Să vă iau de la începuturi, ca în anul I cînd mă întrebau profesorii de ce am dat la facultatea de Jurnalism. Mi-am dorit să studiez Jurnalismul încă din clasa a 9-a. Am vorbit despre această idee cu profesoara mea de limba și literatura română și ea mi-a spus: „Mai bine dai la Foto-Video, că e mai de tine.” Știa că eram fotograf la voluntariate. Încă țin minte ziua aia, cum m-am întors acasă cu un sentiment pe care îl întîlneam pentru prima dată în mine. Dar nu este despre ziua aia.

Liceul trece și ajung la facultate în primul semestru, unde spun toată povestioara asta, din păcate în fața unui laptop. Eram în extaz, dar încă aveam mici dubii. Anul întîi m-a convins abia de prin martie-aprilie că am făcut alegerea bună, pentru că atunci am venit toți din online. Tot atunci am avut și prima experiență de student jurnalist. I-am cunoscut pe Alex Nedea de la Recorder, pe Irina Păcurariu și pe colegii mai mari, cei care ne-au urat „Succes la CuzaNet!”, noi neștiind ce urmează. Îmi mai amintesc și ce ne-a spus Alex Nedea la întîlnirea din cadrul Superscrieri: „Ca să faceți jurnalism, trebuie să aveți stomacul tare!”. Ne-a speriat pe moment, dar am continuat drumul studențesc.

Ilinca din liceu ar fi foarte uimită să audă că a avut o experiență de student care s-a contopit frumos cu experiența de jurnalist. Redacția CuzaNet a promoției 2021-2024 a avut sediul în G110 și a fost un grup de începători ce erau prieteni, dar care se certau de la știri. Abia făceau cunoștință cu terenul. Am adorat fiecare zîmbet, dar și fiecare nerv pe care mi l-a provocat fiecare minut pe teren. Am avut emoții la primul telefon dat, la prima vizualizare a numelui meu ca autor și la primul share. Am aflat ce înseamnă să aduni contacte și ce este munca de teren. Am luat cu mine fiecare regulă nescrisă. Nu o să le divulg aici, pentru că trebuie să le aflați tot de la profesori și din experiență. Și da, avea dreptate Nedea.

La un moment dat, toți putem spune că ne-am dat seama cît de important e să fim o echipă, să facem și greșeli și să colaborăm. Și nu doar la ieșiri prin centrul Iașului. Din păcate sau din fericire, ne-am dat seama de acest fapt cînd domnul profesor Daniel Condurache a venit la ultima oră de CuzaNet și ne-a spus că munca asta se face și de unul singur, dar mai ales împreună și că urmează un drum pe care îl putem face doar dacă ascultăm oamenii și dacă îi iubim, căci jurnalismul e pentru oameni. Iar eu adaug: jurnalismul e peste tot.

În ultimul an, unii am luat în brațe niște oportunități faine, alții ne-am împlinit visuri. Eu mă încadrez în a doua categorie. Am ales să fac practica la VivaFM, dar am ajuns acolo, culmea, prin personajul meu de interviu de la CuzaNet. Mi-am dovedit iar că nimic nu e întîmplător. Nu aș fi crezut că voi ajunge colegă cu actrița și omul de radio Stanca Jabenițan. Ce am făcut la VivaFM a fost muncă jurnalistică de echipă în toată regula. Alături de colegii mei, am făcut teren și documentare, am stat la montaj, am făcut zeci de planuri pentru ca reportajul să fie perfect. Și le-am făcut pe toate împreună. Am aflat multe lucruri noi despre radio, dar mai important, am aflat ce înseamnă să faci teren și care sînt diferențele dintre un om de radio și un jurnalist. Am să mă țin de visul meu.

Redacția din G110 nu a lucrat doar la CuzaNet, ci a mai lucrat la primul ziar în anul I (ziar pe care îl așteptăm la cursul festiv), la primul newsletter, primul podcast, primul fotoreportaj, primul contact cu agenda, pixul și cu publicul, la proiecte de grup și individuale ce acum le punem mîndri sau amuzați (sau ambele, în cazul meu) la portofoliu. Iar ca să fiu sinceră cu voi, facultatea de jurnalism și chiar și meseria creează și stres. Dar acesta dispare cînd vezi că merită rezultatul. Totuși, aveți grijă de mentalul vostru.

Că tot am menționat de fotografie la început. La jurnalism am crezut că mă voi lepăda cu regret de pasiunea asta. Dar nu. Un jurnalist trebuie să știe și minimul de cunoștințe fotografice. Mai mult, un jurnalist poate deveni fotograf de presă sau fotojurnalist căci este nevoie în breaslă de aceste meserii. Și vă dau un pont aflat tot în facultate: meseria de fotojurnalist nu va muri niciodată. Cît despre mine, e un alt vis de care sper să mă țin și pe care să îl fac pentru a comunica lumii poveștile care contează.

Am scris despre experiența mea la jurnalism la singular și plural pentru că nu sînt și nu am fost niciodată singuri. Am legat prietenii și amintiri care sînt puse la loc de cinste, și ca student, și ca jurnalist. Datorită profesorilor și jurnaliștilor, am cutreierat locuri pe care credeam că nu le voi vedea, cum ar fi studioul de la TVR Iași, de la Radio Iași și de la VivaFM. Am ajuns să ne cunoaștem colegii din media de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Am mers la evenimente și făcut cunoștință cu oameni din breaslă, din niște locuri inimaginabile, cum ar fi Oana Morocico de la BBC. Am fost și membru ASJ, o experiență cu de toate, de la organizat la moderat, o parte memorabilă a studenției. Stau și mă uit în arhiva de stories de pe Instagram, la colecția de amintiri și nu știu cum să le adun pe toate aici în scris, dar sper că le-am pus cît de cît bine cap la cap pentru voi.

Am demonstrat că Jurnalismul e de mine. Jurnalismul m-a ajutat să-mi împlinesc vise și să arătat perseverență. Am învățat să scriu știri și să spun povești și voi continua să fac asta. Mi-am dezvoltat un ochi critic și am strîns informații valoroase. Acum, acesta nu este un „Adio!” de la facultate, ci un „Bun venit, viață de jurnalist cu de toate!”