Strămoșii benzii desenate, numită „a noua artă”, s-au născut în Elveția anului 1827. Un profesor, pe numele său Rodolphe Töpffer, a inventat ceea ce el numea „literatură în stampe” – un ansamblu de imagini care spunea o poveste, pentru prima dată, cu mai mult accent pe text decît pe imagini. Banda desenată (BD) este, conform Istoriei benzii desenate românești (1891-2010) de Alexandru Ciubotariu și Dodo Niță, o povestire ilustrată a cărei acțiune se întinde în cîteva casete sau pagini, în care personajele se exprimă, adesea, în „baloane”. În România, istoria BD a început cu pași timizi la finele secolului al XIX-lea. În timp, viața sutelor de personaje din casetele colorate a fost dictată de fiecare regim politic, iar artiștii au cucerit cititori de toate vîrstele.
În România, „poveștile în imagini” au apărut spre finalul secolului al XIX-lea, în prima revistă pentru copii, „Amicul Copiilor”. Aflată sub îngrijirea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, publicația avea o influență germană. Pe lîngă scrierile de Creangă sau de Eminescu, în „Amicul Copiilor” apăreau, uneori, și două-patru pagini de benzi desenate austriece și germane. Un editorial din 1894 dezvăluie că directorii au creat revista fiind mîhniți de situația copiilor români care, în lipsa literaturii specifice vîrstei în limba maternă, erau „siliți […] să citească vr’un ziar politic cu descrierea crimelor și romanțelor sale”. Publicația s-a bucurat de un succes al vremii (800 de familii se abonaseră), însă a avut o existență scurtă, ca multe dintre publicațiile pentru copii. Aceasta și-a oprit apariția în 1895, la doar patru ani de la primul număr.
Primele „casete” românești
Anul următor, apare „Revista Copiilor”, editată de Theodor Speranția, discipol al lui Hasdeu și fost colaborator la „Amicul Copiilor”. Aici apar pentru prima dată benzi desenate românești: „Pisica spelată” și „Măseaua babei”, create de Constantin Jiquidi. Caricaturistul ieșean a introdus formatul cu patru sau șase casete și text dedesubt (uneori în versuri), care a fost păstrat în banda desenată românească timp de aproape 50 de ani. Jiquidi moare la doar 34 de ani, iar I. L. Caragiale îl descrie ca un „dibaci desenator”, care „nu s-a știut în viața lui exploata”.
La începutul secolului al XX-lea, publicistica românească pentru copii a fost marcată de „Revista Copiilor și a Tinerimei”, editată, din 1913, de Constantin Costa-Foru, jurnalist și avocat, fiul primului rector al Universității din București. După trei ani de întrerupere a apariției, în timpul războiului, din 1919 revista îl are ca redactor artistic pe Marin Iorda. Acesta a desenat coperți, ilustrații, dar și „pagini hazlii”, de fapt, benzi desenate publicate la mijlocul revistei. Contextul politic, însă, a dus la încetarea apariției paginilor pentru copii. Costa-Foru este exclus din Sindicatul Ziariștilor după ce a editat o broșură care critica interzicerea Partidului Comunist Român și arestarea membrilor acestuia. Revista dispare în 1925, odată cu retragerea din viața publică a celui care a creat-o.
Istoria ajunge în benzile desenate
Primul Război Mondial aduce în paginile revistelor pentru copii banda desenată istorică, „o operă literar-artistică (ca și romanul sau filmul istoric) care are acțiunea plasată pe un fundal istoric și care narează evenimente și animă personaje reale sau imaginare”, după definiția dată de Dodo Niță în articolul „Istoria benzii desenate românești” din revista Historia Special, nr. 33/2020. Astfel, în 1918, apare „Mingea buclucașă”, o bandă cu șase chenare desenate și șase strofe. Aceasta ilustrează peripeția unor elevi care sparg cu o minge damigeana soldaților nemți ce le-au invadat școala. Caracterul de BD istorică este atribuit mai degrabă retrospectiv: la momentul publicării, era o lucrare de actualitate, însă în prezent reflectă realitatea unui moment istoric.
