Copilul din cușca de fier a comuniștilor    

S-a născut în toamna lui 1937, pe 5 noiembrie, iar viața lui avea să fie cu adevărat o poveste. O poveste presărată cu mai multe coborîșuri decît urcușuri, cu penitenciare și securiști, morți și o luptă continuă pentru supraviețuire. Au trecut 72 de ani de la prima lui arestare, dar vede totul în fața ochilor ca și cum ar fi fost ieri. Închisoarea i-a a lăsat urme adînci în minte și inimă. Povestea unui copil întemnițat la 14 ani.

„M-au ridicat noaptea. La mine au venit vreo patru cu o mașină Volga neagră, pe la 12-1 noaptea, au bătut la ușă și au intrat în casă. N-au prezentat mandat de arestare, nimic. Tata s-a speriat cînd a auzit de «securitate» pentru că știa că în familia noastră era una de deținuți politici. Au intrat și au spus: «Îl îmbrăcați pe banditul ăsta, că a făcut și a dres!». «Păi nu a făcut decît să joace fotbal». «Lăsați, că știm noi, bandiților, că toți sînteți din clanul bandiților! Îi dați niște haine mai groase, îl îmbrăcați și imediat…!» Mama a pus niște haine într-o gentuță sau ce a avut ea și m-au ridicat. Nu au percheziționat casa. Mi-au pus ochelari negri și m-au dus la Securitate, pe Copou. Am coborît din mașină, plîngeam, eram speriat și au început să mă lovească, fără vreun fel de introducere. M-am așezat jos ca să mă apăr de lovituri, iar ei țipau: «Scoală, banditule!» M-au băgat într-o cămăruță cu lumină peste tot, și noapte, și zi, și m-am trezit față în față cu anchetatorii. Leferman și Dascălu se numeau anchetatorii mei, ambii evrei. Au început să mă întrebe de părinți, de rude. Că chipurile, toți erau dușmani ai poporului. «Eu nu știu nimic de treburile astea – am zis -, eu mă duc la școală, mă joc…»”, povestește Gelu Simionescu, fost deținut politic în regimul comunist.

Regimul comunist a fost instaurat în România în 1947, după ce, trei ani mai devreme, Uniunea Sovietică a făcut presiune pentru includerea în guvernele postbelice a unor reprezentanți ai partidului Comunist Român, ce tocami reintrase în legalitate. Prin falsificarea alegerilor parlamentare din 1946, comuniștii au ajuns la putere. Au desființat toate partidele politice și i-au arestat pe liderii acestora. În decembrie 1947, regele Mihai I a fost alungat și s-a proclamat Republica Populară. România a devenit o închisoare. În peisaj apăruse Securitatea, a cărei misiune era apărarea conducerii comuniste prin teroare și, desigur, distrugerea oricărui opozant. să distrugă pe oricine i s-ar fi opus. Foștii oameni politici și intelectuali ai țării au ajuns în închisori precum Gherla, Aiud, Sighet, ori Jilava, unde erau supuși unui regim exterminator. Nu le-au fost străine torturile, înfometarea și munca forțată. Era condamnat la închisoare, oricine ar fi avut ceva de spus împotriva regimului. Astfel, prin intermediul informatorilor, care erau oriunde și auzeau orice, au ajuns să fie închiși ofițeri, studenți, țărani, preoți și chiar elevi de liceu.

În `48 a avut loc marea naționalizare, cînd toate fabricile, restaurantele, magazinele etc. au ajuns posesia statului, îngrădind tot mai mult drepturile cetățeanului. Presa nu mai avea libertate. Se opta pentru publicații care laudau regimul, iar propaganda rusă luase amploare. Celor care deveneau „dușmani ai poporului” li se confisca orice proprietate, fiind trimiși să locuiască în condiții inumane. Liderii comuniști revendicînd astfel cele mai frumoase case care le deveniseră locuințe. Pînă și bibliotecile au fost arse, astfel o mare varietate de texte devenind interzise. Represiunea a dus la interzicerea religiei, iar cei ce mergeau la biserică nefiind văzuți bine de noii cîrmuitori.

