciat din biografia doctorului este faptul că și-a creat o proprie „insulă” în capul său, o insulă de eliberare prin artă, fiind destul de stresat cu domeniul oncologiei, dar, totodată, fiind și urmărit de Securitate. Această dimensiune prin care el se elibera și își găsea o „insula” de scăpare în propria minte, mi s-a părut un lucru extraordinar. De asemenea, țin să menționez și această capacitate a medicului colecționar de a descifra tabloul cu ajutorul tehnicii de „ochi-bisturiu”. El avea capacitatea a unui cercetător din istoria artei în analizarea detaliilor, fragmentelor și elementelor de pensulație. Faptul că putea să ajungă în acest univers al detaliului m-a fascinat.

„Medicii și-au îmbunătățit activitatea medicală cu ajutorul artei”

Vorbiți despre o legătură profundă între actul medical și cel artistic. În opinia dvs., cum poate arta să influențeze cariera unui medic, la nivel psihologic sau chiar spiritual? Aveți exemple din cercetările dvs. despre doctorii români care au reușit să-și îmbogățească viața profesională prin artă?

Am nenumărate exemple prin care medicii și-au îmbunătățit activitatea medicală cu ajutorul artei. În primul rînd, nu trebuie să vedem doar o singură direcție ce poate influența cariera, pentru că totul este circular: muzica, pictura, și rugăciunea, sînt elemente utile pentru practicarea meseriei de medic. Nu doar pictura joacă un rol important pentru un medic, ci mai degrabă statutul psihic pe care medicul și-l impune sau și-l formează în timp. Pictura, din perspectiva colecționării sau colecției de artă, are mai degrabă legătură cu această direcție dintre discipol-profesor.

Un exemplu în care arta îmbogățește cariera profesională este cel al profesorului Ion Cantacuzino. M-a atras foarte mult relația pe care o avea cu elevii săi, care i-au devenit ulterior emuli, adică au devenit și medici și colecționari. Deci, iată cum este vorba mai degrabă de o piramidă a sufletului. Părinții și profesorii nu ni-i putem alege, sînt mai degrabă lucrurile sortite, și în felul acesta profesorul ne poate influența anumite aspecte ale vieții într-un mod pozitiv, la fel cum a reușit și profesorul Ion Cantacuzino. 

Cum s-a desfășurat procesul de cercetare pentru cartea Incizii în arta plastică? Ați întîmpinat provocări neașteptate în încercarea de a contura conexiunea dintre medicină și artă într-un mod unic?

Cercetarea pentru această carte pe care am intitulat-o Incizii în arta plastică s-a derulat destul de greu, chiar anevoios. Gîndiți-vă că este o carte pe care am realizat-o după aproape nouă ani de cercetări. Cea mai dură parte pe care am întîmpinat-o a fost cercetarea în arhivele Securității, acolo unde am descoperit nenumărate dosare necercetate, în care răutatea și negura sufletului uman m-au cutremurat. Toate aceste elemente citite în dosarele de Securitate m-au băgat chiar într-o depresie destul de acută, pentru că nu mi-am dat seama care a fost cu adevărat dimensiunea răului în acest interval al decadei ’50-’60, în care stalinismul a avut cel mai mare impact asupra sufletului românesc.

Un al doilea impact a fost să încerc să cercetez în timpul pandemiei. Deși aveam impresia că am foarte mult timp la îndemînă, cercetarea din timpul pandemiei a fost destul de haotică, pentru că am tendința să cercetez atît dosarele, cît și diferite alte cărți, pe care, din păcate, nu le regăseam. Deci, este o carte foarte, foarte muncită, chinuită și foarte documentată.

În cadrul unei conferinței, ați abordat și o temă sensibilă, pierderea unor colecții de artă private în timpul regimului comunist. Ați putea să ne împărtășiți o poveste sau un detaliu,  legat de una dintre aceste colecții, care v-a rămas în memorie?

Da, într-adevăr, s-au pierdut foarte multe colecții în perioada comunistă și încă se mai pierd. Este vorba de colecții de artă pe care statul comunist și le-a însușit. Există un rapt organizat, prin care colecțiile de artă au fost confiscate. Aș putea să încep chiar cu colecția lui Iosif Dona, însă știți ce se întîmplă? Nu e vorba neapărat de o colecție anume, ci mai degrabă de faptul că, în timpul regimului, nu numai că li s-au confiscat casele oamenilor, dar și colecțiile de artă. Un colecționar adevărat are o colecție aparte înlăuntrul său, în minte și în suflet. Deci, li s-a luat identitatea și acest crez lăuntric.

Familia Regală a ocrotit patrimoniul religios al Iașului

Fiind consultant al Casei Majestății Sale Regelui Mihai I și avînd o expertiză recunoscută în domeniul artei românești, care este, din perspectiva dvs., impactul cel mai semnificativ al culturii regale asupra artei românești și a modului în care aceasta este percepută astăzi?

Am fost consultant al Majestății Sale Regele Mihai I, pe probleme de artă, pînă la moartea acestuia. A fost o onoare să pot să stau în preajma regelui. Vă pot spune că cel mai mare impact pe care îl puteți vedea, în Iași, în orașul în care sîntem acum, este reprezentat de sufletul ortodox al nostru, un element extrem de important pentru Familia Regală a României. Puteți să vedeți cît de mare a fost impactul Familiei Regale asupra patrimoniului religios din acest oraș.