Perioada interbelică a fost una de revenire economică și, concomitent, de creștere demografică. Dacă înainte de război revistele pentru copii erau editate de intelectuali, după 1918, patronii din presă creează și publicații pentru cei mici. Bună parte din universul desenat pentru copii al vremii s-a desfășurat în cele două mari publicații aflate într-un „război” derivat din confruntarea ziarelor-mamă de care apațineau: „Dimineața Copiilor”, supliment al ziarului de centru-stînga „Dimineața” și „Universul Copiilor”, suplimentul celui mai citit ziar al vremiii, „Universul”, de centru-dreapta.
„Haplea nu e Haplea”
„Dimineața Copiilor” a apărut în februarie 1924. Avea 16 pagini, dintre care două erau colorate, și era bogat ilustrată de Marin Iorda. Din al doilea număr, copiii l-au întîlnit pe Haplea, cel mai cunoscut personaj de benzi desenate din România. În articolul „Nemuritorul Haplea în benzile desenate interbelice”, publicat pe historia.ro, Dodo Niță, istoric al benzii desenate românești, descrie personajul ca fiind „prototipul românului obișnuit, în egală măsură naiv și «dăștept», fraier și șmecher, fricos și curajos. Și astăzi, după aproape o sută de ani de la nașterea sa, îl întîlnim în fiecare zi pe stradă și chiar îl vedem în oglindă, atunci cînd sîntem sinceri cu noi înșine”. Poveștile cu Haplea, desenate de Iorda după scenariile lui Nicolae Batzaria (care se semna Moș Nae), directorul „Dimineții Copiilor”, aveau să continue în numeroase episoade („Vaca lui Haplea”, „Ochelarii lui Haplea”, „Haplea nu e Haplea”, „Doctor Haplea” și multe altele). Cei doi autori nu și-au disputat niciodată personajul, așa cum s-ar fi întîmplat în alte țări iubitoare de BD. Din contră, ambii au continuat să creeze, separat, povești cu personajul. În 1927, Marin Iorda a realizat primul film de animație cu Haplea, cel mai vechi păstrat la Arhiva Națională a Filmelor. Apariția revistei pentru copii a fost oprită, însă, în 1938, cînd guvernul Goga-Cuza a desființat întregul grup de presă „Adevărul-Dimineața”.
Din 1925, ziarul „Universul” editează „Universul Copiilor”, în concurență directă cu „Dimineața Copiilor”. Revista avea benzi desenate în cele două pagini de la mijloc, dar și pe ultima copertă. Din 1926, timp de aproape două decenii, pictorul Pascal M. Rădulescu (care se semna Pascal) va ilustra atît coperțile revistei, cît și numeroase benzi desenate. Pascal creează, alături de Teodor Castrișanu, două personaje de marcă pentru BD interbelică, Tudorică și Andrei. În 1936, Nicolae Batzaria pleacă de la „Dimineața Copiilor” și devine directorul revistei adversare, unde publică romane în foileton și continuă peripețiile lui Haplea, dar nu numai (publică „Isprăvile lui Stan și Bran”, „Marea nenorocire a lui Haplea”, „Peripețiile lui Jar-Voevod”). În anii următori, tirajul săptămînal al suplimentului pentru copii crește, de la 13.000 în 1937, la 15.905 în 1938.
Tudorică și Andrei versus bolșevicii
Din 1942, intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial ajunge și în paginile publicațiilor pentru copii. Prețul crește de la 5 la 8 lei, iar Moș Nae scrie povești de război. Coperțile devin adevărate tablouri care ilustrează realitatea frontului: apar soldați, tancuri și mesaje de mulțumire. Evenimentul e marcat și în BD. Nicolae Corbeanu descrie, în „Amintirile unui laș”, serialul de benzi desenate „Tudorică și Andrei în război”: „Era vorba acolo de doi copii ajunși din greșeală pe frontul de Est, care făceau tot felul de năzbîtii, una mai năstrușnică decît alta jucîndu-le feste <<bolșevicilor>> și ajutînd, după puterile lor, armata română. Pe cît de isteți și curajoși erau acei doi copii, pe atît de nătîngi rușii”. Între 1939 și 1948, numeroase publicații pentru copii („Curentul pentru copii și tineret”, „Timpul Familiei”, „Graiul Copiilor”, „Ziarul Copiilor”, „Covorul Fermecat”) au adus culoare vieților celor mici, marcînd o perioadă prolifică pentru dezvoltarea benzilor desenate românești, în ciuda vieții scurte a revistelor.
