„End of an era”, așa cum spunea o postare de-a mea de pe rețelele de socializare de acum trei ani, cînd am încheiat ciclul liceal. Ei bine, iată că a sosit finalul unei alte ere, cea care m-a lăsat mai înțeleaptă, curajoasă, curioasă și mai fericită cu mine însămi și cu viața mea: epoca studenției. Nu aș fi crezut că o să mă găsesc pe mine atît de rapid la facultate, dar se pare că specializarea Jurnalism și științe ale comunicării de la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași (am scris partea aceasta în stilul CuzaNet; cine știe, cunoaște!) m-a condus numai pe cărările pe care mi-a fost și îmi este menit să fiu.

Jurnalismul mi-a deschis ochii mai larg decît erau deschiși deja, mi-a făcut cunoștință cu emoțiile primei știri publicate, ale primului interviu, reportaj, documentar, ale primei cronici de film și ale atîtor alte texte. Fericirea resimțită la primirea unui mail cu textul: „Andreea, ți-am publicat știrea“, al doamnei profesoare Otilia Bălinișteanu era incomparabilă (între noi fie vorba, o captură de ecran a unui asemenea mail încă se află la loc de seamă în galeria telefonului meu). Să nu mai vorbim despre perioada de practică de specialitate, pe care eu am făcut-o în frumoasa lume a televiziunii, la TVR Iași. Acesta a fost momentul cînd am realizat că jurnalismul îl înveți cel mai bine pe teren, cu microfonul în mînă (în cazul meu), întrebările în minte, intervievatul în față și camera în spate. Am lăsat în urmă o parte din emoții, dar ele sînt oricum binevenite, pentru că mă umplu de energie.

Am învățat să țin un microfon în mînă și să-i resimt lipsa atunci cînd mă așezam pe scaun, în redacție și începeam să scriu textul știrii. Dar apoi simțeam lipsa tastaturii și a căștilor, cît timp selectam declarațiile pentru forma finală a materialului. Și tot așa, ajungeam în cabina de sunet să trag voci, iar apoi mergeam la montaj și îmi era dor de emoțiile din fața microfonului în acea încăpere izolată fonic. Nu vă explic sentimentul resimțit atunci cînd mi-am auzit pentru prima data vocea și mi-am văzut numele la televizor. Era o știre din domeniul politic, iar „reporter: Andreea Cojocaru“ m-a dus cu gîndul la primul an de facultate, cînd nu știam dacă jurnalismul este sau nu pentru mine. Cred că Andreea din anul I ar fi nițeluș surprinsă și veselă să vadă cu cît drag citesc, ascult ori vizionez acum materiale jurnalistice, comand cărți din domeniu, mă duc la spectacole și întîlniri care să mă ajute să mă formez și caut mereu, din proprie inițiativă, să devin cea mai bună versiune a mea. Pentru că asta îmi doresc și nu pentru că ar fi o corvoadă.

Am întîlnit persoane care m-au ajutat enorm în devenirea mea. Nu m-aș fi gîndit vreodată că voi avea asemenea șanse – să dialoghez cu singurul fotograf român acreditat pe covorul roșu de la Cannes, să îi adresez întrebări lui Alex Nedea, de la Recorder, sau actorului Constantin Pușcașu, între repetițiile pentru o piesă de teatru, să stau în studioul în care se realizează matinalul de la TVR Iași, să mă sune șeful de redacție să mă întrebe dacă nu pot veni pentru o filmare, să pot spune cuiva: „Mergi și discută cu X, spune-i că ai venit din partea mea“, să moderez un eveniment și să-mi pronunț numele cu încredere, să simt că sînt pe cale să ajung o persoană importantă. Asta înseamnă jurnalismul pentru mine.

Dar vă avertizez – din facultate este posibil să rămîneți și cu prietenii de-o viață. Așa că pregătiți-vă și pentru momente în care veți afirma: „Ar trebui să ne facem propria noastră emisiune“ sau „Am să comand lavaliere de pe net, ca să ne facem propriul podcast“ ori alte asemenea. Eu, una, mereu îmi amintesc de asemenea momente cu drag.

De-a lungul acestor trei ani de studiu, aproximativ 908 zile (din care am scăzut vacanțele; vedeți, la Jurnalism le avem și cu matematica!), am fost de multe ori întrebată: „Unde studiezi?”. Și, timidă la început, încrezătoare spre final, răspundeam: „La Litere, la Jurnalism“. Acest răspuns generează trei posibile variante de reacții:

1. Interlocutorul zîmbește. „Wow, ce frumos!“, spune el, iar eu îi întorc surîsul, bucuroasă că nu am avut de-a face cu următoarele două situații.

2. Interlocutoarea se încruntă/scutură din cap dezaprobator/se strîmbă. „Jurnalism…“, spune, parcă nevenindu-i să creadă. „Și nora mea a făcut Jurnalismul. Acum e casnică, lucrează doar fiul meu, în IT.“ Îmi aruncă o nouă privire, plină de milă. „Dar poate tu ai să reușești”, își încheie ea discursul motivațional de-a dreptul (Notă: această interacțiune a avut loc cu adevărat și este incredibil că încă îmi amintesc mot-à-mot vorbele interlocutoarei).

3. Interlocutorul mă privește în continuare. „Aaa… bine. Important e să îți placă ție”. Puțin mai plăcut decît situația numărul 2, deși în unele cazuri se spune cu subînțeles același lucru.

Am învățat și să mă obișnuiesc cu asemenea conversații. Pînă la urmă, nu sîntem toți de aceeași părere și nu avem toți același drum în viață. Eu știu ce-mi place, ce vreau și la ce sînt bună. Restul e doar apă de ploaie împotriva căreia îmi voi deschide umbrela și voi continua să mă documentez pentru reportajul din ziua ce urmează.

Așa că, astăzi, în cazul în care mă va întreba cineva dacă sînt studentă la Jurnalism, îi voi răspunde cu mîndrie: „Da!”. Am aflat că da, poate că am și eu un loc aici, rezervat de Cel de Sus. Iar pentru oricine își dorește să încerce să urce pe muntele denumit Jurnalism, l-aș sfătui să se încalțe bine și să aibă la el un carnețel și-un pix. De surse poate face rost pe drum.