Ion Druță, un amestec de admirație și controversă

„Cum sunt ei, moldovenii, n-au apucat bine să iasă din sat, că oamenilor a și început, în taină, să li se facă dor de casă. Așa ni-e zodia și de cîte ori va fi să se schimbe vremea, de atîtea ori ne vor durea rădăcinile”, scrie Ion Druță în romanul Frunze de dor. Într-o lume aflată într-un continuu circuit, în care tradițiile se întîlnesc cu modernitatea, el a reușit să devină o punte între trecut și prezent. Criticii literari l-au numit „omul cu cele mai multe doruri”. Este una dintre cele mai importante și controversate personalități ale literaturii basarabene și române contemporane.

Scriitorul și dramaturgul Ion Druță s-a născut la data de 3 septembrie 1928, în satul Horodiște, județul interbelic Soroca, din Regatul României (în prezent în raionul Dondușeni, din Republica Moldova). Poveștile lui s-au născut din tradiția și istoria bogată a regiunii sale natale, de unde izvorăsc numeroasele lui doruri și nostalgii. A descris inegalabil frumusețea și autenticitatea satului moldovenesc. Personajele operelor sale reprezintă arhetipuri ale țăranilor moldoveni din perioada interbelică, dar care se regăsesc și astăzi prin satele din Basarabia. Cînd citești opera lui Druță te simți de parcă ai sta la sfat cu un bunel înțelept. El reflectă realitatea într-un mod simplu și firesc. Prin lucrările sale, precum Păsările tinereții noastre, Frunze de dor, Povara bunătății noastre, Clopotnița și multe altele, Druță a reușit să capteze esența existenței umane, explorînd în profunzime sufletul oamenilor săi și dorințele lor de a găsi sensul vieții, într-o lume în continuă schimbare. Oglindește prin destinele personajelor sale drama unui întreg popor.

Figura lui, însă, este caracterizată de un amestec de admirație și controversă. Pe de o parte, este recunoscut pentru modul în care a surprins esența și complexitatea experienței umane din Basarabia și, mai larg, din spațiul românesc. Pe de altă parte, poziția sa în ceea ce privește „moldovenismul” a alimentat și mai mult controversele. Pledînd pentru ideea unei identități moldovenești distincte, Druță a intrat într-un conflict de opinii cu cei care susțineau o abordare mai largă a identității românești comune. Această poziție i-a adus atît susținători fideli, care au apreciat încercările sale de a promova identitatea culturală a Moldovei, cît și critici care au văzut în discursurile sale o perspectivă limitată. Cine a fost, totuși, Druță? Un portretist al peisajului rural sau un militant pasionat pentru cultura moldovenească?

La Horodiște, la vatră

Baștina lui Ion Druță păstrează caracterul său rural tradițional, cu case modeste, înconjurate de grădini și livezi. În ciuda dezvoltării urbane și a tendinței de modernizare care a afectat multe zone rurale din Moldova, Horodiște a reușit să-și mențină o parte din farmecul autentic și atmosfera liniștită a satului moldovenesc. Pe ulițe mai poți întîlni elemente descrise în operele scriitorului care și-au păstrat farmecul de odinioară. Fîntîna de lîngă „Biserica albă”, care, de fapt, este albastră, parcă nici nu a fost observată de timp. Cîteva plăcuțe marchează străzile care poartă numele scriitorului.

Cu toate că satul Horodiște apare în numeroase scrieri ale lui Ion Druță, autorul nu a locuit aici decât 11 ani. Ulterior, familia lui s-a mutat în satul Ghica-Vodă (astăzi, Miciurin, raionul Drochia). Horodiște a rămas, totuși, locul copilăriei lui Druță, pe care îl descrie cu afecțiune în operele sale.

Astăzi, la Horodiște nu a mai rămas nimic din casa scriitorului. Lotul casei a fost achiziționat de Eva Pumnea, directoarea Casei de Cultură din localitate. Ea povestește că atunci cînd Ion Druță împlinea 50 de ani și era la Moscova, autoritățile sovietice din Chișinău au vrut să-i vîndă casa. Aceasta fusese cumpărată și demolată de către oameni care nu i-au recunoscut valoarea culturală. Ea a cumpărat de la ei terenul pentru a păstra memoria lui Ion Druță. Plănuia să construiască un muzeu, dar din cauza lipsei de fonduri, acest vis rămîne neîmplinit. În schimb, la Casa de Cultură există cîteva spații dedicate maestrului, cu fotografii și scrieri rare. În 1978, Grigore Vieru, Ion Vatamanu și Pavel Balmuș au vizitat Horodiște pentru a vedea casa lui Druță. Aceasta fusese deja demolată și rămăsese doar un teren gol. Întorși la Chișinău, Ion Vatamanu a scris o poezie: „La Horodiște, la vatră, Doamne, nici să presupui. /Au scos casa de vînzare, casa scriitorului. /Noi voiam o amintire. Ei amintirea ne-au vîndut. /Patru geamuri, un prăsad, baștina ce l-a născut.”

