Regizorul Ovidiu Lazăr a debutat în 1987, pe scena Teatrului Național din Iași, la care lucrează și în prezent. Casa sa a fost locul ideal pentru o discuție care s-a transformat într-un interviu, din care veți afla experințele, ideile și concepția sa de viață.  

Există vreun moment sau persoane din copilăria dumneavoastră care au avut o influență semnificativă în alegerea carierei?

Nu o persoană anume. Nu, pentru că eu am avut o copilărie mai specială, în sensul în care tatăl meu, fiind ofițer infanterist, ne-a dus după el aproape prin toată Moldova. Așa se face că sora mea e născută la Botoșani, iar eu sînt născut la Bacău. Școala primară am început-o la Dorohoi, după care am continuat-o la Roman.

Liceul l-am făcut la Iași, facultatea la București. Faptul că am umblat tot timpul după tata, după garnizoanele unde lucra el, m-a făcut să fiu un copil interiorizat și singura mea plăcere și singura mea pasiune a fost cititul. Îmi amintesc că, de pildă, că în școala generală, la Roman, cînd am ajuns în clasa a VIII-a, eu citisem aproape toată biblioteca școlii.

Ce pot să-ți spun și este realmente interesant și aparent contravine condiției mele de acum este că prin clasa a VI-a sau a VII-a ni s-a dat ca temă eterna și nefireasca întrebare: „Ce vrei să te faci cînd ai să fii mare?” Și eu, atunci, am scris că aș vrea să mă fac actor. Nu știu, nu pot să-ți spun care a fost motivația, dar asta am scris.

E adevărat că îmi plăceau foarte mult filmele. Mă duceam la cinematograf, pentru că televizor am avut foarte tîrziu. Eram pur și simplu fascinat de filmele pe care le vedeam. Probabil că de asta am scris că vreau să mă fac actor.

Prin clasa a VIII-a, în schimb, mi s-a întîmplat un lucru înfiorător. La serbarea de sfîrșit de an școlar, mi s-a dat o poezie pe care trebuia să o recit. Eram în sala de festivități a școlii, am început poezia și, cînd am dat cu ochii de colegi, de părinți, de sala aia plină, m-am blocat și pur și simplu am uitat ce mai aveam de spus. Îmi amintesc reacțiile profesorilor, colegilor care mă încurajau să continui, dar eu eram într-o starea de spaimă absolută și nu am terminat. Au fost aplauze, am și plecat din școală și îmi amintesc că o rușine și o umilință mai mari ca atunci nu am simțit niciodată. Toată treaba asta a ținut pînă la finalul Liceului „Mihai Eminescu” de aici, din Iași, cînd eu voiam să fac psihologie. Numai că, exact cu un an înainte de terminarea liceului, Nicolae Ceaușescu a desființat toate facultățile de psihologie. Așa că am dat la Litere, la specializarea română-latină. A fost foarte bine, numai că am descoperit într-un ziar, un anunț precum că la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București au rămas trei locuri la Regie. Mi-am retras dosarul de la noi, de la Filologie, de la Iași și am plecat să dau admiterea la București. Numai mama știa și cu o mătușă de-a mea.

Îmi amintesc că banii pe care îi aveam nu au fost suficienți și am dormit o noapte în parcul Gării de Nord, în sfîrșit, a fost o aventură întreagă. Am fost dezinformat de o secretară, după ce am trecut de proba eliminatorie, care mi-a spus să vin a doua zi la ora 10:00. Numai că eu am venit a doua zi, la ora 08:30 – 09:00. Pe vremea aceea era Congresul Educației Politice și Culturii Socialiste. Toți profesorii erau plecați la congres, candidații erau închiși cu asistenții în sală și lucrau deja de la ora 8:00. Nu m-am prezentat la acea probă și am luat nota 0. Dacă mă apucam să scriu subiectul, primeam nota 3 și intram în anul ăla. M-am dus la următoarea probă scrisă și am avut note foarte mari.

