Rușii lipoveni și „Tărâmul Făgăduinței” din Jurilovca

Lipovenii, cunoscuți și ca staroveri, reprezintă o populație ortodoxă de rit vechi care locuiește pe teritoriul României. Rădăcinile acestora se trag din Rusia secolului al XVII-lea, cînd o schismă religioasă a dus la persecutarea celor care nu acceptau reformele impuse de Biserica Ortodoxă Rusă. Sute de mii de staroveri au rezistat prigoanei și au migrat spre diverse regiuni ale lumii, o parte importantă stabilindu-se în România încă din secolul al XVIII-lea.

Dobrogea a devenit o zonă reprezentativă pentru existența lipovenilor pe teritoriul României, ca urmare a migrației cazacilor conduși de atamanul (rang militar-administrativ al cazacilor, n.r.)  Ivan Nekrasov. Fenomenul de migrație a fost declanșat de ostilitatea autorităților țariste împotriva comunității, iar imigrările au continuat pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Acesta a fost momentul în care  județul Tulcea a devenit un centru important al cazacilor nekrasoviți. Aici, viața socială era organizată riguros, după regulile „Legamăntului lui Ignat” (n.r. – normele după care îşi conducea existenţa comunitatea cazacilor nekrasoviți pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea).

Jurilovca, „un tîrgușor curat, centru important al exportului de icre și pește afumat”

Dobrogea în pragul secolului al XX-lea, de căpitan M. D. Ionescu, e o monografie monumentală a Dobrogei, publicată la începutul secolului XX. M. D. Ionescu spunea atunci că Jurilovca are înfățișarea unui tîrgușor curat, centru important al exportului de icre și pește afumat. „Da, uite, feedbackul ăsta îl primim în continuare de la oaspeții noștri. O, că e drăguț, e ca un orășel!”, detaliază Paul Condrat, director cultural la Primăria Jurilovca, cu ajutorul căruia am obținut suportul principal în documentare, la fața locului.

Prima mențiune documentară a Jurilovcăi datează din 1815. „În vreo trei surse, documente diferite. În pisanie se spune că Jurilovca a fost întemeiată în 1705, ceea ce nu este tocmai corect. Timpul acesta este prea scurt, dacă luăm perioada scursă de la schismă, de la începutul prigoanei împotriva staroverilor. Migrația a fost în etape, pe măsură ce se extindea Imperiul Țărist.”

Prima biserică a fost construită în 1815, la o distanță, în timp, prea mare pentru o comunitate extrem de religioasă. „Nu ar fi stat atît timp fără un lăcaș de închinăciune.” Paul a găsit două documente care i-au confirmat că ipoteza din 1705 a fost eronată. „Cel mai probabil, eroarea a apărut la o transcriere a documentului”, explică el. „E un document din arhivele tulcene. O așa-zisă monografie. De fapt, era o fișă pe care o solicitau autoritățile, prefecturile din diferitele comunități și localități comune.”

Al doilea document clarifică aspecte importante legate de data la care a fost înființată Jurilovca. Pe spatele unei scrisori comerciale, cineva a consemnat aproape aceleași repere ca în pisania bisericii. „Acolo sînt înșirate întemeierea, construirea casei de rugăciuni, a bisericii mici, a bisericii mari, construirea, adăugarea turnului și, în cele din urmă, a gardului bisericii. La biserică veți ajunge, n-ați fost încă? Pe poartă e trecut un an. E, de fapt, anul construirii gardului, nu al bisericii! Da, un gard din fier forjat! (rîde)”.

Prin urmare, în ambele documente, 1815 este anul întemierii. „Interesantă scrisoarea comercială, că avem și datarea ei. Chiar mă închipuiam cum au scris, probabil la un pahar de vorbă, un grup de membri ai comunității, cum au stat ei și au dezbătut istoria satului și au scris acolo reperele importante. Deci, oamenii erau interesați, totuși, de trecutul lor. L-au marcat în bine.”