Pentru cei intrați pe mîna Securității nu exista viitor. Drumul spre temniță era pentru un deținut politic aidoma unui drum inițiatic: smuls cu brutalitate, pe neașteptate, mai întotdeauna noaptea din sînul familiei, i se puneau pe ochi ochelari de tablă care îl orbeau, care marca intrarea în infernul celulelor de anchetă şi mai apoi al închisorii.

Simioneștii – ținta Securității

Totul a pornit de la o bucată de „pămînt răzășesc”, aproape 800 de hectare, primit, la începutul secolului XVIII, de la Simion Găleată. Cel care tot atunci, a schimbat la notar și numele familiei în Simionescu. Astfel după două sute de ani, comuniștii vedeau familia Simionescu una de „moșieri”.

Gelu Simionescu unul din ultimii deținuți politici ai României, are 86 de ani și spune că familia sa a fost distrusă de comuniști. Este senin și deschis să îți povestească orice. Îi plac plimbările, deși spune că acum, „ajuns la capătul vieții”, se deplasează mai greu. Este prietenos și se mîndrește cu nepoții și copiii săi, fiul său fiind pentru el cea mai mare mîndrie. Dă ca exemple doi dintre unchii săi, Cezar și Gheorghe, care au murit din cauza detenției. Cel din urmă, fratele tatălui său, a luptat împotriva rușilor și a fost declarat criminal de război și condamnat la 20 de ani de închisoare. A fost dus la Jilava și apoi la Baia Sprie, unde a lucrat trei ani la mina de plumb. „O detenție cumplită”, la eliberare era „ca un schelet”.

Cezar Simionescu, unchi din partea bunicului, era „avocat și membru în Consiliul de disciplină al Baroului Ilfov. (…)După 11 ani de detenție severă (în beciurile Ministerului de Interne, la Rahova, la Jilava, Aiud, Râmnicu Sărat) și-a găsit sfîrșitul în închisoarea de la Jilava, unde fusese transferat pentru o nouă anchetă”, nota Petru Ioan în cartea Rădăcini transfrontaliere ale normanzilor Erica și Dimitri.

Romana, una dintre femeile familiei, a fost și ea deținută. Petru Ioan o amintește în cartea sa ca fiica a avocatului Simionescu Gheorghe-Gică, președintele PNȚ Covurlui (Galați). Era născută la 28 aprilie 1928 și a fost arestată la vîrsta de 21 de ani, la 15 august 1949, împreună cu tatăl său.

Gelu Simionescu își amintește, copil fiind la vremea aceea, că după Dictatul de la Viena din 1940 a trebuit să își părăsească casa în 24 de ore, fără a lua foarte multe. „Tata era șeful, adică comandantul Batalionului 10 Vînători de munte Sighet. Cînd a fost dat dictatul, în 48 de ore a trebuit să plecăm și am lăsat toată averea acolo. Dar în 24 de ore au apărut husarii unguri care au făcut prăpăd. Eu nu știam, că eram copil, dar mi-au spus părinții: ne-au urcat în căruțe și am trecut Prislopul. Husarii mergeau în spatele nostru, ne numeau «valahi împuțiți». Am plecat cu ce aveam pe noi și cu ce am putut pune în două căruțe de la Regiment, că tata, fiind comandant, și-a mai putut lua cîte ceva. Toți militarii au trecut Prislopul în partea astalaltă, că acolo era frontieră. Am ajuns la Botoșani și de acolo tata a fost repartizat la Deva,cu unitatea. De la Deva a fost trecut în rezervă din armată, că a luptat împotriva rușilor”.