În 1979-1980, în România nu exista decît acest Institut de Artă Teatrală și Cinematografică de la București, unde erau trei discipline: actorie, regie și operatorie. Într-un an eram 21 de studenți, în cinci ani eram 105 studenți. De asta și în ziua de azi, dacă eu mă duc oriunde în țara asta, într un oraș care are teatru, am un coleg. Am fost foarte puțini, foarte compacți, foarte diferiți, venind din zone și umane, și sociale și geografice complet diferite. Dar am avut norocul unor profesori absolut uluitori. Deci, ca să revenim la esența întrebării, n-a existat o persoană care să mă dirijeze către zona asta. În schimb, și aici e un lucru pe care l-am spus mai rar, pe lîngă filme, la Casa de Cultură a Sindicatelor, cum era în vremea respectivă la Roman, venea Teatrul Tineretului din Piatra Neamț în turneu cu diferite spectacole.

Acolo am văzut un spectacol, care cumva, sînt convins, mi-a rămas în subconștient, Peer Gynt a lui Henrik Ibsen, cu Mitică Popescu. Era un spectacol fabulos, cu un decor făcut din lemn și blănuri, cu muzica care crea o magie uluitoare. Era o sală plină de soldați și eu. Deci o nebunie. Și ca să vezi cum se leagă lucrurile în timp, cînd am intrat la Institut, profesoara mea de teatru, Cătălina Buzoianu, ne-a întrebat pe fiecare care este motivația pentru care vrem să facem noi regie, iar eu i-am povestit despre acest spectacol de la Roman. Cătălina Buzoianu m-a întrebat: „Dar tu știi cine a făcut spectacolul ăla?” I-am zis nu, iar ea mi-a răspuns: „Eu.” Am fost pur și simplu uluit. Mi-am dat seama că, pe lîngă instinctul și dorința de a face ceva, există și un soi de regulă invizibilă, că destinul te duce acolo unde trebuie, dar singura condiție este să vrei să faci acel lucru.

Cum au contribuit turneele internaționale la formarea dumneavoastră ca regizor și la dezvoltarea viziunii dumneavoastră asupra teatrului?

Eu fac parte dintr-o generație care și-a început cariera înainte de 1989 și care a continuat după 1989. Decisînt cumva tamponul dintre două lumi. Înainte de ’89 nu eram nici mai deștept, nici mai talentat decît după ’89, numai că nu exista deschiderea asta extraordinară, ca să știm ce se întîmplă în restul lumii. Chiar îmi amintesc că am fost cu doamna Cătălina Buzoianu la Ambasada Japoniei, ca să vedem, casete cu spectacole cu forme tradiționale de teatru japonez. A fost uluitor. Informații profesionale și culturale aveam foarte puține. Evident că după ce am fost angajat în Teatrul Național din Iași, după ’90 au început turneele, mai timide. Unul din primele turnee a fost undeva în Slovacia. Unul din momentele esențiale a fost cînd, la recomandarea doamnei Ileana Berlogea, profesoara mea de istoria teatrului universal, am fost trimis la Salzburg, la un seminar unde veneau diferiți profesioniști aflați la jumătatea carierei, care însemnau ceva în țara lor. Și seminarul s-a ținut în castelul unde s-a filmat „Sunetul muzicii”. Castelul era absolut superb. Acolo am avut prilejul să îl întÎlnesc, printre alte mari personalități, pe Arthur Miller, celebrul dramaturg care a scris Moartea unui comis-voiajor, despre care se știe că a fost soțul lui Marilyn Monroe. În discuțiile pe care le-am avut și lucrînd două săptămîni cu el, am descoperit ce înseamnă teatrul american, ce înseamnă structura și conținutul profesiei de regizor la americani.