Următoarea referință se află în harta rusă, elaborată undeva în intervalul 1829 – 1850. „Aici, în harta rusă, avem prima informație privind mărimea populației. Nu mai știu exact cifre, dar era vorba de ceva zeci de familii. Foarte puține familii oricum. Următoarea informație o avem de la Ion Ionescu de la Brad. Acolo avem o creștere spectaculoasă demografică de la cîteva zeci de familii la peste 500.”

Sporul demografic era, în mod cert, nenatural, printr-un aport de populație din exterior. Tratatul de la Adrianopol (1829) a mutat granițele dintre Imperiul Otoman și Imperiul Țarist pe brațul Sfîntului Gheorghe. „Cel mai probabil că la momentul respectiv au venit ruși, staroveri sau nestaroveri, de la nord de Dunăre. Deși nu avem atestată o creștere a populației tot de tipul ăsta prin aport extern, probabil și la 1878 a avut loc un fenomen asemănător. Pentru că, da, se mută din nou granița și, de fapt, staroverii, lipovenii, au căutat tot timpul să iasă de sub influența, controlul autorității statale și a Bisericii Ruse.”

O altă mișcare socială și demografică, de data aceasta foarte puțin documentată, a avut loc în primul deceniu al secolului al XX-lea – este vorba despre o „repatriere” a rușilor lipoveni. Paul explică cum, mai curînd, lipovenii au fost invitați de către autoritatea imperială să colonizeze Orientul Îndepărtat – Manciuria, după războiul ruso-turc, din 1905 și pînă în 1910. „Cum am identificat această repatriere? În Jurilovca erau familii diferite, fără legătură de rudenii între ele, care aveau porecla de hadak. Hadak, în traducere, ar fi cel care a umblat. Am pus ceva întrebări pe la bătrînii satului, iar un pescar mi-a zis că a umblat departe. Unde a umblat? Păi, au ajuns pînă în Manciuria. Maciuria, spunea el. Apoi, unul dintre preoții satului mi-a precizat că au fost călugări misionari veniți din Rusia care au promovat această «invitație la tărîmul făgăduinței». Cuvînt cu cuvînt, apă albă. De fapt, tărîmul cu lapte și miere. Se pare că tărîmul l-au găsit, dar nu era chiar cu lapte și miere și au încercat să revină. O parte au reușit,o parte s-au stabilit în zona Astrahanului, Delta Volgăi, iar o parte au rămas acolo. La un moment dat, cred că prin 2007, am fost contactat de un rus de acolo, care spune că bunicii sau stră-străbunicii luis-au născut în Jurilovca și au migrat acolo, la începutul secolului al XX-lea. A fost prima confirmare, cumva, venită de acolo, cum că acest proces chiar a avut loc.Apoi, un prieten ce s-a stabilit în zona Astrahanului a întîlnit în comunități urmașe ale celor din Jurilovca. Se pare că pe aceștia care s-au stabilit în zona Astrahanului i-a prins Revoluția Bolșevică pe teritoriu sovieticși s-au închis granițele, n-au putut reveni în țară, însă s-au stabilit în Delta Volgăi, ținut asemănător cu ce avem noi aici.”

Historia.ro explorează, într-un articol, contribuțiile savantului Grigore Antipa în ajutorarea pescarilor din Jurilovca. Astfel, descoperim că cercetările lui Paul Condrat au inclus și explorarea prieteniei dintre Antipa și Malâi Feodor, un pescar iscusit, care a devenit ulterior primar al comunei, la începutul secolului al XX-lea. Împreună, au pornit în expediții lungi pe apele lagunelor Razim-Sinoe, unde pescarul lipovean i-a dezvăluit lui Antipa secretele pescuitului local, uneltele utilizate și, mai ales, problemele cu care se confruntau pescarii.

Principala amenințare la adresa pescuitului din Razim-Sinoe la sfîrșitul secolului al XIX-lea era distrugerea faunei piscicole, din cauza lipsei de oxigen din apă. Această problemă gravă își avea originea în colmatarea canalului Dunăvăț, care făcea legătura cu Dunărea și alimenta lagunele cu apă proaspătă.