Fapta, terenul de fotbal și prima arestare

În anul 1952, avea 14 ani. Era elev al Liceului „Costache Negruzzi” din Iași (astăzi Colegiul Național „Costache Negruzzi”), iar coleg de clasă îi era nepotul Securității din Iași, Frandis Milu. Toată lumea știa a cui nepot e, deși Frandis nu voia să se știe. Gelu Simionescu era unul dintre elevii buni și, spune el, avea tot interesul să scape de el, dat fiind și istoricul familiei. „Năpasta” venită asupra lui avusese chip, un om în carne și oase, al cărui nume nu și-l mai amintește. „Acest șef al securității m-a vînat cu ocazia reformei monetare din `52. Am fost reclamat că am cîntat, alături de alți colegi, «Trăiască Regele!» în veceul școlii”. Nu participasem și eu, dar știam cine cîntase”. La cîteva zile de la aceasta întîmplare, noaptea, a venit Securitatea și l-a ridicat pe motiv că „tăiase legăturile militare”. Cine îl turnase? A aflat după 20 de ani, cînd s-a întors în cartier, că îl turnaseră Ioneștii. O familie din spatele bisericuței din Copou, care avea trei copii și pe care, mai mititei fiind, nu îi primeau la meciurile de fotbal. Ultima dată cînd au făcut asta, „bătea mingea” cu alți prieteni, iar un fir trecea peste teren și îi deranja. L-au tăiat. În momentul acela a auzit: „Stai, că trag!”. Au încremenit. Niște bărbați, cel mai probabil de la Securitate, s-au îndreptat către ei. I-au spus că acela era un fir militar cu probleme, iar prin tăierea lui însemna că „au sabotat statul român”. I-au promis că au să vină după ei, mai pe seară, și au venit. L-au ridicat pe el, pe Lupan Alexandru și pe Hariga Ioan. Cu Lupan era vecin în Copou, iar Hariga era din Vîrfu Cîmpului. Trei copii ridicați de Securitate.

L-au băgat într-o celulă separată. Nu știa unde se află ceilalți doi colegi, iar în celula lui apăruse un bărbat despre care avea să afle mai tîrziu că era un informator al Securității. Își amintește că deținuții din lateralul celulei începuseră să bată în pereți în codul Morse de care avea să afle mai tîrziu. Îl avertizau despre identitatea bărbatului care îl trăgea de limbă. „Știu domnule, dumneata ești nevinovat, ești un copil. Bandiții ăștia, nu știu ce…, ce mai știi?” Atunci a recunoscut fără a ști despre ce era vorba. „Da, domnule, noi ascultăm posturi de radio străine”. După aceasta i-au dat drumul acasă trei zile.

 A doua arestare și morții de la Canal

„Toată clasa se uita la mine”. Securitatea venise după el la ora 9, la liceu, în timpul orei de matematică a profesorului Benone Constantinescu. Cînd au intrat în clasă, acesta i-a poftit afară pentru a-și termina ora. „Vă  rog să ieșiți afară, încă nu s-a terminat ora. După oră faceți ce vreți!” L-au luat din nou, de data aceasta l-au băgat în celulă. Urma să își petreacă următoarele opt luni la penitenciarul Iași. Anchete și bătăi, anchete și bătăi! Acesta era traiul. Mai aduseseră trei – pe Samoil, pe Lungu și pe încă unul, tot din „Negruzzi”. Cu toții făcuseră manifeste împotriva regimului. „În celulă era cumplit. Am trăit o foame permanentă. Îmi amintesc cum în foamea aceea cumplită, am simțit, o dată în toată detenția mea, miros de carne prăjită de porc. Și ce miros! În camera de anchetă, au adus o tavă pe care erau cartofi prăjiți, murături, savarine și carne prăjită de porc. Mă uitam oriunde altundeva numai nu la mîncare. Nu mi-aș fi pîrît familia pentru mîncare, chiar dacă foamea era de nedescris. «Spune-ne ce știi și poți alege ce vrei, a spus unul dintre anchetatori. » Nu i-am spus nimic și m-au băgat înapoi în celulă.