Am avut colegi din țările arabe, din Europa, din Extremul Orient, cu care am făcut, nu doar schimburi de informații; pentru mine erau pur și simplu iluminări. Redescopeream universuri teatrale din lumi care pînă atunci mi-au fost străine. După aceea, lucrurile s-au legat. Unul din momentele extraordinare a fost faptul că la acel seminar l-am cunoscut pe directorul Festivalului de Teatru de la Casablanca, din Maroc, care m-a invitat, după un an, cu un spectacol pe care l-am făcut eu aici, la Teatrul Național din Iași. Este vorba de o dramatizare după nuvela lui Tolstoi, Kholstomer se cheamă, care a avut un succes uriaș în Maroc. S-a scris în toate ziarele despre succesul eclatant al românilor și așa mai departe.

După aceea am avut o premieră cu un text de-al lui Dumitru Radu Popescu, „Robespierre şi regele sau Îmblînzirea dreptăţii”. Premiera a fost la Paris, în sala de teatru a Ambasadei României. Ambasada noastră de la Paris este o clădire absolut fabuloasă, obținută de Nicolae Iorga, și are o sală de teatru extraordinară. Acolo a fost un succes extraordinar și după aceea au urmat și alte participări în turnee.

De pildă, în Spania, în Țara Bascilor, cu un spectacol „Negustorul de timp”, pe un text al lui Matei Vișniec. Spaniolii au fost profund impresionați de ceea ce au văzut acolo și cu atît mai ciudat a fost că noi jucam în limba română și era supratitrat. Am observat că, după ce a început spectacolul, au citit, după care s-au prins ce se întîmpla în acțiunea acelui spectacol și au urmărit așa, ca în catedrală. Și aici a fost un succes extraordinar și lucrurile au continuat.

Acum, trebuie să spun un lucru. Regia românească și teatrul românesc au fost foarte cunoscute în lume de dinainte de ’89, pentru că au fost mari regizori români, precum Liviu Ciulei sau Andrei Șerban. Alții, care au lucrat fie în America, fie în Franța, fie în Germania, au făcut ca școala românească de regie să fie foarte, foarte cunoscută. Pentru mine a fost un atu, pentru că oriunde mergeam, spectacolele mele erau foarte așteptate. Se știa că vin din România, care are o tradiție foarte puternică din punct de vedere teatral.

La repetiții, alături de Matei Vișniec

„Cred că Cehov este cel mai mare dramaturg al secolului XXI”

Cum vă alegeți textele pe marginea cărora montați mai apoi spectacole?

Aici sînt două zone oarecum compatibile. În primul și în primul rînd, cum le-am spus de-a lungul timpului și studenților mei, este foarte important ca regizor, să simți ce se întîmplă în lumea din afara ta. Adică să fii atent la ce se întîmplă pe stradă, cum stau oamenii și ce fac în stația de autobuz, ce se publică, ce filme se fac, ce înseamnă trecerea anotimpurilor, să nu ai prejudecăți că un muncitor e un tîmpit și că unul care are doctorat este culmea erudiției. Să ai bucuria asta de a descoperi ce se întîmplă, din clipa în care ai ieșit din casă și ai început să mergi pe stradă. Să nu stai cu nasul în pămînt sau cu privirea în cer, ci pur și simplu să vezi ce se întîmplă în jurul tău; asta îți dă o anumită vibrație. Începi să descoperi încet, încet, în ce lume trăiești. Îți dai seama că lumea aceea vrea ceva, așteaptă ceva. Lumea aceea are bucurii și tristeți, iluzii și dezamăgiri. Și atunci, dacă reușești să simți acest lucru, mai ales ca regizor, starea interioară te duce către un anumit tip de texte. De asta am ales fie dramaturgi clasici, dar care aveau, precum Cehov sau Molière, o vibrație foarte actuală, în sensul mental și sufletesc. Pentru că mie nu mi se pare firesc să faci Molière în blugi și cu motociclete. Eu cred că fiecare om, fiecare epocă are o anumită structură care trebuie respectată, înțeleasă. Poți să o reformulezi, dar nu să distrugi și să te folosești de acel dramaturg, de acel om numai și numai din punctul tău de vedere. Asta este o zonă.

