Vasile Botgros, lăutarul din Sărata Galbenă

Liniștea de la sat nu se poate compara cu nimic în lume. Aşa crede Vasile Botgros. S-a născut într-o familie de păstrători ai frumosului. Poartă un nume care cu trecerea timpului s-a făcut remarcat în toată lumea. Chiar dacă și-ar fi putut petrece toată viața pe marile scene alături de fratele său mai mic, Nicolae Botgros, a hotărît să rămînă acolo unde se simte împlinit, liniștit și fericit. Alături de propria orchestră și de locul ce îi devenise casă.

La doar 50 km de Chișinău, într-un mic cabinet din Casa de Cultură a satului Sărata Galbenă, l-am întîlnit pe Vasile Botgros, maestrul care ține aprinsă scînteia pentru dragostea față de tradiții și muzica populară. Un om simplu, îndrăgostit de la o vîrstă fragedă de acordeon. Iar pasiunea și dăruirea pentru arta muzicală sînt doar cîteva calități care îl reprezintă.

În Casa de Cultură se simte cel mai bine. Uneori mai bine ca acasă, pentru că acolo este mereu înconjurat de muzică. Sunetul acordeonului răsună pe culoar. Mă opresc circa 30 de secunde pentru a asculta, după care bat la ușă și intru. Însă muzica încă se aude. Iau loc pe un scaun și, pentru cîteva clipe, admir maestrul în acțiune. Notele curg una după alta. Pot vedea bucuria din ochii lui cînd ține acordeonul în brațe. Sînt într-un mic cabinet înconjurat de un pian, un țambal, costume populare, un contrabas și multe afișe cu chipurile marilor artiști lipite pe pereți. Sunetul acordeonului creează o atmosfera demnă de marile scene.

– Cu ce începem? mă întreabă direct domnul Vasile.

-Să începem cu începutul.

Privesc atent notele împrăștiate pretutindeni pe birou. Se poate remarca cu ochiul liber că instrumentele din cameră nu sînta întreținute cu minuțiozitate. Nu este și cazul acordeonului, ce strălucește în lumina razelor aurii de soare ce pătrund prin jumătatea draperiei trase de la fereastră.

Podeaua de lemn ascunde și ea o poveste. Orele nesfîrșite petrecute pentru a repeta la acordeon nu au fost trecute cu vederea. Urmele piciorului ce bat ritmul mai ceva ca un ceas elvețian a reușit să șteargă vopseaua cafenie. Iar cele patru semne lăsate de scaun în fața gemului indică ferm locul maestrului. Cu fața înainte, exact în bătaia razelor de soare, ca și cum ar fi stat sub reflectoarele marilor scene.

„Nu eram ca ceilalți copii”

 „Copilăria a fost grea, dar frumoasă’’, își amintește cu sclipire în ochi maestrul.  Atunci cînd cînta la nunți sau alte sărbători, gospodarii veneau și îi luau cu căruța, dar nu îi aduceau și înapoi. Se întorceau pe jos, pe frig și ploaie. ,,Totuși, eram fericiți”, chiar dacă iarna aveau mai mereu picioarele înghețate de frig și obrajii le erau roșii ca bujorii, îmi spune domnul Vasile. Încă din clasa a treia a început să învețe să cînte la baian (armonică de mînă, cu butoni în loc de clape, n.r.), la școala muzicală din Cahul. Pe atunci nu erau clase de acordeon.

Cu privirea în sus, ochii domnului Vasile par să retrăiască din nou amintirile copilăriei. Ca și cum ar fi din nou copil. Emoțiile încep să-l cuprindă. Încearcă să-și găsească ceva de făcut în timp ce povestește – ba scrie niște note muzicale pe foile împrăștiate pretutindeni pe birou, ba le adună una cîte una și încearcă să le organizeze. În același timp, îmi povestește cum tatăl lui, cînd a observat că au început să cînte un pic la instrumente, i-a luat pe el și pe fratele mai mic, Nicolae (celebrul dirijor basarabean, n.r.) să cînte la nunți, botezuri și alte petreceri. „Ei, fratele meu Coliță cu greu se putea vedea după toba la care cînta”, își amintește el amuzat. Un șiretlic pe care îl făcea tatăl celor doi mari muzicieni era să petreacă două sau trei ore la început, după care pleca la alt eveniment. Pe ei îi lăsa acolo, să cînte mai departe; astfel cîștiga din două părți. „Dar totuși noi încă eram mici și nu rezistam să cîntăm o noapte întreagă, iar cînd oboseam, ne culcam pentru o oră sau două și apoi ne trezeam și cîntam mai departe”, își amintește, cu un zîmbet larg pe față.