Dacă influența politică nu a fost îndeajuns de directă în timpul războiului, ea a devenit cu atît mai concretă din 1948, anul care marchează sfîrșitul „vîrstei de aur” a benzii desenate românești. De pe 1 martie, „Universul Copiilor” se transformă într-o revistă bolșevică, ilustrațiile sînt desenate în stil sovietic de Vladimir Crivăț, iar poeziile sînt traduceri rusești sau proletcultiste. Nicolae Corbeanu relatează și acest episod în volumul amintit anterior: „[…] în afară de titlu, nu mai avea nimic în comun cu revista mea preferată. De la un număr la altul, personajele și desenele familiare mie dispăruseră, fiind înlocuite cu altele străine și antipatice. Ceea ce era mai grav, se schimbase complet tonul. Era un ton nou, apodictic, moralizator, mieros și, totodată, amenințător ce nu-mi plăcea deloc”. Toate editurile particulare au dispărut, în urma naționalizării.
Propaganda pentru cel mai… mic public
Cea mai marcantă perioadă din viața benzii desenate românești este, cu siguranță, epoca socialistă. Propaganda politică s-a manifestat în BD mult mai fervent decît pînă atunci, la fel ca în toate celelalte forme de exprimare artistică. Intervin cenzura și impunerea unor subiecte care să servească linia partidului. Benzile desenate au un nou rol: „să-i amăgească pe tinerii cititori de binefacerile noului regim, să rescrie istoria recentă sau mai îndepărtată a poporului nostru și să-i motiveze pe elevii mai puțin silitori, prin exemplul unei întregi galerii de personaje negative, nedemne de cravata roșie de pionier”, după cum e introdus capitolul BD-ului în socialism în Istoria benzii desenate românești (1891-2010), de Alexandru Ciubotariu și Dodo Niță.
Din 1947, apar revistele pentru copii „Licurici”, „Pogonici” și „Pionierul”. Prima dintre acestea era un săptămînal de 16 pagini care avea ca scop „să-i familiarizeze pe copii cu vremurile noi, să-i antreneze în fel de fel de acțiuni obștești”. În paginile publicației apăreau povești precum „Minunatele aventuri a doi copii năstrușnici” sau „Oanță și Răducu pleacă într-o călătorie în jurul lumii”, în care personajele pleacă în Iugoslavia, „să dreagă ce-au sfărîmat fasciștii”. În 1953, după moartea lui Stalin, „Licurici” devine „Cravata Roșie”, o revistă pentru pionieri și școlar editată de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Muncitoresc. Cel mai longeviv serial al revistei, „Din întîmplările lui Truță și Fănuță”, desenat de celebrul Burschi, se termină în 1959, fiindcă personajele au terminat pionieria și „utemiști vor fi de-acum”.
Pînă în 1967, subiectele abordate au fost puternic infuzate de ideologie. Mai apoi, schimbarea conducătorului și a abordării politice a adus cu sine și schimbări de coordonate în publicațiile pentru copii, însă scopurile au rămas aceleași. Concluziile tezei de doctorat „Ideologie, propagandă şi manipulare în revistele pentru copii din România” semnată de Ana Enescu ilustrează rolul propagandistic avut de revistele pentru cei mici: „Regimul comunist din România s-a folosit de revistele pentru copii, sub aparenţa unor inocente texte literare destinate celor mici, pentru a manipula şi a falsifica o realitate. Omul nou nu era doar o construcţie intelectuală, un prototip, ci el trebuia multiplicat pînă la extinderea la nivelul întregii populaţii. Demersul de formare a omului nou nu a reuşit peste tot, dar amprenta acestor încercări a rămas în mintea celor care au intrat în contact cu ideile regimului. Prin repetiţie, săptămînă de săptămînă, propaganda urmărea să imprime în minţile copiilor anumite stereotipii, îndoctrinarea făcîndu-se ca şi în cazul adulţilor, căci temele articolelor din reviste sînt marile teme propagandistice”.