Cum e și firesc, fiecare dintre noi avem obsesii sau avem lucruri la care ținem, exact cum unora le place să mănînce fasole, alții sînt vegetarieni, iar alții sînt înnebuniți după dulciuri. Cred că Cehov este cel mai mare dramaturg al secolului XXI, deși el a trăit la începutul secolului XX. De ce spun lucrul acesta? Pentru că toate personajele lui au un tip de sensibilitate foarte compatibil cu lumea în care trăim acum, aici, astăzi, în 2024. Adică oameni cu aspirații, dar care nu știu cum să și le realizeze. Oameni cu intenții bune striviți de oameni care sînt foarte hotărîți, uneori la modul violent și abject, care pur și simplu le pulverizează aspirațiile. În egală măsură, sînt înnebunit după Caragiale, care, tot din punctul meu de vedere, este singurul care a reușit să facă cea mai bună diagnoză a românismului – faptul că atunci cînd trebuie să fim lirici, sîntem epici, cînd trebuie să fim epici, sîntem lirici. Faptul că trăim într-o continuă hămeseală și faptul că trădăm cu foarte mare ușurință. Un alt dramaturg mai aproape de zilele noastre este Teodor Mazilu. Am și montat în trei variante complet diferite, și cu studenții, și la Iași, și la Suceava, o piesă absolut fabuloasă. Are și un titlu extraordinar „Proștii sub clar de lună”. Din punctul meu de vedere, Mazilu îl continuă pe Caragiale, are vibrația contemporană, e foarte de-al nostru.

Am să-ți dau două replici ale celor două personaje feminine ca să-ți dai seama cît de bine e prinsă starea lumii în care trăim acum. Una din femei, femeia satanică, cum zice Ortansa, spune următorul lucru: „Am sînii mici și duc o viață monotonă”. Este genial din punctul meu de vedere. Iar, cealaltă femeie, Clementina, care este o femeie destoinică, îi spune bărbatului ei: „Gogule, cînd tu nu ești acasă, mobila nu are viață”. Deci, numai din aceste replici îți dai seama că sînt două stări ale feminității noastre contemporane, indiferent de generația de care vorbim. E valabilă și la generația foarte tînără, pentru că sînt tinere, extrem de ofensive, care au sînii mici, duc o viață monotonă și se agită să ducă o viață intensă și sînt tinere foarte adecvate situațiilor în care trăiesc și atunci cînd nu au obiectul pasiunii, mobila nu are viață și atunci se lasă strivite de această monotonie a vieții de zi cu zi.

Cum a început fascinația dumneavoastră pentru operele lui Cehov și cum a evoluat aceasta de-a lungul timpului?

Spuneam mai devreme că citeam foarte mult. L-am descoperit pe Cehov citindu-i proza scurtă și mi-am dat seama că în acele proze erau niște oameni cu niște trăiri subdivizate, cu niște trăiri intime foarte intense, pe care se fereau să le arate; doar le trăiau. Atunci, la început, aproape inconștient, după aceea, din ce în ce mai conștient, mi-am dat seama că o parte din secolul XX a fost shakespeariană, cu multe evenimente, cu internetul, cu explozia tehnologică, cu un soi de agitație fabuloasă, cînd oamenii au uitat că mai au și o viață interioară, nu numai una exterioară.

