În cîrciuma de la Blăgești astăzi se citesc povești

La început a fost cîrciuma. Una dintre cele mai vechi din sat. Decizia de a fi transformată în bibliotecă îi aparține bibliotecarei Elena Munteanu din Blăgești, județul Bacău. La momentul actual, pe rafturi se află 13.000 de volume. Dacă pereții ar putea vorbi, s-ar mai aduna încă pe atîtea. Ei au fost martorii petrecerilor în familie, băutelor de bucurie sau de tristețe, certurilor din cauza treburilor gospodărești și frustrărilor vărsate pe jocurile de noroc. Dacă mai ieri bunicii intrau aici să-și înece necazurile și ieșeau plini de speranță, astăzi nepoții lor intră pe aceeași ușă cu speranța că nu vor avea un viitor necăjit ca cel al bunicilor.

Mă pregătesc să merg înapoi pe drumul copilăriei, în comuna natală a mamei. Mă număr printre nepoții ce își vizitau mai rar bunicii, din cauza distanței. Cu toate astea, momentele petrecute cu ei mă făceau să uit de dor. O jumătate din copilăria mea se află acolo: rude, „Dealul Pungii”, parcul de la grădiniță și, mai ales, bunicii. Mașina în care mă aflu mă face să mă simt ca un copil ce adoarme pe scaune, la nunți, și se trezește pe bancheta din spate a mașinii. Deja ajung la intersecție. Văd o femeie mică de statură, cu tenul măsliniu, brăzdat de riduri adînci și ochii întredeschiși, de parcă ar analiza orice mișcare. Poartă șorțul cel de toate zilele, pe care se poate observa munca de peste zi. Se uită la ceas; sigur așteaptă pe cineva. Pe măsură ce mă apropii, se face tot mai mică și dispare. Deschid ochii și mă trezesc din visul în care bunica mă aștepta ca odinioară. Agit capul stînga-dreapta să mă dezmeticesc puțin.

Cobor din mașină și analizez întreaga clădire. Trebuie să îmi las capul pe spate pînă la extrem să o cuprind cu vederea de sus pînă jos. E și normală înălțimea. O cîrciumă trebuie să fie încăpătoare pentru oamenii ce îi trec pragul. Știind contextul, îmi vine să rîd. Dar mă abțin să nu creadă ceilalți că am trecut mai întîi la magazinul de peste drum ce servește băuturi alcoolice. Oare sigur am ajuns unde trebuie? Terasa lungă, de lemn, bancă și masă – ai zice că ești într-un „bar”.

Mai privesc odată în sus și observ două tăblii sub acoperișul terasei. Pe una din ele scrie caligrafic, cu pix negru: „Biblioteca Comunală Ion Creangă, Blăgești, jud. Bacău”. Cealaltă placă oferă mai multe detalii: chipul lui Creangă, drapelul României și programele ce au susținut dotarea bibliotecii. Da, sînt unde trebuie. Doar că trebuie să conștientizez ce a fost prima dată. Aceasta cîrciumă avea destul spațiu pentru ca oamenii să se învîrtă amețiți pînă găseau un scaun pe care să se trîntescă agresiv. Mesele erau lungi și dure, ca să țină destule halbe cu bere, pahare cu vin, sticle și bidoane cu licori.

Biblioteca de la cîrciumă

Bibliotecara Elena Munteanu și-a dorit să ofere un sprijin copiilor mai puțin favorizați de destin. Îngrijorată de viitorul lor, i-a propus soțului, primarul localității, să schimbe destinația clădirii. Proprietarul, care făcea parte din Consiliul Local, nu se mai ocupa activ de cîrciumă, era aproape în faliment. Primarul i-a propus să închirieze clădirea primăriei, în vederea mutării sediului bibliotecii. Farmecul fostului bar era datorat și de așezarea strategică la intersecția drumurilor către cele cinci sate ale comunei. Versul „Cine a pus cîrciuma-n drum?” părea că s-a scris în Blăgești.

Așa a fost posibilă mutarea bibliotecii într-o „casă nouă”, care să fie mai accesibilă pentru elevi. Procesul de mutare propriu-zis a durat doar trei luni. Au fost trei luni intense pentru Elena Munteanu, care s-a implicat activ. „Ne-am mutat repede, am avut de muncă, într-adevăr…”, povestește ea. S-a documentat zi și noaptea, a creat schițe, a căutat inspirație în alte biblioteci și, totodată, s-a gîndit la ce le-ar plăcea copiilor să vadă: așa au apărut scenetele și serbările organizate în bibliotecă.

La intersecție de destin

Unele lucruri din încăpere s-au schimbat, iar altele au rămas la fel. Prima dată vezi tejgheaua în formă de „L” a barului. Ironia sorții este că acolo sînt așezate cărțile de la categoria „Științe agricole”.  Tot a rămas o urmă neintenționată a barului. Măcar știm că cei mici vor învăța tehnica de a face vinul din cărți, fără să-l guste la nesfîrșit, gîndindu-se ce variantă finală va ajunge în butoi.

Mirosul de alcool nu dispărea nici iarna, era un flux continuu al paharelor, pe bandă rulantă. Să nu credeți că amatorii se lasău mai prejos la temperaturile cu minus; aveau mese și scaune în partea stîngă a tejghelei. În vremurile de demult, băutele erau la ordinea zilei. Localnicii își aduc aminte cu melancolie de acele timpuri și spun că de acolo ieșeau „țepeni, morți de beți”.