O dată pe săptămînă ieșeam la aer și la lumină, în rest numai lumina asta de bec. Ziua nu aveai voie să te culci, că venea gardianul să deschidă vizeta pentru control. Eu, copil fiind, eram obligat să car tineta (putină mică pentru colectarea materiilor fecale, n.r.) cu mizerii, ne mai scotea să spălăm pe jos sau să spălăm vasele în care ne aducea mîncare. Cînd era fasole, era minune, pentru că lingeam și resturile din găleți”.

Își amintește cum, într-o vară, i-au mutat într-o cameră cu 80-100 de paturi. În noaptea aceea, pe la 1.00, au intrat 20 de oameni, iar pînă dimineața totul era plin. Membrii PNȚ, PNL, din partidul lui Titel Petrescu. Din toate partidele. Îi aduseseră pe toți acolo. Erau și legionari, izolați de grup însă. După stingere, se făceau cursuri de geografie ori istorie: „Ne vorbeau nouă, la toți ceilalți și noi ascultam pe lîngă ei”. Experiența de la Iași, a penitenciarului, bătăilor, ori a anchetelor era o etapă pregătitoare, un tranzit către ceea ce avea să vină. Canalul. După ceva timp, relatează dînsul, l-au luat noaptea cu o mașină la Tîrgușor, lîngă Ploiești, unde era un centru de corecție pentru minori. A stat acolo vreo trei zile, după care a fost trimis la Poarta Albă, la Canal, unde a stat mai bine de un an și opt luni. „Eram separat cu încă doi despre care nu am aflat prea multe vreodată. Ni s-a spus că nu avem voie să discutăm între noi, că altfel ne duc la cărat piatră. Eu am cărat piatră cu roaba și am săpat șanțuri cam o lună. Trebuia să cărăm cîte 60 de roabe de piatră, eu nu puteam căra nici 15. După care stăteam toată ziua și spălam veceuri. Un coleg de-al meu, care spunea că nu mai poate suporta, într-o zi, a ieșit din formație și l-au împușcat, fără pic de milă.

La cantină curățam cartofi, morcovi, adică au încercat și ăia de acolo să mă protejeze cît de cît. Mi-am dat seama de asta. Nu am avut normă, dar, după o vreme, cînd vedeau ce slab și prăpădit sînt, m-au luat și m-au pus la cantină; cred că așa am supraviețuit. Mîncam ce prindeam – cartofii cruzi, șerpi prăjiți, broaște, orice. Luam și le duceam și la ceilalți. Toți eram flămînzi. Și aveam o sarcină: dimineața trebuia să scoatem morții din barăci și să-i ducem la furgonetă. Erau țepeni. Îi puneam pe o bucată de lemn, un fel de targă și îi duceam la infirmerie. Din furgonetă, mulți spun că îi aruncau în zidul Canalului, alții spun că i-ar fi îngropat, dar nu se știe unde. Eu îi duceam la furgonetă, de acolo nu mai știam”, relatează Gelu Simionescu parcă retrăind momentele acelea.

Crucea familiei

Părinții săi au fost „agățați” de Securitate pentru că tatăl său, Alexandru, a luptat alături de fratele său în Crimeea, doi ani de zile, împotriva rușilor. Era un național-țărănist, a păstrat carnetul de membru PNȚ pînă la moarte în rama unei icoane. Posturile de radio străine, ar fi fost adevăratul motiv pentru care îl dorea Securitatea. Au încercat să îl aresteze, dar nu au reușit. În schimb l-au dat afară la toate școlile din Iași. L-au trimis la țară să predea. Era profesor de matematică. A fost trimis prima dată la Bălțați, unde preda majoritatea materiilor de la clasă, în lipsa profesorilor. Mai apoi în Bucium, unde erau numai 7 oameni „acolo pe deal”. Se chinuia mult, pînă cînd a intervenit inspectorul Cireș, un vecin de al familiei. Acesta l-a adus pe profesorul Simionescu, la Liceul „Garabet Ibrăileanu”, oferindu-i catedra de matematică. A predat și la Liceul cu Program Sportiv de unde a și ieșit la pensie. Gelu Simionescu spune că tatăl său a fost unul dintre norocoșii familiei, pentru că a făcut doar cîteva zile de arest.