Iar cînd am intrat în secolul XXI, mi-am dat seama că am intrat pe deplin în era lui Cehov. De ce? Pentru că, trecînd peste pandemie, trecînd peste evenimentele mai mult sau mai puțin recente, secolul XXI este un secol al singurătății. Am observat și la cei din generația mea, și la cei foarte tineri că există un soi de teamă de a spune ce simți, ce gîndești, ce trăiești. Și atunci, decît să îi spui celuilalt ce e înăuntrul tău, mai bine ții în tine și încerci, într-un fel sau altul, să-i sugerezi persoanei de lîngă tine ce simți. Numai că celălalt nu se prinde întotdeauna de ce ți se întîmplă ție. Și atunci reacționează altfel decît cum te așteptai și evident că te umpli de nefericire și de neliniște. Asta înseamnă, de fapt și de drept, Cehov. Așa l-am descoperit. Nemaivorbind de faptul că el, ca persoană, a fost un personaj absolut fabulos. El la bază era doctor. Dacă i se spunea, de pildă, că nu este un scriitor chiar atît de bun, nu se supăra, dar dacă i spunea că este un doctor prost, lua foc. Și a făcut profesia cu o credință absolut nebună. În marile lui piese apar ca personaje doctorii, dar sînt personaje de planul doi, trei. E un lucru extrem de deștept și de subtil. Și acele personaje de plan, doi, trei, care apar fulgurant, spun niște lucruri absolut fabuloase despre timp și valoarea lui în viața noastră, despre eșecuri și modul în care trebuie să învățăm să le administrăm, să le suportăm și să le transformăm în tentative de cunoaștere de sine și așa mai departe. Deci, a avut această mare subtilitate a scriitorului de geniu, care nu și-a  băgat personajele compatibile cu propria profesie în planul unu și le-a lăsat acolo, în planul îndepărtat. Iar cine are ochi de văzut și urechi de auzit le percepe și le simte ca atare. Eu cred că lumii în care trăim noi acum îi lipsește exact această capacitate de a fi, de a sta în planul doi și de a observa ceea ce se întîmplă și abia după aceea de a se implica.

În 2004 ați realizat piesa „Banii n-au miros”, care aborda teme sociale. Cum vedeți rolul teatrului în aducerea în atenție a problemelor sociale și în schimbarea perspectivelor?

 Aici este o problemă, pentru că există forme și formule de teatru. Eu nu cred în tipul acesta de teatru care imită stradalul la modul cît se poate de epidermic și de direct. În schimb, cred în capacitatea spectacolului teatral de a te pune pe gînduri, de a te determina să ai o atitudine. Eu pornesc de la premiza că spectatorul este deștept, trebuie să-i stimulez inteligența și să-l determin sau să-l ajut să depisteze ce este în neregulă acum, aici, astăzi, în lumea în care trăim. Deci cred, nu în teatru de implicare concretă, ci în teatrul de atitudine, în spectacole mele. Sînt spectacole ale unui om care îți vorbește pe limba artei.

„Nu cred că artiști sînt mulți, nu cred în cantitate, ci cred mai mult în ceea ce înseamnă chemarea”

Ați fost profesor. Mai există interes din partea studenților în ceea ce privește arta? Mai ales că se spune adesea că artiștii, mai ales pe partea de regie, mor de foame.

Da, dar, să știi și la actori e tot o problemă. În general, cei care se îndreaptă către facultățile de artă, fie că e vorba de pictură, sculptură, se mai descurcă cei cu foto-video, cu video mapping și așa mai departe. Dar la teatru e o problemă. Eu le-am și spus studenților și colegilor, profesorilor – s-a greșit enorm după ’90, cînd s-a mărit numărul de locuri. Nu se poate ca o facultate să aibă într-o promoție 80 de actori. Este imposibil.

Nu te faci actor pentru că așa vrea mama sau pentru că așa ți-ai dat seama că poți fi.  Eu am avut doi studenți într-una dintre promoții, le-am chemat părinții, am discutat cu ei și le-am spus că au greșit drumul. Nu știu dacă s-au supărat prea mult sau nu, dar a fost foarte bine, pentru că unul din ei s-a călugărit între timp, iar celălalt a devenit profesor universitar. Deci s-au împlinit în altă zonă. Nu cred că artiști sînt mulți, nu cred în cantitate, ci cred mai mult în ceea ce înseamnă chemarea.