La școala din localitate se află o cameră muzeu care găzduiește numeroase imagini cu Ion Druță alături de săteni, familie și colegi scriitori. Pe pereții muzeului pot fi văzute scrieri în grafie chirilică ce conțin opinii ale criticilor literari despre opera lui Ion Druță. În centrul atenției se află un portret mare al scriitorului, realizat de pictorul Igor Vieru.

„Ion Druță a purtat mereu un dor în suflet. Deși opera sa a generat opinii critice contradictorii, el a lăsat în urmă un testament care exprimă valorile sale. În ciuda diversității de opinii și a polemicii legate de scrierile sale, esența operei lui Druță este unică, fiind singurul autor care a explorat atît dogmatica religiei, cît și valorile naționale și personale ale poporului nostru. În opera Casa Mare pune accent pe tradiție, în Clopotnița explorează dogmatica, iar în Horodiște descrie copilăria și valorile satului. O mare tristețe pentru mine este faptul că muzeul, deschis la inițiativa Uniunii Scriitorilor, nu este înregistrat în Registrul patrimoniului cultural”, susține Ana Rotaru, profesoară de limbă și literatură română în Gimnaziul „Vasile Gangal” din Horodişte.

În cartea Druțiana, editată în anul 1990, Pavel al lui Iacob Harabagiu, primul profesor al lui Ion Druță, scrie un text intitulat „Am fost dascălul lui Ion Druță”: „[…] Eu am fost dascălul lui Ionică Druță din 1934 pînă în 1939 (în clasele primare). Ionică era unul dintre elevii cei mai buni, harnic, foarte isteț. La jocurile noastre de la recreații sau la orele de educație fizică era cel mai ager. Știa să se descurce în toate problemele jocului și-i cam păcălea pe ceilalți mai mari. La carte era bun, mai ales la compuneri libere date pe acasă. Știa să povestească din viața lui, viața pe care o ducea și cînd mergea la bunica la Slobozia. Și-acum îmi amintesc o problemă, cum s-a descurcat el cu niște bostani, pe care-i dădea din deal la vale. Îmi amintesc că a scris chiar o lucrare liberă despre asta…În anul 1937, a murit patriarhul României, Miron Cristea. Și cum e obiceiul și azi, și înainte se comunica prin școli de moartea unor oameni mari. Atunci le-am povestit și eu despre Miron Cristea, să știe și copiii. Ionică, peste noapte, acasă, a făcut o poezie cu titlul «La moartea lui Miron Cristea». Nu mi-a dat-o mie s-o citesc. Da’ copiii, aflînd de la el, mi-au spus. Ia adă-o, măi, încoace s-o văd. Mi-a dat-o. M-am dus în cancelarie, am arătat-o și la ceilalți învățători… Și-mi pare rău că n-am păstrat-o. Cred că n-o are nici el. Și m-am gîndit atunci că poate să aibă un viitor acest copil…”

Arhetip al sufletului moldovenesc

Într-un interviu acordat moldova.europalibera.org, Vladimir Beșleagă își amintește că, în anul 1953, pe vreme cînd era student, a fost publicat primul volum de schiţe şi nuvele al lui Ion Druță, La noi în sat. Atunci, profesorul lor, Vasile Coroban, a venit în amfiteatru cu cartea recent apărută, spunîndu-le că în sfîrșit a apărut un scriitor adevărat.

Operele lui Ion Druță, adunate în volume – Frunze de dor, Balade din cîmpie, Ultima lună de toamnă, Povara bunătății noastre, Clopotnița, Horodiște, Întoarcerea țărînii în pămînt, Biserica albă, Toiagul păstoriei – face parte din „fondul de aur” al literaturii naționale contemporane.

