Nanogenarul de la Coșna

Încă o zi se apropie de final, odată cu apusul soarelui. În curtea unei căsuțe bătrînești, Iovu se pregătește pentru sfîrșitul zilei. Închide porțiile curții, „că nu mai știi ce om trece noaptea și, Doamne Ferește!, mai fură ceva”, trage zăvorul de la ușa grajdului, și udă grădina din fața casei. Însă, cel mai greu lucru de îndeplinit la finalul zilei este să meargă în propria casă. „Fiecare zi este la fel – mă trezesc singur, mănînc singur, mă culc singur”.

Îl urmez pe Iovu în umila sa locuință, așezată într-un sat liniștit, încojurat de munți, pădure și aer curat. În casă, totul este pus la locul lui, organizat pe placul proprietarului. Locuința nu este mare – două camere și o bucătărie micuță. Iovu îmi rostește numele, iar eu pășesc spre camera de unde l-am auzit. Este uimitor cum o persoană, la vîrsta de 93 de ani, reușeste să trăiască pe cont propriu, ba chiar să aibă grijă de gospodăria sa.

Războiul te face bărbat, chiar dacă nu tu duci

Iovu Todașcă este un om obișnuit, dar cu o istorie de viață fabuloasă. S-a născut în anul 1931, în comuna Coșna, județul Suceava. Avea 10 ani cînd a început al Doilea Război Mondial. Prin ochii de copil nu înțelegea ce se întîmplă, credea că războiul era ceva bun pentru țară și că germanii sînt oameni buni, ,,că ne mai dădeau bomboane și biscuiți soldații germani cînd îi așteptam la gară”.

Povestește că pe cînd avea 14 ani, în luna august, toți oamenii din sat au fost nevoiți să-și ia animalele, bunurile și să se ascundă în Munții Rarău din apropiere. Timp de două săptămîni au trebuit să supraviețuiască cum au putut. El s-a dus cu  mama și cu cele trei surori. Povestește rîzînd cum a trăit bînd lapte direct din ugerul vacii. „Preferam să mă doară stomacul din cauza laptelui nefiert decît să-mi fie sete”. Cu greu, Iovu și familia sa au reușit să treacă peste acest coșma. „Mai cu o turta cu apă facută pe piatră, mai o mămăligă cu apă de la pîrîu”., Apoi s-a întors acasă, unde îl aștepta alt val de necazuri. Rușii luaseră tot din casele oamenilor. „Pînă și cîinele din ogradă l-ar fi luat, la ce minte aveau”. Știa că va urma o perioadă neagră, va trebui să devină bărbatul casei. Tatăl său era plecat la război, apoi a murit într-un accident la baza militară unde era repartizat. Din pricina războiului Iovu nu și-a pierdut doar tatăl, ci și copilăria.

Comunismul

Iovu se ridică de pe canapea și îmi face semn să îl urmez spre bucătărie. Mă așez la masă, îmi ofera un pahar de ceai și reia povestea.

Regimul comunist s-a instaurat în România cînd Iovu avea 20 de ani. Făcuse armata la București, „orașul foarte frumos, dar plin de oameni parcă fără suflet; prefer să stau în mijlocul pădurii singur, decît cu așa persoane”. După armată, s-a întors acasă la mama și tatăl lui vitreg, pe care mama lui îl cunoscuseră după patru ani de la moartea primului ei soț. Între timp în familie apăruse un nou copil, primul frate a lui Iovu. Așa că a decis că este timpul să înceapă o viață nouă „Era greu, nu aveam mîncare, eram mulți, voiam să plec, să mă duc să-mi văd de viață, dar nu puteam să-mi las fratele și surorile. Trebuia să-mi ajut familia, măcar pînă mai creșteau ăști’ mici. M-am dus cum era pe vremea aceea să-mi caut de lucru. Toată lumea trebuia să muncească. La adunări cum se făceau pe atunci, toți îi ziceau tatălui meu vitreg că băiatul lui nu are de lucru. Pînă la urmă m-am dus cu tata în pădure și am devenit maestru forestier”, spune bătrînul.

Timp de 28 de ani, Iovu a lucrat în pădure cu tatăl său vitreg, unde a văzut corupția și adevărul despre comunsim. Povestește cum fura lemne din pădure și le aducea la casele unor vecini, pentru că nu aveau posibilitate de a cumpăra suficient lemn. Așa, încet, dar sigur, lumea din sat a început să-l aprecieze pe Iovu, numindu-l „un gospodar adevărat”. „Mergeam cu tata la ora 12 noaptea tocmai în fundul pădurii, cu cîte o capră sau un vițel. Îl tăiam lîngă apă să nu cumva să ne vadă careva sau să lăsăm urme. După ce tăiam animalul, pe bucăți, le legam de butuci și le dădeam drumul pe apă, la vale, unde așteptau la capăt de apă, vecini să ia butucii. Apoi se împărțeau repede bucățile de animal la case diferite pentru a putea fi mai ușor de ascuns. Făceam așa, în caz de Doamne Ferește, trecea un securist, să nu fim prinși”.

Anii au trecut, iar familia lui Iovu a ajuns la 11 frați și surori (șase fete si cinci băieți). „Eu tot am stat și am avut grijă de casă, dar restul s-au dus fiecare pe drumu lui. Cum făceau18 ani, cum plecau”. Pînă la urmă, Iovu a decis să plece și el, să înceapă o viață nouă. Era anul 1964, Iovu avea 34 de ani. A reuși cu ajutorul familiei și făcînd un împrumut la stat, să își ridice o casă. „Cît a trebuit să mă zbat pînă am vazut-o pe picioare. Am rugat prieteni, rude, a mai dat tata lemne pe la un unul, pe la altul, ca să ne mai ajute, dar pînă la urmă, tot la stat am ajuns să mă împrumut”, povestește el.