Nu știu ce este talentul, chiar nu știu. În schimb, harul știu ce este și de cîte ori am fost într-o comisie de admitere am simțit care sînt cei chemați să facă această profesie ciudată sau să intre în această instalație magică, întăritoare de suflete, care este teatrul. Îți trebuie, pe lîngă harul și carisma cu care vii pe lumea asta, de la Dumnezeu și de la părinți, îndîrjirea pe care ți-o dă pasiunea autentică. Pentru că eu, alături de cei pe care i-am adus în teatru, nu ne-am dorit în primul rînd bani, cum vrea fiecare tînăr din ziua de azi, ci ne-am dorit să învățăm și să lucrăm, să ne descoperim, să facem teatru. Eu cred că indiferent de lumea în care trăim, în momentul cînd simți vibrînd în tine chemarea pentru ceva, pînă la urmă vei face acel ceva. De aceea eu cred în profesionistul bun, în croitorul bun, în tinichigiul bun, în actorul bun, în profesorul bun, în preotul bun, în ce vrei tu bun.

În ziua de astăzi tinerii își petrec majoritatea timpul pe rețele de socializare, urmărind videouri, de exemplu TikTokuri, care durează doar 30 de secunde. Cum vă simțiți cînd vedeți tineri care încă sînt pasionați să vină la teatru și care urmăresc frecvent spectacole de teatru?

Ce spui tu acuma pentru mine e o mare spaimă. Îți spun cu toată sinceritatea. În primul rînd, nu vorbesc de tinerii care, educați de părinți, de bunici, de noi, tot vin la teatru. Vorbesc de tinerii care nimeresc la un spectacol, un spectacol care are o anumită desfășurare și care nu are ritmul TikTokului. Iar spaima vine din faptul că generația foarte tînără este o generație a vizualului foarte fărîmițat și foarte ritmat. Deci, e generația la care mă înspăimîntă faptul că acești tineri nu percep trecerea anotimpurilor. Acești tineri sînt în stare să meargă pe stradă și să dea cu capul de un stîlp pentru că sînt interesați de secundele din TikTok. Acești tineri care găsesc în TikTok, în Facebook, în ce vrei tu, viața lor și trăiesc într-un fals crunt. Atunci trebuie să găsesc acea formulă de spectacol care cumva să fie și ca un soi de ispită, dar care să nu facă jocul TikTok-ului.

Am avut promoții de studenți care pur și simplu mă înspăimîntau. Erau tineri care în loc de pupile, aveau, ca la statui, spații goale. Orice aș fi făcut, nu reușeam să-i fac să vibreze.

Dar am descoperit și tineri absolut fabuloși. Chiar sînt tineri care își pun problema ce sînt, de ce trăiesc, ce vor să facă și așa mai departe. Nu vorbesc de olimpici, vorbesc de tineri și i-am văzut pe la spectacolele mele, unele care erau mai accesibile. Am văzut reacții de la tineri care pur și simplu m-au surprins. În sensul în care au văzut spectacolul, s-au dus și au citit Molière, au revenit la spectacol și și-au asumat redescoperirea unui autor despre care nu auziseră mai nimic, dar fără ca cineva anume să le spună. Deci, eu continui să cred că teatrul este o formă de terapie magică și, în egală măsură, continui să cred în generația care vine acum. De ce? Pentru că vine un moment cînd, dacă ridici ochii din telefon și ești cu iubitul sau cu iubita să spui ceva și acel ceva nu trebuie să vină din rețelele de socializare, ci trebuie să vină ori din minte, ori din suflet. Atunci ești obligat, într-un fel sau în altul, să revii la condiția primară de om tînăr. Pe momentele astea mizez eu foarte tare și cred că ultimele generații, cei care au acum 14-20 de ani, sînt deja cele care au depășit această etapă și vor depăși sigur acest acest blocaj. Este un blocaj al sufletului și al minții, la urma urmei. Nu pot să cred și nu voi accepta niciodată că devenim dependenți de ceva. Dacă-ți dau să mănînci friptură o lună, zi de zi, tu după o săptămînă, în momentul cînd ai văzut friptura, ori mă ucizi, ori te sinucizi. Atunci, din natura firească a omului de a descoperi, de a redescoperi, de a afla și alte lucruri, sigur o să apară și această distanțare de device-uri. Nu poți să fii dependent la nesfîrșit. Eu am vazut și trebuie să recunosti și tu, cu tot cu generația ta, că acum vreo 10 ani, cînd a apărut magia telefoanelor, mergeai pe stradă și vedeai o sumă de telefoane care tîrau după ele oameni. Acum e oarecum altfel. Apare nevoia de a lăsa telefonul și a merge la o petrecere, că după aia apare nevoia să postăm ce am trăit; este cu totul și cu totul altceva. Dar, mai important este întîi să trăim și după aia să punem pe rețele de socializare.