Druță a reușit să dea voce unei lumi rurale plină de farmec și autenticitate, surprinzînd aspecte ale vieții cotidiene, ale relațiilor umane și ale valorilor ancestrale. Pe 28 septembrie 2023, la moartea scriitorului, președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, scria: „Ion Druță a fost mesagerul Moldovei în lume, atunci cînd limba și cultura noastră erau prigonite la ele acasă. A luptat pentru limbă și alfabet încă din anii ’60. A descris satul moldovenesc, satul drag inimilor noastre, ca nimeni altul. Ion Druță a adus prin cărțile sale multă dragoste pentru valorile morale ale neamului nostru, pentru viața și munca țăranilor, pentru limba noastră vie și bogată.”

Opera lui Druță se caracterizează printr-o atenție deosebită acordată detaliilor, prin sensibilitatea cu care își construiește personajele și prin profunda înțelegere a satului tradițional. Lingvistul român Eugen Coșeriu, a afirmat: „Acolo, în Moldova, toate au pornit de la Frunze de dor”.

Apărut în anul 1957, deși terminat și prezentat pentru tipărire doi ani mai devreme, Frunze de dor este primul roman al lui Ion Druță. Una dintre trăsăturile definitorii ale acestei opere este modul în care autorul își conturează personajele și le plasează în situații ce le pun în valoare caracterul. Fie că este vorba de iubire, devotament față de familie sau lupta pentru supraviețuire, personajele lui Druță se confruntă cu provocări ce le dezvăluie adevărata esență. „Scriitorul impune, autoritar, formula narativă lirico-simbolică, afirmîndu-se pe linia tradiţiei lui Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu. În primele nuvele şi în lucrarea de mari proporţii Frunze de dor (1957), dar şi mai tîrziu, cu deosebire în romanul Clopotniţa (1972), cea mai importantă scriere a sa, Ion Druţă cultivă aproape fără excepţie un principiu baladesc, naraţiunea fiind intens colorată de atitudinea emoţională, de ataşamentul simpatetic faţă de eroi. Autorul şi personajele pe care le creează constituie o unitate plasmatică, actul identificării absolute făcînd dovada apartenenţei la un univers autarhic”, susține academicianul Mihai Cimpoi.

Pe lîngă personajele sale bine conturate, Ion Druță își îmbogățește povestirile cu descrieri pitorești ale peisajelor rurale moldovenești și ale tradițiilor locale. Atmosfera creată este una autentică, captînd esența vieții rurale într-o manieră sensibilă și plină de emoție.

Despre Povara bunătății noastre (1963), eseistul român Adrian Marino, precizează: „Aveam în faţa mea un talent nativ, foarte apropiat de izvoarele inspiraţiei sale: Moldova, pămîntul natal, etica tradiţională ţărănească, o anume religiozitate cosmică. Răspundea în fraze simple, gîndite, care exprimau convingeri profunde, într-o limbă moale nemaiauzită din copilărie. Nimic artificial, nimic simulat, nimic crispat. … Ni se comunica totuşi o experienţă umană esenţială, faţă de care toate estetismele şi formalismele din lume pălesc.”

În Clopotnița, roman scris în 1972, la Moscova, Druță prezintă un episod cu adevărat tragic pentru poporul nostru, și anume arderea clopotniței lui Ștefan cel Mare din satul Căpriana. Romanul este apreciat pentru modul în care reușește să ilustreze aspecte esențiale ale culturii moldovenești și să ofere o perspectivă autentică asupra valorilor și tradițiilor acestui spațiu. „Clopotniţa nu e doar o construcţie medievală de cult sechestrată de autorităţi şi arsă, chipurile, de fulger. Împreună cu Hronicul, ea este imaginea metaforică a istoriei şi a credinţei noastre denaturate şi umilite de aceleaşi oficialităţi. Iar întrebarea fundamentală: Unde ai fost în seara cînd ardea Clopotniţa? va fi, din păcate, actuală încă pentru multe generaţii înainte. Această proză a lui Ion Druţă era ea însăşi ca o bătaie de clopot revărsîndu-se din lăcaşul ameninţat de flăcări. Un dangăt-avertizare care trebuia să ajungă (şi a ajuns!) mai ales la conştiinţa tinerilor”, subliniază crtiticul literar Eugen Lungu.

Adunate împreună, operele lui Ion Druță surprind esența sufletului moldovenesc prin abordarea temelor profunde precum identitatea, dragostea, dorul de casă și lupta pentru păstrarea valorilor și obiceiurilor străvechi în fața schimbărilor moderne.