Mama sa, Maria, era educatoare. Și ea a fost norocoasă. „Ea a avut mare noroc. Aici la Iași exista o somitate, profesorul Dimitrie Mangeron, care a fost în comisia care a lansat primul satelit «Sputnik». A fost profesorul meu de mecanică. A fost un om de știință imens, iar ăștia de la partid l-au lăsat complet în pace. A fost printre mințile strălucite ale Iașului. Cînd a fost arestat, mama s-a dus la el, el a interveni, deși nu avea nici o preocupare politică. Prin intermediul lui tata a putut să intre in audiență la Drăghici, să mă elibereze. Alexandru Drăghici, era un mare bandit, dar era ministru de interne la București. Tata s-a dus în audiență la el cu bunica și i-a spus situația mea. Ăla a luat fișa şi le-a zis că m-au băgat pentru reeducare, să mă îndepărteze de casă, unde nu aveam o educație bună. Ai mei au zis: «Domnule, dar a stat destul! », iar el a răspuns într-un final: «O să încercăm să vă rezolvăm problema favorabil ». După o lună de zile, după ce tata şi bunica au fost în audiență la Drăghici, m-au luat de la Canal şi m-au adus la Securitate la Iași, au chemat părinții, m-au pus să dau declarație că n-am să povestesc nimic din ceea ce s-a întîmplat. Începuse și perioada asta de dezgheț, după moartea lui Stalin, fusese debarcat Drăghici, a fost dată deoparte Ana Pauker. Şi le-au spus părinților că mă pot înscrie din nou la liceu şi la facultate, că am cazier alb şi că am fost ținut în pedeapsă administrativă pentru reeducare. De asta n-am avut proces la tribunal şi nici sentință.”

S-a reînscris la liceu, a dat examenul maturității în clasa a 10-a (pe vremea aceea se făceau 10 clase și dădea un examen similar bacalaureatului la final, n.r.) scris și oral. L-au picat la rusă, pe care o detesta. A revenit în toamnă și a trecut cu „diplomă roșie” (cu notă maximă, n.r.). A intrat printre primii la Politehnică, la Facultatea de Chimie Industrială pentru că, spune el, mereu i-a plăcut chimia. „Pe vremea mea erau cîte 32-35 de candidați pe loc. Intrau numai «vîrfurile», căci trebuia să înveți cum scrie la carte. Ei bine, am intrat printre primii. Întotdeauna m-a dus capul”, spune el zîmbitor.

Inginerul analfabet

„La liceu nu am mai avut treabă cu Securitatea. Dar în facultate au fost studenți care mă întrebau de ce nu sînt UTC-ist, membru de partid, că sînt student atît de bun și nu sînt promovat în asociația studenților comuniști. Le răspundeam că n-am timp, că mie îmi place sportul, dar că am să mă înscriu, am să vin. Deci, mi-am dat seama că sînt urmărit. Însă pumnul cel mare a venit în anul II, cînd profesorul Savencu, care era profesor de chimie analitică (era un curs foarte frumos și ușor) îmi dă nota 1 la teză și 4 în oral, îmi face media 2,50 și mă «trîntește» total nejustificat. La restanță, aceeași poveste, 1 în teză și 4 la oral și sînt declarat repetent. Tata a zis: «Ce să facem? Asta este mîna Securității! Caută-ți de treabă, ai să faci și tu un an în plus de facultate și cu asta basta». Mi-am echivalat o parte din examene și mă duc din nou la examenul de chimie analitică. Eram foarte morcovit.”