Bazîndu-se pe primele sale cercetări din zonă, Grigore Antipa a redactat un memoriu adresat Guvernului. În acest document, el propunea soluții concrete pentru a remedia problema lipsei de oxigen din apa lagunelor Razim-Sinoe. Soluțiile sale includeau decolmatarea canalului Dunăvăț și construirea unui canal suplimentar care să aducă apă proaspătă din Dunăre în complexul lagunar.

Demersul lui Antipa a avut succes, iar cu sprijinul regelui Carol I, la începutul secolului al XX-lea au fost amenajate și inaugurate Canalul Dunăvăț/Canalul Regele Carol și Canalul Drănov/Canalul Principele Ferdinand, avînd o contribuție importantă în dezvoltarea pescăriilor din întreaga Românie.

„Lui Antipa nu prea-i plăceau lipovenii. Aș zice chiar că era xenofob. Mă rog, foarte la limita a xenofobiei. În lucrarea lui monumentală, în capitolul alocat populației Deltei, zice despre lipoveni că sînt nespălați și bigoți. Ei, despre bigoți putem discuta, dar despre nespălați…  (rîde) Lipovenii sînt, probabil, una dintre primele comunități, independent de etnie, care aveau o instalație dedicată sanitară – baia tradițională.”

Un alt moment similar cu migrația de la începutul secolului al XX-lea se petrece de data aceasta mai aproape, „undeva la Marea Caspică”. Peste o mie de oameni au plecat din Jurilovca și s-au repatriat în Uniunea Sovietică. „Din ce motive? Păi, din nou, tărîmul făgăduinței. «Veniți acasă că vă va fi bine!« Și nu le-a fost. Au trebuit să construiască sate de la zero.”

Nici mișcarea hadacilor, cea de la începutul secolului al XX-lea, nici aceasta, de la 1947-1948, n-au fost singulare pentru Jurilovca. Toate comunitățile de lipoveni s-au confruntat cu acestea. „Cea de la începutul secolului al XX-lea s-a petrecut cu siguranță în Dobrogea, județul Tulcea. Nu știu dacă a fost o migrație legată de momentul acesta și în alte comunități de lipoveni din țară.”

Declarați eretici de Biserica Ortodoxă Rusă

Conform informațiilor consemnate de Cerasela Dobrinescu în „Rolul bisericii şi al familiei în păstrarea tradiţiilor ruşilor lipoveni din Dobrogea” (Revista „Delta Dunării”, 2018), tradițiile și obiceiurile rușilor lipoveni sînt profund legate de religie, care a jucat un rol esențial în conservarea acestora de-a lungul timpului. Codul religios ortodox de rit vechi servește drept element primordial de coeziune, controlînd și reglementînd permanent conduita membrilor comunității. Familia, la rîndul ei, are rolul de a se asigura că preceptele moral-religioase sînt respectate.

Lipovenii sînt, din punct de vedere etnic, ruși. Din punct de vedere confesional, în schimb, aceștia sînt staroveri. „Exprimarea este, mai ales a politicienilor, că biserica, cultul, de fapt, este elementul nostru definitoriu. De fapt, asta ne diferenția. Lipovenii au fost numiți de autoritățile ruse raskolniki, adică eretici. Este vorba de cultul bisericii ortodoxe ruse, dinainte de reformele lui Nikon. Diferențele sînt doar diferențe de cult, nu de dogmă.”

După ce Rusia intră sub dominație mongolă, Alexei Mihailovici, tatăl țarului Petru cel Mare, a cerut bisericii să uniformizeze cultul. „Existau diferențe inclusiv pe teritoriul rusesc între diverse comunități. Astfel, s-a cerut unificarea cultului pe teritoriul rus și alinierea cu restul ortodoxiei.”

La momentul reformei, au loc inclusiv corecturi și traduceri ale celor mai importante cărți de cult. A fost contestată sursa traducerilor. „Liturghia mi se pare că a fost tradusă după o Liturghie din Veneția, deși ortodoxă, desigur.” O mare parte a populației a refuzat modificările. „A fost vorba despre mișcări religioase extremiste, care propovăduiau apropierea sfîrșitului lumii. Cumva, această reformă, în ochii majorității credincioșilor, a fost ca o erezie, de fapt, greu de acceptat.”