Gloria benzii desenate socialiste
La doi ani după venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, „Cravata Roșie” și o altă publicație pentru copii, „Scînteia Pionierului”, dispar și sînt înlocuite de una dintre cele mai cunoscute reviste din perioada socialistă: „Cutezătorii”. Conținutul său evident propagandistic este anunțat încă din editorialul primului număr: „În paginile revistei, vă va întîmpina freamătul acestor zile istorice, cînd poporul nostru, condus cu înțelepciune de către Partidul Comunist Român, făurește o țară tot mai frumoasă și mai bogată, stăpînă pe destinele sale”. Ion Manolescu remarcă în textul „«Cutezătorii»- propagandă și divertisment” din cadrul volumului În căutarea comunismului pierdut strategia folosită de partidul unic: „printr-o combinație abilă de divertisment și îndoctrinare livrată la «locul de studiu», autoritățile comuniste difuzează publicului tînăr […] largi segmente de propagandă politică desenată, menite să creeze, să fixeze și apoi să întrețină rutina credinței într-un sistem autointitulat «infailibil»”.
În trecerea de la doctrina proletariatului fără granițe către cea naționalistă, autorii de BD abordează tot mai des subiecte istorice, iar revista „Cutezătorii” devine principalul vector de transmitere a poveștilor desenate care spun istoria conducătorilor români agreați de partid (Burebista, Decebal, Basarab I, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și alții). În această perioadă s-a lansat o întreagă generație de desenatori BD români care au publicat adevărate opere de artă în ce privește reprezentarea grafică, chiar dacă subiectele erau adesea exagerate, dictate de interesele partidului: Puiu Manu, Albin Stănescu, Livia Rusz, Valentin Tănase, Sandu Florea (primul artist care realizează și bandă desenată western în spațiul românesc).
„Pif”, niciodată mototolită
În aceeași perioadă de „glorie” a revistei „Cutezătorii”, apare în România revista franțuzească „Pif Gadget”, unica publicație străină pentru copii care pătrunde în spațiul socialist românesc. Personajele sale (cățelul cu alură de burghez, Pif, și „antagonistul” său, motanul Hercule cu instincte mai poznașe), culorile, dar și „gadgetul” (o jucărie) care însoțea fiecare număr au fermecat o întreagă generație. Despre obsesia copiilor din epocă pentru „Pif” povestește pe larg Ioan Stanomir în volumul Camera obscură. Vis, imaginație și bandă desenată: „Pentru mine, ca și pentru o întreagă generaţie căreia îi aparţin, poarta din zid, deschizînd drumul către un teritoriu al libertății, înseamnă banda desenată și poartă un nume – «Pif Gadget». […] Adorată și venerată, ca un obiect de cult, «Pif» era inevitabil traficată ca o monedă forte a copilăriei, iar cei ce o posedau în cantităţi semnificative erau înconjuraţi de aura unei legende urbane. Iubită cu patimă, jinduită și invocată obsesiv, ea nu era niciodată mototolită spre a servi ca armă în luptele dintre colegii de clasă. Fără a ști, cei ce refuzau maltratarea revistei făceau o opţiune deliberată între sistemele ideologice – doar «Cutezătorii», modesta clonă comunistă, putea fi redusă la postura modestă de buzdugan modern. Pentru cealaltă revistă era rezervată doar afecţiunea pe care o asociezi unui miracol ce-ți intră în viată spre a nu mai ieși”.