Satul natal și-l amintește cu mare dor. Îmi spune cîteva detalii despre pădurea verde, draga lor casă părintească de la capăt de sat și prispa ce găzduia mereu toate repetițiile lăutarilor înainte de o cîntare. Casă în care au trăit zece suflete. Tatăl artiștilor era un muzician desăvîrșit și muncitor. Un om îndrăgostit de muzică și tradiții, dar uneori destul de sever. „Cea mai mare fericire a tatălui meu era să ne vadă porniți în viață pe un drum corect”. Pe de altă parte, mama lor era o femeie la fel de muncitoare. Și-o aduce aminte ca fiind o eroină. Contrar vremurilor grele, a reușit să-i crească și să le ofere totul. O femeie cu inima mare care din puținul pe care îl avea reușea să-i așeze la masă pe toți care-i călcau pragul. Ei erau mulți, așa cum se cuvine într-o casă de lăutari. Înainte de a pleca la o cîntare, toți lăutarii veneau în curtea lor pentru a face o ultimă repetiție. Își acordau instrumentele. Cîntau cîteva sîrbe și hore pe prispa din fața casei pentru a-și încălzi articulațiile degetelor. Astfel anunțau sătenii că este o nuntă în sat. De cele mai multe ori ea începea vineri și se termina abia luni. Acesta era un fel de ritual pe care îl păstrau cu mare strictețe. Așa a fost cea mai mare parte a copilăriei pentru domnul Vasile și fratele mai mic Nicolae sau Coliță, cum îi place lui să-i spună.

Acordeonul și „Arcușul”

După ce a finalizat cele opt clase, drumul l-a purtat pe o distanță de peste 300 km, mai exact tocmai în orașul Soroca. Instrumentul său iubit încă din copilărie era acordeonul. La Soroca a frecventat cursurile de țambal. După spusele lui, unui bun muzician niciodată nu îi strică să cunoască mai multe instrumente. Totuși, acordeonul a rămas instrumentul care i-a cucerit inima pentru tot restul vieții. Au urmat studiile la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău. Acolo, maestrul a mai adăugat un instrument în lista celor mînuite – trompeta. După un an de studii la Soroca, a primit un apel care i-a schimbat cursul vieții. Verișorul său Gheorghe Macaru avea nevoie de un acordeonist și i-a propus un post de muncă în satul Sărata Galbenă, în orchestra „Arcușul”. Odată cu trecerea timpului, acest sat i-a devenit din ce în ce mai drag. Aici s-a dezvoltat ca personalitate, și-a întemeiat o familie, a construit o casă, a sădit nu doar un pom și a crescut trei copii: Natalia, Nicolae și Elena.

Un an mai tîrziu, în 1972, el a preluat cîrma orchestrei, căci verișorul său a luat decizia de a pleca la Chișinău. Începînd cu anul 1982, orchestra „Arcușul” a avut deplasări în Lituania. În anul 1987 în orașul Colomna, regiunea Moscovei. În anul 1988 au mers în turneu în India și Nepal. În anul 1995 în județul Timiș, în 1996 în Tulcea, România, în 2001 la Festivalul Internațional de Folclor din Rostov-pe-Don, Rusia. Au fost multe plecări și tot atîtea întoarceri. Toate „acasă”.

„Nu aș schimba acest sat și această orchestră pe nimic altceva în lume”, spune cu fermitate maestrul Botgros. De-a lungul timpului, a primit numeroase oferte de la diverse orchestre, printre care și una de la fratele Nicolae. Chiar și cele mai tentante dintre ele nu l-au putut convinge să părăsească satul, prietenii și cea mai de preț realizare, orchestra „Arcușul”, unde se simțea în largul lui.

Acasă

Însă nu mereu totul a fost atît de ușor. Anii 2000 au fost niște ani grei nu doar pentru muzicieni, dar pentru toți locuitorii Republicii Moldova. Greutățile vieții l-au purtat peste hotarele țării, însă nu pentru a cînta oamenilor cum o făcea adesea, împreună cu orchestra lui.

„Am fost plecat în Portugalia pentru doi ani și acolo am văzut exact cum se muncește. Eu nu știam cum se muncește cu adevărat. Și am zis că nu mai vreau așa ceva niciodată în viața mea”, își amintește cu un zîmbet larg pe chip, chiar dacă a fost o experiență cu totul altfel decît era obișnuit. Dar chiar și acolo muzica i-a fost alături. După ore grele de muncă petrecute pe șantier, seara mergea tot la muncă, dar la o muncă ce îi aducea odihnă în suflet. Cînta la clape într-un mic local. Astfel, chiar și acolo talentul său și dragostea față de muzică l-au făcut cunoscut. Viața peste hotarele țării l-a făcut încă o dată să înțeleagă cît de mult iubește muzica și țara natală. Și s-a întors acasă.

La Sărata Galbenă, în cabinetul său de muzică nu doar continuă tradiția familiei, ci și adaugă propria notă de creativitate și inovație prin interpretarea sa la acordeon. În fiecare notă, în fiecare acord, se resimte moștenirea muzicală care îl diferențiază și îl definește ca artist aparte.