Ușa era veșnic trîntită și în mișcare, nu era niciodată închisă permanent. Acum, primul lucru pe care îl vezi cînd deschizi ușa este peretele renovat aproape de la 0. Pe el este pictată povestea „Pupăza din tei”, cu personajul Nică urcat în pom cu pupăza și mama care-l dojenește.

Nelipsite erau stelajele și butoaiele cu bere, sticlele cu tărie și rafturile cu băuturi atent selectate. „Pelinul”, „Vinul la sticlă țăruș”, „Biter”, „Vinul Podul Turcului”…par cunoscute, nu-i așa? Lăsați, e rîndul copiilor acum. Sticlele au fost înlocuite de romane din literatura universală, cum ar fi Mîndrie și prejudecată, Mizerabilii, Frații Karamazov etc. În locul vînzătoarei ce știa gramajul licorilor pline de fericire, șade bibliotecara printre cărți.

Bibliotecară, bunică și ajutor

Am găsit-o pe Elena Munteanu făcînd o altă activitate, mai puțin obișnuită pentru o bibliotecară. Pe masă sînt haine de diferite mărimi și pentru diferite vîrste, papucei eleganți de fete și cîteva pungi. Primește și donații de haine, nu doar de cărți, din partea localnicilor. Le separă după anumite criterii, iar apoi le oferă copiilor ce vin să își facă lecțiile la bibliotecă. Pentru unii, lacașul culturii a ajuns să însemne un adăpost și un refugiu emoțional. Nu-și îneacă amarul în vin și nici nu discută prin țipete cu vecinul la un pahar de țuică. Ei încep altfel. Ajung dornici să împărtășească retrospectiva zilei cu doamna Elena. Își izbesc ghiozdanele pe corpul de lemn așezat aproape de biroul dînsei, care de asemenea ascunde o poveste emoționantă. Se pun la masă și rugămințile încep să curgă: „Eu vreau să mă ajutați la teme!”, „Eu vreau o fișă de lucru!”, „Se poate să mă joc la calculator??”. Au acces la sala de lectură unde studiază atent dicționarele, enciclopediile, inițiază concursuri de șah și de ghicitori. Toate oferite de salvatoarea lor, în care au și încredere. Le ascultă problemele personale, le oferă soluții și le îndulcește ziua cu bomboane ascunse prin sertare special pentru ei. „Caietul cu datorii” reprezenta un caiet în care erau scrise numele și suma celor ce au aveau sa returneze bani magazinului. „ Ion X…10 lei,  Vasile Y…15 lei+20 de lei+10 lei.” Dacă îndeplineai această cerință erai tăiat cu o linie dreaptă și puteai să îți mai încerci norocul dacă nu mai aveai bani și setea era aprigă.

Azi, caietul cu datorii nu mai există. Există însă „Raportul de activitate”. Acolo este consemnată fiecare activitate desfășurată la bibliotecă.

Corpul din lemn masiv este amplasat la intrare nu întîmplător, ci pentru a facilita mișcarea celor cu dizabilități. Nu mă indoiesc că nu le-ar fi fost de ajutor și băutorilor de odinioară, pentru momentul cînd nu se mai puteau ține pe picioare. Sau, eu știu, poate s-ar fi rostologolit ca la gimnastică. Bine că nu era atunci.  

A spus cineva băută? Nuu, serbare!

Pentru a diversifica programul și a-i atrage pe copii la bibliotecă, Elena Munteanu s-a gîndit să organizeze diverse serbări și scenete, ce amintesc de zile sau povești importante. „Am vrut să ne țină minte copiii. Sînt așa cum sînt, noi vrem să reușească…”. În fiecare an, pe 1 octombrie, sărbătoresc deschiderea noului sediul al bibliotecii, iar copii își pun în valoare talentele artistice. Majoritatea satului este formată din bătrîni. Doamna Elena consideră că este important să acorde importanța cuvenită celor mai în vîrstă, așa că tot atunci sărbătoresc „Ziua Internațională a Persoanelor Vîrstnice”.

Au realizat și scenete de teatru inspirate din povestirile celui ce poartă numele bibliotecii. Prima a fost „Prostia Omenească” . Un grup de elevi din clasele I-IV și-au pus părinții la croit pentru realizarea costumației și au învățat replicile cu simț de răspundere. Pentru piesa „Sarea în bucate” copIii s-au pregătit două săptămîni și, de asemenea, au folosit recuzita de acasă și din cadrul bibliotecii. La serbarea de Crăciun organizată de bibliotecă, copiii au avut ocazia să-i trimită scrisori Moșului. Una dintre ele a rămas istorie. Un scris stîngaci, ușor indescifrabil, pe un bilețel roz al unei fetițe are următorul mesaj: „Dragă Moș Crăciun, eu nu îmi doresc nimic, pentru că eu sînt fericită că există această bibliotecă, că se adună atîția copii și facem atîtea lucruri”. Sunt desenați apoi patru fluturași și o inimioară mare, în semn de recunoștință.

Elena Munteanu a pus capăt unei ere, în acest spațiu, și a făcut ce a știut dînsa mai bine: a schițat, a întins aripi și i-a ajutat pe copii să zboare. Ei sînt speranța acestei comune îmbătrînite. Ei vor spune poveștile locului. Și, poate, uneori, vor povesti și despre cîrciuma transformată în bibliotecă.