Înfrățire româno-franceză
Deși se aflau, cel puțin în imaginarul colectiv al copiilor, într-o oarecare competiție, cele două publicații-vedetă ale vremii au colaborat într-un mod fără precedent, la vremea respectivă, la nivel mondial. În 1969, redactorul de la „Cutezătorii”, Mihai Negulescu, merge la Paris și stabilește o colaborare cu José Cabrero Arnal, desenatorul lui Pif. La scurt timp, în 1970, s-a lansat primul concurs de benzi desenate pentru cititori, care a stîrnit o adevărată frenezie între copii: peste 4.000 de planșe au fost trimise redacției. Concursurile au continuat de-a lungul anilor în „Cutezătorii”, ceea ce a creat o nouă generație de creatori de benzi desenate, cu toții pasionați de aventurile lui Pif și de măiestria cu care artiști precum Puiu Manu sau Sandu Florea ilustrau deja povești din istoria României. Dintre copiii deveniți artiști BD, poate cel mai îndrăgostit de Pif este Mircea Arapu, care povestește într-un interviu cum, la doar patru ani, pornise spre Gara de Nord ca să ajungă în Paris, să-și întîlnească eroii. În 1978, acesta emigrează în Franța și ajunge, pînă la urmă, să îl deseneze și pe Pif.
Relația benzii desenate românești cu cea franceză a reprezentat o adevărată șansă, un colac de salvare pentru manifestările celei de-a noua arte în România socialistă. Nu numai că cititorii români au dezvoltat o pasiune profundă pentru revistele „Pif”, dar, după anii ‘70, revista se susține tocmai relațiilor stabilite cu blocul estic. „Chiar revista «Pif» însăși a fost tipărită în România pentru o perioadă îndelungată, fără însă a crea o școală de desenatori ori scenariști. Mai mult, din 1982 au fost interzise importurile în România, ceea ce a sărăcit și mai mult consumul autohton de bandă desenată”, precizează Gelu Teampău în lucrarea sa, Mit și bandă desenată.
Jos BD, sus Ceaușescu
Ultimul deceniu al epocii comuniste întunecă tot mai mult universul benzii desenate românești, care devine tot mai infuzat de scopurile propagandistice de partid și, inevitabil, de cultul personalității dictatorului. „La numerele din «Cutezătorii» care apar în anii ’80, pragurile de îndoctrinare glisează dinspre propaganda comunistă spre cultul personalității conducătorului și dinspre divertismentul divers ilustrat (fie el și tezist) către citarea maniacală a modelului unic (sau dual): Nicolae sau/şi Elena Ceaușescu. Schimbarea de orientare a revistei se observă nu numai în modificarea conținutului iconic al coperţilor (pentru anul 1989, de exemplu, ele cuprind, printre altele: pe Nicolae și Elena Ceaușescu cu mai mulți copii întruchipînd Anul Nou; pe Ceaușescu înfăşurat în brasarda tricoloră cu stema republicii și cu sceptrul în mînă; […]), ci și în distribuția informaţiei în pagină: dacă, la numărul 1 (1967), existau cîteva paragrafe dedicate Partidului (dintr-un total de 16 pagini), la numărul 48 (antepenultimul, din 30 noiembrie 1989), din cele 12 pagini ale revistei, 12 sînt dedicate lui Nicolae și Elenei Ceauşescu”, descrie Ion Manolescu în textul amintit anterior.