Opinii contradictorii

Ion Druţă este scriitorul care a avut curajul de a propune, în 1965, la congresul Uniunii Scriitorilor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), revenirea la alfabetul latin. „Pentru o limbă cu rădăcinile latine ar fi firesc să treacă la alfabetul latin,” susținea scriitorul în discursul său. În anii ’90, Ion Druţă s-a aflat în fruntea mişcării de redeşteptare naţională. În 1989, la Marea Adunare Națională din 27 august, a condamnat tratatul Ribbentrop – Molotov: „ (…) din nefericire, bătrîna noastră Basarabie figurează şi ea ca un ultim punct al acestor anexe, ca un acord final, funebru, al înţelegerii dintre Stalin şi Hitler. Ca urmare a acestor înţelegeri, frumosul trup al vechii noastre aşezări a fost tăiat în trei bucăţi, tăiat rămîne pînă astăzi.”

Ivan Bodiul, prim-secretarul partidului comunist din RSSM, considerat un adversar puternic al naționalismului românesc din Basarabia, l-a făcut pe scriitorul Frunzelor de dor un dușman personal. Din acest motiv, autorul s-a stabilit la Moscova în 1969, unde, într-un mediu mai tolerant al capitalei imperiului, și-a cîștigat notorietatea rapidă, devenind un reprezentant de seamă al literaturii din URSS, la fel ca și alți scriitori talentați din republicile sovietice, aduși sub aripa Moscovei. Operele sale au fost traduse în rusă și în alte limbi, iar piesele sale au fost jucate nu doar în interiorul imperiului, ci și în străinătate, inclusiv la Paris, cu sprijinul autorităților sovietice. De asemenea, la Moscova, Druță, care deja scria în rusă, a publicat romanele Clopotnița (1972), Întoarcerea țărînei în pămînt (1974) și Biserica Albă (1983).

Druță nu a fost singurul în această situație. La Moscova, mulți alți oameni de cultură basarabeni și-au găsit refugiul și au reușit să se impună, printre aceștia numărîndu-se cineastul Emil Loteanu și actorul și regizorul de teatru Ion Ungureanu – personalități care au lăsat o amprentă semnificativă în cultura națională și nu numai.

Scriitorul Vitalie Ciobanu menționează în textul său de opinie „ Ion Druță, dihotomiile unui scriitor”, că în perioada 1990-1991, au început să se facă simțite primele semne de orientare spre moldovenism în discursurile lui Ion Druță. La o întîlnire memorabilă de la Uniunea Scriitorilor din Moldova, cînd a fost întrebat despre necesitatea trecerii la alfabetul latin, Druță a arătat o oarecare rezervă, argumentînd că există alte priorități mai urgente în acel moment. Această poziție ambiguă a fost în contrast puternic cu pledoaria sa de la Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din 1965. Criticii săi aduc în discuție și participarea lui Druță la congresul „Casa noastră – Republica Moldova”, un forum agrarian condus de președintele Mircea Snegur, în februarie 1994, unde s-a încercat justificarea unei identități statale moldovene separate de cea română. În același registru, au fost și aparițiile sale la Televiziunea Publică a Moldovei în timpul sărbătorii Crăciunului pe stil vechi (7 ianuarie), unde a fost invitat ani la rînd sub administrațiile Snegur și Lucinschi, adoptînd un ton conservator și patriarhal.

Într-un articol intitulat „Publicistica lui Ion Druță sub semnul manipulării”, publicat în 2020 în cotidianul timpul.md, criticul literar Maria Șleahtițchi, menționează că în anii 1987-1994 contextul eseurilor druţiene mizează pe sinonimia moldovenesc/românesc, deşi scriitorul nu va rosti nicăieri în clar acest lucru. De altfel, majoritatea intelectualilor anume astfel au citit eseurile din această perioadă.

Ion Druţă a fost văzut în anii ’80-’90 ca un lider care își asuma responsabilitatea de a ghida și ajuta basarabenii în eforturile lor de a-și consolida identitatea națională. În ciuda faptului că nu se considera politician, el a fost forțat să își exprime punctul de vedere în momentele critice pentru a-și proteja cititorii și pentru a oferi claritate. În această perioadă, eseurile lui Druţă au fost considerate fundamentale pentru înțelegerea istoriei și științei, contribuind la conturarea identității naționale românești. Totuși, în discursul său, el a evitat explicit folosirea etnonimului „român” pentru a descrie basarabenii, preferînd termeni precum „moldoveni”. Această ambiguitate a fost interpretată ca o strategie de auto-protecție, în special în contextul conflictului de la Nistru. Druţă însuși a explicat că preferă să comunice mai puțin pentru a lăsa loc interpretării și ghicirii, sugerînd că ambiguitatea este o tactică literară care poate fi folosită în mod strategic în politica de manipulare a maselor.