Observ pe peretele din spatele lui o poză alb-negru, în ramă, cu o femeie și un bărbat în ziua nunții. Îl întreb dacă este soția. „Da, scumpa mea soție, Mărioara. Am iubit-o din toată inima mea. A murit, săraca, în 2008. Am apreciat la ea faptul că a stat lîngă mine de cînd eram puștan și nu aveam nimic să-i ofer decît promisiuni. Dar a fost acolo, mereu, și cu bune, și cu rele. Mai ales după ce am făcut și copii, am devenit cel mai fericit bărbat din toată lumea”, spune Iovu.

Perioada regimului Ceaușescu

Cînd a început comunismul lui Ceauseșcu, Iovu avea 45 de ani. „Nu le-am suportat deloc regulile și sistemul, dar tăceam din gură, ce să fac? Nu suportam să merg la adunări, adormeam în picioare. Eu mi-am văzut de viața mea și de familia mea.” Curios, îl întreb de ce urăște asa de tare tot ce ține de această perioadă, iar el devine ofensat: „Tu nu ai trăit să vezi ce a fost aici. Fără mîncare, fără nimic. Mureau oamenii de frig și foame în casă și trebuia să tăcem din gură. După ce a născut soția mea, nu aveam ce să-i dăm copilului, numai lapte și mămăligă, mămăligă și lapte. Cînd am încercat să tai un miel, au venit securiștii și voiau să mă aresteze, dar la cît de corupți erau și ei, le-am dat tot mielul și niște bani, apoi ne-au lăsat în pace. Plus bătaia pe care am luat-o. Țin minte și acum exact, 12 lovituri de bocanc în stomac și patru lovituri de bîtă pe spate. Mergeam ziua la muncă, trebuia să mint că am căzut dintr-un copac. Daca știa cineva că am fost prins, de teamă, nimeni nu mai vorbea cu mine. De aia îi urăsc. Am trăit atîta timp ca niște oi scoase la păscut și ghidate de colo, colo. ”

Revoluția nu a schimbat doar România, ci și oamenii

Înainte de Revoluție, Iovu era un țăran harnic și dedicat, cu o viață simplă dar plină de griji și responsabilități. „La Revoluția din ’89 ieșisem deja la pensie, nu mă interesa atît de tare”. Lucra pământul cu pricepere și se ocupa de animalele sale, fiind ancorat în tradițiile și valorile satului său. Cu toate acestea, Revoluția din 1989 a adus cu sine un val de schimbări care au ajuns și în inima satului. „Vedeam vecinii cum tot vorbesc despre comuniști, se bucura toată lumea că puteam spune ce vrem, eram liberi.”

Prima influență majoră a fost libertatea de exprimare. Iovu și ceilalți săteni au început să discute deschis despre politică și despre schimbările care aveau loc în țară. Acest fapt i-a deschis ochii lui Iovu către problemele sociale și politice mai largi, depășind sfera sa de interes obișnuită. „Mi se părea amuzant cum politica a început să mă intereseze după ce s-a încheiat toată drama comunismului”

Revoluția a adus cu sine și accesul la informație. Prin intermediul televiziunii și al presei, Iovu a început să înțeleagă mai bine contextul politic și economic al țării. A fost conștientizarea faptului că schimbările politice nu au afectat doar orașele mari, ci și viața de zi cu zi a oamenilor din satele mici.

Rînduielile zilei

Azi, la 93 de ani, după o viață plină, Iovu încă reușește să se întrețină singur. Este în stare să facă curat, munca în jurul casei, sa aibă grijă de animale, ba chiar să își conducă mașina personală fără probleme. Singurul defect pe care l-a dobîndit odată cu vîrsta este auzul slab. „Păi, nu sînt chiar singur, mai vin din cînd în cînd nepoții sau strănepoții la mine. M-am învațat așa să stau. Pentru mine, cea mai grea parte din a locui singur este singurătatea în sine”.

O zi normală din viața lui Iovu, începe și se încheie prin rugăciune, mulțumindu-I lui Dumnezeu în fiecare dimineață și seară, că a fost binecuvîntat să deschidă ochii încă o zi. În general nu are un plan, pur și simplu încearcă să își găsească activitate. „Na, trebuie să fac ceva, nu pot sta deloc. N-am stare, chit că am 93 de ani. Nu îmi place să stau ca alții toată ziua în pat. Dacă Dumnezeu mi-o dat putere să mă scol și să fac treabă, mai mare păcatul meu fața de altul care nu poate face ceva și ar vrea să facă. ”

E vremea să îmi iau rămas bun de la bătrîn. „Viața este bizară, dar și oamenii mai bizari. Fii recunoscător pentru ce ai și pe cine ai. Într-o lume plină de oameni răi, fii tu cel bun. Chit că oamenii vor fi răi cu tine, tu să-i ierți. Viața e prea scurtă ca să porți urî pe cineva sau să ai dușmani. Asumă-ți riscuri, fă ce îți place, pentru că nu știi niciodată cît nisip mai ai în clepsidra vieții. Bucură-te mereu de tot ce ai în jur, pentru că nu știi dacă ai să ajungi la vîrsta mea”, mi-a spus la plecare. O lecție despre putere, rezistență, bună rînduială și despre cum ar trebui să înțelegem cu toții viața.