Fuga de realitate
În acest context, a devenit popular escapismul prin intermediul poveștilor tot mai îndepărtate de realitatea cenușie a copilăriei în socialism. Întîi, au fost poveștile haiducești, o invenție românească inspirată din benzile desenate western. Refugiul îl constituie, însă, genul științifico-fantastic, „adesea genul ideal pentru a păcăli cenzura” (Didier Savard în „Europa benzilor desenate”, de Dodo Niță). S-a creat, astfel, la Craiova, un pasionat nucleu al benzii desenate SF, care editează mai multe publicații de nișă: „Orion”, „Argonaut” (supliment SF al revistei ieșene „Convorbiri literare”), „Almanahul Anticipația”. În a doua jumătate a anilor `80, instituțiile culturale aveau ca „sarcină de partid” auto-finanțarea, iar soluția pe care multe dintre acestea au găsit-o a fost editarea unor suplimente (reviste, almanahuri). Astfel, la Craiova, din colaborarea dintre Viorel Pîrligras, Mircea Duțescu (director la Teatrul Liric) și Dragoș Vasilescu, s-a născut revista „Orion”, printre primele care se adresau mai ales tinerilor și adulților. Deși a apărut sub formula „supliment de literatură științifico-fantastică la caietul program editat de Teatrul Liric Craiova cu concursul cenaclului SF Victor Anestin”, tirajul era unul impresionant, mai ales pentru acea perioadă: 150.000 de exemplare, conform volumului Paradigmele paraliteraturii de Dodo Niță.
Odată cu Revoluția, s-au desființat revistele de benzi desenate care mai rezistaseră pînă în `89. Au apărut, în schimb, cîteva publicații particulare, cel mai des, suplimente ale unor ziare, care publicau BD. De exemplu, între 1993 și 1999, a existat „Mini Azi”, supliment al ziarului „Azi”. Pentru bedefili, revista a reprezentat atît o rampă de lansare pentru noii creatori, cît și un spațiu de popularizare a celor deja consacrați. Fiind una dintre puținele publicații care au și plătit creația de benzi desenate, a reprezentat o încurajare pentru pasionați. Mai tîrziu, pe măsură ce tot mai mulți aveau acces la internet, au început să apară benzi desenate și în mediul online, mai ales sub formă de „webcomics” (desene mai scurte, publicate, de exemplu, pe Facebook sau pe bloguri proprii). În aceeași perioadă (2000-2010), au fost populare și „fanzinele”, publicații neprofesioniste create de fanii unui fenomen cultural, cu tiraje foarte mici. Totuși, niciuna dintre aceste forme nu puteau susține potențiale cariere de artiști BD: cei mai mulți s-au reorientat către alte domenii (de obicei, tot în domenii creative, deși există și interesante excepții), însă alții nu au renunțat și au continuat să publice BD în străinătate.
Resuscitarea, cu pași mici
„Eu cred că sîntem într-o fază de creștere a BD românești, iar, ca alternativă, lucru care nu se putea întîmpla în comunism, autorii care nu pot să publice în România, din diverse motive, pot publica în străinătate. Există o generație întreagă de autori care locuiesc în România și publică în Franța, în Statele Unite: frații Popescu, surorile Surducan, Victor Drujiniu, Cristian Păcurariu. Ei publică în străinătate și sînt mulțumiți de ceea ce fac”, explică Dodo Niță, știut de orice bedefil român ca „enciclopedia umană” a domeniului.
Chiar dacă a noua artă e mult mai nișată decît celelalte, evoluția este una pozitivă. „În ultimii ani, instituțiile culturale din România chiar acordă un interes benzii desenate. Cea mai importantă instituție în acest sens este Muzeul Județean de Istorie din Brașov. Cei de acolo organizează un festival de benzi desenate istorice (din 2018, n.r.) , care, în ultimii ani, a devenit internațional. Au loc concursuri de BD, atît pentru copii, cît și pentru adulți: lucrările premiate sînt răsplătite și financiar, dar sînt expuse și în alte orașe din țară și din străinătate. Ei editează și un catalog, atît digital, cît și tipărit, în care sînt publicate toate BD trimise la concurs. E un lucru absolut extraordinar pentru promovarea benzii desenate românești”, a completat acesta.
Mai mult, din 2010, cînd Editura Art a publicat Persepolis, un roman grafic despre povestea unei fete iraniene, tot mai multe edituri din România au avut curajul să publice BD. În învățămîntul universitar, interesul pentru studiul benzii desenate a crescut în ultimii ani, însă oportunitățile de profesionalizare sînt restrînse. În prezent, există un singur program de master, „Bandă desenată și desen animat”, la Universitatea de Arte și Design din Cluj-Napoca.
Niciun comentariu