„Oscilarea programatică (dacă ţinem cont de faptul că ambiguizarea textului intră în manifestul estetic şi ideologic al scriitorului) se face observată deja în 1991. Neamul la răscruce este un eseu de referinţă în problema ce ne interesează. Scriitorul aduce cîteva afirmaţii cu privire la statutul ontologic al etniei noastre: ne-am (…) născut la o răscruce. Certificatul nostru de naştere, înveşnicit pe columnă e plin de lacrimi, gemete de durere şi trîmbiţări de biruinţă. În Plecarea îngerilor păzitori (tot 1991) Druţă localizează geografic neamul nostru. Astfel, urmaşii lui Traian şi Decebal sînt amplasaţi vag între două ape, între Răsărit şi Apus. Scriitorul va reveni în 1992 (Ce se întîmplă cu noi?) cu o corectură de rigoare privind locul etniei noastre în spaţiul istoric: De la Traian şi Decebal, pînă la Snegur şi Iliescu, norocul niciodată nu ne-a dat din casă afară. Ideea de românitate, de identitate naţională comună este susţinută şi de invocarea unui citat din Vasile Alecsandri, care credea că ne naştem poeţi. Pentru cei avizaţi era evidentă aluzia scriitorului, iar pentru cei care nu cunoşteau expresia bardului de la Mirceşti (şi erau atîţia) putea să însemne că doar noi, moldovenii, ne naştem poeţi… Sugestionarea, metaforizarea, metonimizarea excesivă în discursul publicistic, în anumite contexte istorice, face deservicii adevăratei naţionalităţi a basarabenilor. De obicei, aceste spaţii ale conotaţiei sînt convertite de discursurile manipulante ale politicienilor de tot soiul, susţinători ai ideii de moldovenism, care nu vor întîrzia să facă recurs anume la Ion Druţă. Scriitorul şi-a lăsat opera deschisă tocmai acestui tip de interpretări şi lecturi. Cu bună ştiinţă sau fără. Oricum, textele sale de ultimă oră îl prezintă ca pe un apărător deschis al ideii de moldovenism”, a mai subliniat Maria Șleahtițchi.

Pledoaria scriitorului pentru ideea de „moldovenism” a fost percepută ca o încercare de a submina identitatea românească a Basarabiei și de a promova o identitate separată, distinctă de cea românească, care ar fi servit interesele regimului comunist sovietic. Această idee a moldovenismului era considerată o încercare de a justifica dominația rusă și separarea culturală a Basarabiei de restul populației românești. Participarea activă la evenimente și întâlniri care promovau ideea de moldovenism și susținerea oficialilor comuniști în această privință, refuzul de a accepta denumirea corectă a limbii române ca „limbă română”, preferând să o numească „moldovenească”, au fost percepute de critici ca o trădare a identității românești a Basarabiei și o colaborare cu regimul comunist sovietic în subminarea eforturilor de revendicare a identității naționale românești.

„Primul şoc al întîlnirii pe viu între intelectualitatea de la Chişinău şi Ion Druţă s-a produs pe la finele anilor ’80, cînd s-a pus problema revenirii alfabetului latin şi legitimarea denumirii corecte a limbii – adică  limba română în loc de moldovenească, aşa cum fusese botezată de cîteva decenii sub ocupaţia sovietică. Scriitorul pe care confraţii îl considerau simbol al luptei noastre de redeşteptare naţională şi căruia i se dedicau versuri (nu mă pot abţine să reproduc aici o strofă reţinută, poate cu unele uşoare scăpări, de memoria mea peste ani: Destinul ne iubeşte şi totuşi nu ne cruţă/ Dar de Destin, fireşte, nu poţi să te ascunzi/ Istoria există cît mai există Druţă/ Departele de-acolo, Aproapele de-aici!) s-a grăbit să asiste la un Congres al Uniunii Scriitorilor (cu misiune specială, bineînţeles) şi să facă tot posibilul pentru a ne tempera emoţiile şi idealurile patriotice. Nu prea l-am înţeles atunci. Văzîndu-l agăţat cu atîta disperare de ideea moldovenismului, am încercat să-l scuzăm, spunîndu-ne: poate că ştie ceva ce noi încă nu am aflat? Ori  poate o face în numele vanităţii de scriitor, pentru că aşezată alături de marii creatori români contemporani valoarea sa ar fi pălit considerabil”, scria în urmă cu  20 de ani scriitoarea Lucreția Bîrlădeanu în articolul „Druță – o emblemă a moldovenismului”, publicat în http://www.contrafort.md/.