Situația aceasta s-a mai repetat de încă două ori: o dată la examen, a doua oară la restanță în toamnă. Și atunci i s-a dat posibilitatea să fie reexaminat. S-au dus tatăl cu unchiul său la rectorul Simionescu, cu care nu avea nimic în comun; era o simplă potrivire de nume. Tatăl său a prezentat situația, iar rectorul a spus a schimbat comisia de examinare și astfel a trecut examenul cu nota 5, nota maximă pe sistemul rusesc de notare. „Și am scăpat!”, spune rîzînd și continuă: „M-au lăsat în pace pînă am terminat, dar la examenul de diplomă am avut iarăși probleme. Acolo am avut și eu un fel de vină, pentru că atunci cînd s-au dus la corectat au găsit că am scris cuvîntul sunt așa cum se aude, cu u și nu cu î din i. Au luat pagina și au tăiat-o în patru și au zis: «Inginer analfabet, care nu știe limba română, nu poate să susțină examenul» și mi-au respins lucrarea de diplomă. Fără să am examenul de stat luat, n-am avut dreptul să aleg o repartiție bună și am fost trimis, spre norocul meu, la Buhuși. Zic spre norocul meu pentru că la Buhuși am învățat o meserie superbă cît am stat, patru-cinci ani. Era o fabrică extraordinar de bine organizată, dotată, și acolo n-am avut probleme.” Cînd s-a întors aici, la Iași, a lucrat la țesătoria de mătase „Victoria” pentru 32 de ani, primind aceeași întrebare: „De ce nu sînteți membru de partid?” Nu a vrut sub nicio formă asta.

Își amintește cum a fost dus la Ion Iliescu, prim-secretar de partid la vremea aceea. „Sava îl chema pe ofițerul de Securitate care m-a convocat și m-a dus la prim-secretarul de partid, Ion Iliescu. Deși eu îi urăsc pe comuniști, Ion Iliescu era un om de o cultură imensă, a vorbit cu mine pe franțuzește, cunoșteam, cunosc și un pic de latină. Am stat la el în birou cam trei sferturi de oră, după care și-a chemat ofițerul de securitate și i-a zis: « Pe inginerul Simionescu îl lăsați pe funcția care este, rămîne în nomenclatorul meu, nu va putea să părăsească România niciodată, nu va putea ajunge decît la funcția care este acum, director cu calitatea ». Dar eu răspundeam cam de toate, pentru că eu am fost la fabrica „Victoria” de cînd s-a pus prima cărămidă, de la temelie pînă la inaugurare. Ceilalți directori cu care am lucrat n-au știut niciodată că eu am fost deținut politic. Și a mai zis Iliescu: « nu poate fi membru de partid! ». ” Avea să devină după plecarea lui Iliescu, „purtător de carnet roșu”. Un anume tovarăș Cora, secretar de partid la întreprindere, i-a întins carnetul într-o zi, obligîndu-l să ia parte la fiecare ședință de partid de acum înainte. Dacă refuza, l-ar fi dat afară și cine știe ce ar fi fost să mai îndure. S-a sfătuit cu tatăl său, avea o familie care avea nevoie de el, nu putea să își lase copiii fără un tată. Așa că încă o dată a ales familia, cum făcuse întreaga lui viață.

Urmări…

După Revoluție a încercat să obțină drepturi. La Penitenciarul Iași avusese loc un incendiu în care s-au pierdut o mare parte din documente. A fost fericit că totuși a găsit la arhivele SRI de la Pitești, documente cu care putea să obțină oarecare drepturi. Spune că uneori are coșmaruri îngrozitoare noaptea și se trezește cu chipul anchetatorilor, în țipete groaznice.

A suferit din cauza comuniștilor și îi urăște de moarte. Spune că lucrări precum canalul Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărășanul, Salva-Vișeu nu sînt ale societății comuniste, ci sînt munca foștilor deținuți politici, care au fost luați și exploatați degeaba. Au murit mulți, dar au mai rămas cîțiva care istorisesc un timp apus, barbar, care nu a iertat pe nimeni.