Regele Carol I și-a creat o strategie culturală prin restaurarea monumentelor, care, ulterior, au avut un impact asupra societății noatre. Vă rog să vă plimbați prin Iași și să vă imaginați toate clădirile restaurate, mai ales clădirile de for public, cele realizate în stil neoclasic, neoromânesc și tot ce ține de elemente Art Nouveau. Uitați-vă doar la cum au restaurat și cum s-au implicat în reamenajarea Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” și a fiecărui monument din oraș. Carol I menționa acest aspect constant: „Monumentele noastre sunt martorii tăcuți ai identității noastre”. Nu în ultimul rînd, regele a avut grijă și de artiști, arhitecți, armată și înzestrare publică.

Cît de complex poate fi procesul de verificare a autenticității unei opere de artă?

Asta este o altă dimensiune de care mă ocup: zona de expertiză și zona de a identifica tabloul original sau tabloul fals. Cel mai intrigant sau cea mai importantă mărturie pe care o am la îndemînă, este un tablou de Jackson Pollock, pe care l-am studiat de curînd. Este un tablou cu o poveste remarcabilă, dar și povestea este falsă ca și opera de artă. Se presupune că acest tablou a fost oferit de o vedetă de la Hollywood a anilor 60’ către cuplul Ceaușescu. La Revoluție, un general al Securității a extras acest tablou din România și l-a vândut pe piața neagră, în Grecia, unde a ajuns la o familie celebră. Ulterior, prin tot felul de tertipuri financiare, a ajuns undeva în Bulgaria. Toată această poveste este, după cum spuneam, cusută cu ață albă și pînă la urmă s-a demonstrat că atît tabloul, cît și povestea sînt false. Vorbim de un tablou de aproximativ 60-70 de milioane de euro, dacă ar fi fost original și dacă s-ar fi descoperit. Dar trebuie să înțelegeți că orice pare să fie adevărat de obicei nu este.

„Mă interesează artistul, acest mic creator, în relație cu Marele Creator”

Aveți o poveste unică de viață și carieră, care v-a purtat pe insule exotice și prin arhive uitate. Credeți că a existat un „moment de cotitură” în cariera dvs., cînd ați simțit că drumul ales are o direcție clară?

Niciodată nu am avut un moment de cotitură. Am avut încercări. Au existat oameni care au vrut să îmi cumpere experiența sau să mă facă să mint în anumite instanțe legate de tablouri, dar n-am acceptat niciodată. În continuare pot să dorm liniștit și să am o viziune asupra viitorului foarte foarte clară. Din ce cauză? Pentru că, pînă la urmă, pentru mine arta are și această legătură sacră. Nu mă interesează foarte mult arta în sine, dar mă interesează artistul, acest mic creator, în relația cu Marele Creator, sau, cum zicea Blaga, „Marele Anonim”.

Un tablou are această capacitate de a se transforma într-o fereastră, dar totodată este și o fereastra sufletului, care îți permite să înțelegi mai mult despre artist și despre tine. Din acest motiv mă întreb tot timpul ce văd într-o opera de artă, de ce mă impresionează, de ce nu mă impresionează, de ce mă face să plîng, de ce mă face să rîd, de ce sînt trist. Toate aceste lucruri sînt constante în capul meu și caut aceste procese prin care arta ajunge și este folosită în beneficiul uman.

Ați fondat ARGO Art Consulting și ulterior Editura ARGO Art Publishing. Cum se completează munca dvs. de consultant în artă cu activitatea editorială? Există un scop comun sau un ideal artistic pe care aceste proiecte îl susțin?

Da, am pus bazele unei companii de consultanță în artă și ulterior lucrurile au devenit destul de organice, pentru că din zona consultanței în artă am dezvoltat o viziune despre tot ce înseamnă obiect de design, carte, print, fotografiere, prelucrare și imagine. După cum spuneam, a fost destul de organic să îmi formez o proprie editură și ne bucurăm să avem 18 cărți publicate pînă acum. Lucrul acesta îmi permite să controlez totul mai bine, pentru că am o problemă legată de tinderea spre perfecțiune și tiparul pentru mine este un element la care țin foarte mult. Cartea trebuie să aibă o grafică extraordinară, o hîrtie de calitate și să respecte gustul artistic, estetic și viziunea dată de proporția de aur. Contorizînd toate aceste elemente, îmi este mult mai simplu să pot să le controlez și să le analizez în propria-mi editură.

În final, vă rog să ne spuneți cum vedeți viitorul artei românești în contextul noilor generații de medici și artiști, care descoperă tot mai des conexiunea dintre aceste domenii aparent diferite?

Sînt foarte încîntat să văd medici și tineri care sînt interesați de artă și de a înțelege această dimensiune a artei extrem de plăcută pentru suflet. Toate aceste efluvii artistice sînt destul de greu înțelese fără să ai o bază temeinică. Faptul că încă mai văd tineri interesați și curioși să descopere artă, pe mine mă fascinează.

Legătura dintre medicină și artă este din ce în ce mai strînsă, pentru că descopăr pe zi ce trece din ce în ce mai mulți medici colecționari. Ce îmi place la acest aspect este că arta în relația cu un medic îl face pe acesta destul de rezervat în a fi opulent, deci are capacitatea de a îmbunătăți viața medicului, dar, totodată, de a-i regla sufletul și dimensiunea de înțelegere în tot ce face. Așadar, nu a dispărut încă această esență a căutării permanente de vindecare a sufletului prin artă. 

***

Fotografii din arhiva personală Adrian Buga