Plus că fiecare dintre noi, indiferent de vîrsta biologică, avem o vîrstă mentală și o vîrstă a sufletului. Ele de obicei ar trebui să coincidă, dar, uneori sîntem mai deștepți și mai puțin sufletiști, alteori sîntem mai sufletiști și mai proști dintr-un anumit punct de vedere. Lucrul care contează cel mai mult este că noi nu sîntem aceiași în fiecare zi. 

Problema este că toate device-urile astea, în loc să ne deschidă, ne închid. Și nu poți să trăiești la nesfîrșit închis într-un dulap sau într-o cămară, simți nevoia de a ieși. Dacă în momentul cînd simți nevoia de a ieși, nimerești la teatru și mai nimerești și un spectacol care să te pună frumos pe gînduri și care să îți dea o vibrație în suflet, sigur o să mergi mai departe sănătos și din punct de vedere mental, și din punct de vedere sufletesc.

Credeți că trăim în secolul singurătății și din cauza pandemiei? Interacțiunile noastre online au contribuit într-un fel sau altul la sentimentul de izolare.

Eu nu am putut să stau pînă la capăt. Ne-am vaccinat, ne-am verificat, mi-am luat actorii, am repetat și cu distanță, după aia am avut premiera în parcul teatrului, că nu ne lăsau în altă parte. Dar cred că pandemia asta, deși a fost un dezastru real, a avut și o parte bună. Am observat ce se întîmpla cu oamenii tineri sau bătrîni, proști sau deștepți, pregătiți sau nepregătiți. Dintr-o dată și-au dat seama că, stînd închiși, li s-a refuzat dreptul de a descoperi, de a afla altceva. Pentru că tot ce s-a întîmplat online a fost un un simulacru ordinar, care accentua singurătatea și tristețea, care, în egală măsură, accentua și nevoia de celălalt, care mie mi se pare esențială. Atîta timp cît stai cu telefonul în nas, ești tu cu tine însuți și aparent ești cu cel cu care vorbești. Pentru că una e cînd vezi pupila, una e cînd atingi omul. Nu pot să-ți dau să mănînci un măr virtual. Tu trebuie să simți gustul mărului, mirosul mărului, să vezi dacă ți place sau dacă nu-ți place. E cu totul și cu totul altceva. Deci, cum să spunem, relația asta directă, concretă, vie, cu lumea în care trăim, este esențială, din punctul meu de vedere.

Ce v–a motivat să deveniți profesor? Ce ați simțit că aveți de oferit studenților?