Fiind provocat în interviul menționat mai sus să comenteze raportul dintre creație și biografie în viața scriitorului Ion Druță, Vladimir Beșleagă a spus: „ [..] una este omul și alta este opera. Pentru că omul își trăiește biografia așa cum îl duce capul, iar opera nu-i aparține lui, opera vine de la pronia cerească, nu e așa cum vrea omul. Și în afară de asta omul are slăbiciunile lui.”

„Lumînarea Recunoștinței”

„Lumînarea Recunoștinței” din orașul Soroca este un monument emblematic ce se înalță pe dealul din apropierea orașului. Imaginea ei seamănă cu o lumînare uriașă, o metaforă a istoriei și culturii Moldovei.

Conform informațiilor publicate de Secția Cultură Soroca, la începutul anilor 2000, prin strîngere de fonduri și efort local, cu resurse și oameni din Soroca și din împrejurimi, piatră și meșteri din Cosăuți, a fost înălţat un monument de piatră în forma unei lumînări, care a primit denumirea de monumentul lui „Badea Mior”. Ideea şi denumirea monumentului a aparţinut lui Ion Druţă. La 27 martie 2004 a avut loc inaugurarea monumentului. Lumînarea are înălţimea de 29,5 m. De la apele Nistrului, duc spre ea cele 656 de trepte. Este un omagiu adus Marelui Poet anonim, autorul baladei „Mioriţa”. În interiorul monumentului se află o mică capelă, unde credincioşii se pot ruga. De pe platforma de observaţie a monumentului se deschide o privelişte asupra oraşului, a cetăţii şi a rîului Nistru. Astăzi, monumentul „Lumânarea Recunoştinţei”, este o valoroasă atracţie turistică a municipiului şi raionului Soroca.

Reîntoarcerea la cuib

În Păsările tinereții noastre, Ion Druță scria: „Atunci cînd trăiau cucostîrci pe casele noastre, erau şi ei suflet din sufletul nostru, şi cînd venea toamna, îi petreceam, ne duceam şi noi cu sufletul pînă hăt departe, prin țările calde. Iarna tînjeam fără dînşii, spre primăvară începea a ne suge ochii depărtarea, şi cînd se întorceau era o mare sărbătoare, pentru că împreună cu dînşii se întorceau şi sufletele noastre zbuciumate.” Toamna 2023 l-a prins pe scriitor la Moscova şi, la 28 septembrie, după o lungă luptă cu cancerul, sufletul său zbuciumat s-a întors în cîmpia Sorocii.

Imediat după moartea lui Ion Druță, fondatorul Editurii „Cartier”, Gheorghe Erizanu, a făcut public testamentul acestuia, scris în limba rusă și semnat la data de 30 august 2023.

Ultima lui dorință a fost împlinită. Ion Druță a fost înmormîntat într-o poieniță, la Soroca, la cîțiva zeci de metri mai jos de „Lumînarea Recunoștinței”. 550 de trepte duc pînă la locul său de veci. Un mormînt modest și o cruce de lemn păstrează amintirea celui care a fost și va rămîne Ion Druță.

 „În caz că repatrierea trupului meu va fi imposibilă, rog să fiu incinerat la Moscova, iar cenușa mea să fie înmormântată la Lumînarea Recunoștinței”, a cerut scriitorul. A mai menționat, surprinzător pentru criticii săi, că s-a născut în „Regatul României” și că a scris în limba română (nu „moldovenească”).

În această primăvară, lîngă mormîntul scriitorului, au înflorit primii pomi plantați de elevii unui liceu din orașul Dondușeni, după cum povesteşte Elena Spinei, ghid coordonator la „Lumînarea Recunoștinței”. Scriitorul și-a dorit să aibă în preajma locului de veci o mică livadă cu pomii care se regăsesc în operele sale.

Într-un text apărut pe cartier.md/ la cinci zile mai tîrziu după moartea lui Ion Druţă Gheorghe Erizanu scria că în ultimul 3 septembrie, cînd i-a dorit „sănătate și pace” lui Ion Druță, i-a răspuns sec: „n-am nici sănătate și nici pace nu e”.