Comunitățile din zona centrală au refuzat schimbările. „Mai e varianta ca, în zonele mărginașe ale Rusiei, să fi ajuns mai greu informația și, de fapt, oamenii nici să nu fi știut despre ce este vorba. Ei își păstrau cultul, așa cum l-au moștenit de la strămoși.”

În Rusia, deși la început sînt acceptați, relația rușilor lipoveni cu comunitatea din care proveneau s-a schimbat treptat, din mai multe motive. Odată cu debutul reformei din 1652, cînd se lansează primele traduceri, un sinod al bisericii ruse consfințește schimbările doi ani mai tîrziu, în 1654. Cei care refuză reforma sînt declarați eretici.  În 1663-1664, printr-un alt sinod al bisericii, rușii lipoveni sînt declarați schizmatici. Acela a fost momentul în care s-a declanșat prigoana. „Arderile pe rug erau varianta extremă. În rest, taxe și impozite mărite pentru cei care erau de rit vechi. Acesta a fost motivul pentru care au încercat să iasă în afara autorității, de unde și migrația în etape, pe măsură ce Imperiul Țarist se extindea.”

În Dobrogea ajung primele comunități și primul sat menționat. În 1740 sînt menționați cazacii nekrasoviți. Aceștia au obținut libertăți în schimbul serviciului militar, fiind mult mai tolerați de către autoritățile otomane decît alte grupuri etnice. „Detașamentele de cazaci, în general cazaci ruși, cazaci de pe Don, erau foarte bine pregătite și apreciate. Serveau și în armata țaristă. Apoi și armata turcă a avut detașamente de cazaci. La noi, în Jurilovca, ori s-a pierdut, ori n-a existat o tradiție căzăcească”, detaliază Paul Condrat.

„O întrebam în copilărie pe bunica mea cine sînt lipovenii și cum au ajuns aici, din cine se trag și de ce. Răspunsul era acela clasic, la momentul respectiv. Și acum, cred că îl dau foarte destul de mulți conaționali și de-ai mei: i-a prigonit Petru că a vrut să le taie bărbile”, subliniază Paul.

Globalizarea – obstacole în calea păstrării identității lipovenești

În anii ’70-’80, în Jurilovca existau foarte puține familii mixte. Atunci a început fenomenul de diluție, în anii ’80-’90, accentuat, dar și cu o ușoară revenire. „Revenirea asta de acum e mai degrabă una comercială, de marketing. Asta e globalizarea. E natural, pînă la urmă.”

Paul mi-a povestit despre tradițiile și obiceiurile rușilor lipoveni din Jurilovca, ce au trecut testul timpului. Din nefericire, nu s-au conservat foarte multe dintre acestea, fiind similare cu cele pe care le au restul comunităților din împrejurimi. De pildă, primăvara, în preajma sărbătorilor pascale, copiii mergeau la colindat: „Mergeau din poartă în poartă, „Khristos voskres! – Voistinu voskres!”, adică „Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!” și primeau un ou, eventual și o bomboană”.

De Crăciun, spre deosebire de colindele românilor, „care sînt laicizate într-o măsură mai mare și foarte diverse, cu un repertoriu foarte bogat”, rușii lipoveni au un singur colind care, în ziua de astăzi, este bine cunoscut de către cei care cîntă în corul bisericii. „Avem un preot nou de cîțiva ani, iar soția lui e chiar lipoveancă, rusoaică, de undeva din sudul Basarabiei. Sînt de vreo cinci ani aici, iar maica preoteasă abia acum un an a început să vorbească românește. Ea, de fapt, refuza să vorbească românește. De altfel, susține foarte multe activități frumoase cu copiii, care duc la conservarea tradițiilor și obiceiurilor. E drept, tot legate de biserică, dar pînă la urmă ne învîrtim în jurul bisericii.”