Inițial nu a fost chiar opțiunea mea. Actorii cu care am lucrat, oamenii care mă cunosc, au tras de mine, știind că am un un mod de a fi care implică foarte mult interes. Eu am o teorie: toți ne naștem deștepți, proști devenim pe parcurs. Misiunea mea este să nu-i las pe cei de lîngă mine să devină proști. Și atunci pornesc de la ideea că și în profesie, și în familie, și în prietenie trebuie să existe tot timpul un soi de transfer între noi. Trebuie să ne mărturisim unul altuia ce am descoperit, ce descoperim, ce ni se întîmplă. Din lucrul cu actorii, din lucrul cu tinerii, cu actorii mai bătrîni, tot timpul am ținut la această comunicare, la acest schimb de informații, la această nevoie de a descoperi împreună. Mi s-a creat această vocație, pentru că, la urma urmei, e clar că este o vocație. Adică în ăștia 25 de ani, eu mi-am mîncat ficații, mi-am pierdut nopți, am stat cu ei. Acum e adevărat că sînt foarte mîndru, pentru că sînt vedete în teatre, că a luat premiul UNITER pentru debut, studenta mea de la Regie și așa mai departe.

Știu că ce am făcut, am făcut bine și că mă caută și azi; cînd au o problemă, o dilemă, pun mîna pe telefon și mă sună. Că așa am stabilit. Și oriunde aș fi pe stradă, mă opresc, vorbesc cu fostul meu student, pentru că avem limbajul comun, limbajul intervalului de studii, care mi se pare extrem de important. 

Cred că asta este vocația aia adevărată și reală de profesor. Sună cam bizar cuvîntul ăsta, dar nu e.

Ce sfat aveti pentru tinerii care vor să urmeze o carieră în lumea teatrului?

În general m-am ferit și nu dau sfaturi. În schimb, exact cum le-am spus alor mei copii, alor mei studenți și alor mei prieteni, esențial este să fii tu însuți și să știi ce vrei. Cînd spun chestia asta pare așa, banal, să știi ce vrei, să știi ce vrei, în funcție de ce ești, în funcție de ce ți se pare că ești. Trebuie să fii foarte atent la ce e în tine și care sînt zonele de influențe din afara ta. Zone de influență însemnînd părinți, rude, prieteni, dușmani, tot ce vrei tu, pentru că întodeauna între ce e înăuntrul tău și ce e în afara ta, va exista o diferență de nivel care te costă.

La începutul discuției noastre, ți-am spus că m-am simțit umilit și rușinat că am uitat o poezie și am ajuns regizor. Adică pare că nu se leagă lucrurile între ele. Dar cînd am descoperit ce este înlăuntrul meu și mi-am asumat, am învins și timiditatea, și umilința, și rușinea și tot ce se întîmpla în afara mea.

Eu nu am intrat de prima oară la regie. Între prima admitere și a doua am fost profesor suplinitor într-un sat de lîngă Iași, la granița cu Rusia și a fost o experiență fabuloasă.

Am dat a doua oară, am căzut primul sub linie. Am plecat și am făcut armată lungă și am venit a treia oară, cînd m-am hotărît că este ultima oară cînd dau admiterea. Dacă intru, bine, dacă nu, fac altceva. În tot intervalul ăsta, foștii mei colegi de liceu intraseră la facultate, ba chiar unii apucaseră să devină avocați, medici și așa mai departe. Cînd ne întîlneam, am simțit de foarte multe ori din partea lor o anumită stînjeneală în raport cu mine. După ce am intrat la institut, după ce am devenit regizorul Teatrului Național, brusc, și-au adus aminte că am fost colegi. A fost o mare lecție pentru mine, pentru că atunci cînd e vorba de o opțiune de viață, sîntem foarte singuri, îngrozitor de singuri. Dar, singurătatea nu este o povară. Singurătatea e o stare, de fapt, pe care noi trebuie să ne o asumăm și să ne facă limpezi – mă dau cu capul de pereți, mă iubesc, mă detest și așa mai departe. Ne naștem singuri, murim singuri, trăim singuri. Pare un nonsens, dar nu cred că un om este capabil să iubească, dacă nu se iubește pe el însuși. În primul rînd, nu știi. E ca și cum nu ai cunoaște cuvintele limbii române, deci nu ai cum să vorbești. De aici porneste totul și asta rezolvă totul în destinul unui om.