Alexandru Chiselev, în Hrana rituală și ceremonială la rușii-lipoveni din nordul Dobrogei, consemnează informații importante despre tradițiile și obiceiurile rușilor lipoveni, cu precădere din perspectivă gastronomică, după cum afla în rîndurile următoare. De pildă, în cadrul nunții, un moment semnificativ este cel al iertăciunii. Blahaslavenia prosiuti se desfășoară la domiciliul mirelui, unde pîinea și sarea joacă un rol important, fiind oferite ca daruri de către părinți.

Alexandru Chiselev îl menționează pe etnograful Dmitry Zelenin care, în lucrarea sa dedicată etnografiei slavilor răsăriteni, susține că, în mentalul colectiv, există convingerea că nevoile celui trecut în neființă sînt foarte similare nevoilor celor aflați în viață, cu precădere nevoia de hrană. Astfel, este necesară oferirea de ofrande, iar preparatul principal constă într-o fiertură de grîu amestecată cu miere. Pe drumul către cimitir, cortegiul funerar este organizat din mai multe rînduri, cu variații locale sau contextuale în ceea ce privește recuzita bisericească și ordinea acesteia. Întotdeauna kutea-ua (n.r. – preparatul amintit anterior, fiertură de grîu cu miere), este purtată de o femeie mai în vîrstă, merge în rînd cu crestic-ul (crucea mică), purtat de un copil. Tradițiile cereau ca aceste două elemente rituale să fie purtate de persoane pure sau purificate, reprezentanți ai inocenței copilăriei și respectiv ai senectuții.

În cei 14 ani de existență ai Comunității Rușilor Lipoveni din România (CRLC), au fost organizate șase festivaluri naționale ale cîntecului, dansului și portului popular, cu scopul de a conserva tradițiile și obiceiurile lipovenești. Conform siteului CRLR, în ceea ce privește îmbrăcămintea tradițională a rușilor lipoveni, aceasta este menținută în anumite localități din Dobrogea, în special în timpul slujbelor bisericești. Femeile trebuie să aibă capul acoperit cu un batic, de obicei decorat cu flori, să poarte o fustă lungă și largă, legată cu un brîu special, multicolor, din lînă și cu ciucuri la capete, și să fie îmbrăcate cu o bluză cu mînecă lungă. Părul femeilor căsătorite trebuie să fie împletit în două cozi, acoperite cu o „tichie” specială numită kicika, în timp ce cele necăsătorite își prind părul într-o coadă și îl leagă cu panglici multicolore. Bluzele și taioarele pot fi făcute din același material ca și fusta. Femeile în vîrstă poartă la biserică mătăniile, numite lestovka. Bărbații trebuie să poarte cămăși cu mînecă lungă, legate la mijloc cu un brîu, și pantaloni lungi.

„Meșteșugul țesutului în Dobrogea se pierde, am citit eu pe undeva că s-a pierdut pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea, cînd s-a mulțit numărul negustorilor ambulanți, în special evrei, care aduceau marfă de manufactură și, sigur, țesutul era o operație laborioasă. L-au readus, probabil, coloniștii. Dacă e să vorbim de portul tradițional lipovenesc, nu sînt motive decorative specifice. Sînt țesături industriale, cu imprimeuri destul de colorate. În unele situații sîntem confundați, pe bună dreptate, cu portul țiganilor. E tot așa de colorat, inclusiv, forma veșmintelor femeiești e foarte apropiată la țigani și la noi”, spune Paul Condrat.

Arhitectură și port popular

Casele stil vagon sînt un element arhitectural încă prezent pentru rușii lipoveni din Jurilovca.  Pe vremuri, acestea erau învelite cu stuf, fiind materialul cel mai la îndemînă. „În perioada interbelică, cei cu «stare» au început să-și învelească casele cu tablă. Era un simbol, nu musai bogăției, dar al bunăstării.”

În arhitectură încă se păstrează elemente decorative tradiționale, de obicei traforaje din lemn, dar semnificațiile acestor elemente s-au pierdut. Culorile tradiționale, reprezentate de contrastul alb-albastru, „nu musai legiferate sau o cutumă”, erau și ele la îndemînă, explică Paul. „Clar, varul e foarte la îndemînă. În cazul lemnului, lemnăria era vopsită cu albastru. Brîul casei la fel, tot cu albastru, care era, de fapt, un gri. Mi-aduc aminte că erau negustori din Enisala, care vindeau var aici, fiindcă acolo se producea var. Veneau cu căruța și vindeau var și pămînt gri. Nu știu cum îl obțineau. Era așa-zisa albăstreală care se folosea la brîul casei. De ce albastru? Explicația propusă de mine e că probabil era un colorant ușor de găsit. Că,  pe vremuri, vopselurile cumva ți le preparai singur. Cumpărai uleiul de in sau ți-l produceai și adăugai un pigment pentru a obține culoarea. Probabil era un pigment la îndemînă.”

Deoarece fenomenul bilingv a afectat identitatea culturală a rușilor lipoveni din Jurilovca, limba rusă este folosită din ce în ce mai rar în vorbirea curentă. „Dacă e să iau cazul meu, rusa a fost prima limba maternă. Am vorbit mai întîi rusă, apoi română. Mi-e foarte greu să vorbesc rusă acum.

Dacă stau să mă uit la TV la o emisiune de știri rusească, nu înțeleg nimic… La mine a fost o rezistență în copilărie să vorbesc rusă, pentru că îmi părea, într-o oarece măsură aveam dreptate, că nu e rusă curată.  Decît să vorbesc o rusă amestecată, mai bine nu vorbesc deloc. Fenomenul billingv a apărut încă la momentul sosirii strămoșilor noștri aici. Am constatat că, de fapt, în vorbirea noastră curentă, folosim foarte multe cuvinte turcești. Nici nu știam, eram convins că sînt rusești, dar de fapt nu. Am urmărit o telenovelă turcească și am recunoscut o multime de cuvinte despre care eram convins că sînt rusești.  Un prieten în Rusia îmi povestea că nu îl înțelegeau când spunea un cuvînt. „Cum, bă? Sirkhe”. Sirkhe e oțet aici, la Jurilovca.”

Din ce în ce mai puțin pești, din ce în ce mai puțini pescari

Cu excepția rușilor lipoveni din Slava Rusă, peiscuitul a fost ocupația principală. Comunitatea din Carcaliu, în mod deosebit, este prima comunitate care nu a mai putut practica acest meșteșug. „În anii `50 e îndiguită Balta Mare a Brăilei și transformată în Insula Mare a Brăilei. A fost dramatic pentru ei, pentru că au rămas fără obiectul muncii. Bărbații din Carcaliu au fost nevoiți să lucreze pe șantierele din toată țara. Bărbații plecau în afară, iar femeile rămîneau acasă cu familia, să-și crească copiii. Din cîte știu, au fost doar foarte puține cazuri în care bărbații s-au stabilit undeva și și-au luat și familiile acolo.”

În Jurilovca, centru pescăresc de mare importanță, oamenii așteptau să redevină piscicola care a fost pe vremuri și să readucă bunăstarea, dar asta nu s-a întîmplat. „Ai noștri au început să plece în afară foarte tîrziu, după 2000-2005, aș zice. În anii 2000 încă aveam vreo 500 de pescari, acum mai avem vreo 30. Scăderea numărului pescarilor, de fapt, este cauzată de scăderea resursei piscicolei – sînt din ce în ce mai puțin pești. S-au reorientat spre alte ocupații. O parte din foștii pescari, dacă n-au ajuns la vîrsta pensionării, pescuiesc prin apele Irlandei și ale Scoției. Aștia din Anglia, Irlanda, pescuiesc cam ca în documentarele acelea de pe National Geographic, în condiții destul de dure și pe vînt și furtună. Pînă nu umplu vaporul, nu se întorc la mal și lucrează cîte 20 de ore pe zi.”

Preparatele pe bază de pește sînt un fond comun pentru toată delta. Borșul pescăresc, saramura de pește, astea se fac în toată delta, dar există nuanțe diferite între comunități. „Eu ofer oaspeților mei preparate cît mai apropiate de cele pescărești. Din punctul meu de vedere, pescăresc înseamnă gătit minimal, într-un timp scurt, așa cum făceau pescarii pe apă. Restul preparatelor lipovenești se gătesc doar la mal”, povestește Paul Condrat.